Jonathan Black – Influența Ezoterismului asupra Culturii Moderne
|
Getting your Trinity Audio player ready...
|
Bucuria exprimării de sine a romantismului timpuriu, bucuria animală de a fi viu în lumea animală au lăsat loc treptat neliniștilor. Cel mai de seamă dintre filozofii germani ai idealismului, Hegel, a recunoscut această forță istorică: „Spiritul ne înșală, spiritul țese intrigi, spiritul minte, spiritul triumfă.”
Privită ca o reflectare a vieții interioare a omului, literatura celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea dezvăluie existența unei crize spirituale. Dacă istoria materialistă explică această criză ca pe o „alienare”, cea ezoterică o consideră de natură spirituală. Altfel spus, o privește ca pe o criză cauzată de spirite, mai precis de demoni.
Principalul exponent al acestei perspective nu a fost o personalitate a lumii academice precum Hegel și nici ocultistul declarat Schopenhauer, ci un ins care se tăvălise în noroi. Swedenborg a văzut forțele demonice ridicându-se din adâncuri. El a prezis că omul va trebui să facă față elementului demonic din lume și din el însuși.
Astăzi, Biserica Swedenborg este singura mișcare ezoterică acceptată în Conciliul Național al Bisericilor din Suedia, iar învățăturile lui își păstrează influența asupra celor care promovează traiul în comun, îndeosebi asupra unor grupări americane ca Shakers. În epoca în care a trăit însă, Swedenborg era un personaj mai periculos. Clarviziunea sa excepțional de detaliată și de corectă i-a conferit o celebritate mondială. Spiritualiștii au încercat să susțină că făcea parte din rândurile lor. Swedenborg i-a respins însă, declarând că darurile sale supranaturale erau unice și că vesteau o nouă epocă.
Goethe a derivat noțiunea de infiltrare a forțelor supranaturale malefice care i-au încolțit pe Faust, din lucrarea Rai și Iad a lui Swedenborg. Tot de la acesta a preluat Baudelaire ideea corespondențelor, iar Balzac pe cea a supranaturalului din Seraphita. Dar probabil că cea mai amplă și mai importantă influență a lui Swedenborg a fost cea exercitată asupra lui Dostoievski, care avea să întunece starea de spirit a unei epoci întregi.
Eroii lui Dostoievski sunt aplecați pe marginea unui abis. Există la el o conștiință accentuată a importanței pe care o au alegerile pe care le facem, dar și a faptului că aceste alegeri apar în fața noastră sub diferite măști. La Dostoievski întâlnim ideea paradoxală că oamenii care înfruntă această dimensiune supranaturală malefică, chiar dacă sunt hoți, asasini sau prostituate, se află mai aproape de rai decât cei care prin imaginea lor dulceagă asupra lumii se izolează de rău și-i neagă existența.
Creștinismul răsăritean, ortodox, a fost mai puțin dogmatic decât cel occidental și a pus un preț mai mare pe experiența spirituală individuală. Crescând în sânul acestei Biserici, Dostoievski s-a simțit liber să exploreze limitele îndepărtate ale experiențelor de ordin spiritual și să descrie apoi luptele dintre forțele întunericului și cele ale luminii, duse pe un tărâm de a cărui existență cea mai mare parte a omenirii nici măcar nu este conștientă. Călătoria sa în iad, la fel ca aceea a lui Dante, a fost în parte una spirituală, dar a fost totodată și o avântare în iadul pe Pământ creat de om. A existat în Dostoievski un impuls care avea să caracterizeze artele în ultima parte a secolului al XIX-lea și la începutul celui următor: dorința de a cunoaște cel mai rău lucru care se poate întâmpla.
La moartea lui, s-a constatat că avea în bibliotecă numeroase volume de Swedenborg, printre care și cele în care descria diversele iaduri pe care oamenii cu variate abilități pentru rău și le creează pentru ei înșiși. Aceste relatări ale iadurilor vizitate nu sunt pure ficțiuni; ele scapă ontologiilor noastre convenționale, presupozițiile obișnuite, de zi cu zi, cu privire la ceea ce este real și ce nu. La prima vedere, iadul nu este diferit de lumea în care trăim, dar apoi, treptat, anomaliile încep să apară. Putem întâlni un grup de bărbați veseli și plăcuți, libertini care adoră să defloreze virgine, dar în clipa următoare se întorc spre noi și vedem că sunt „ca niște maimuțe cu chip cumplit […] o înfățișare oribilă”. Critica literară nonezoterică a ignorat faptul că fragmente precum cel de mai jos, extras din romanul Crimă și pedeapsă, sunt inspirate direct din lucrările lui Swedenborg:
— Eu nu cred într-o viață viitoare, spuse Raskolnikov.
Svidrigailov era cufundat în gânduri.
— Și dacă acolo ar fi doar păianjeni, sau ceva de felul acesta? întrebă el deodată.
E nebun, își zise Raskolnikov în sinea sa.
— Întotdeauna ne închipuim eternitatea ca fiind ceva mai presus de puterea noastră de înțelegere, ceva mare, mare! Dar pentru ce ar fi mare? În loc de asta, ce-ar fi să fie doar o cămăruță strâmtă, ca o baie de la țară, neagră și soioasă, cu păianjeni în colțuri? Dacă asta ar fi toată eternitatea? Uneori mă gândesc că așa o fi.
— Oare nu-ți poți imagina nimic mai just și mai liniștitor decât asta? strigă Raskolnikov cu durere în glas.
— Mai just… Și de unde să știm noi, poate chiar e just. Și știi ceva, eu chiar așa aș fi făcut-o, replică Svidrigailov cu un surâs vag.
Oribilul răspuns îl îngheță pe Raskolnikov.
În mod similar, în Frații Karamazov, când Ivan are un coșmar în care îi apare diavolul, nici personajul și nici cititorul nu cred că este vorba doar de o iluzie. Dostoievski le spune cititorilor săi că diavolii pot să se strecoare în planul material. Nici un alt scriitor nu a redat mai convingător filoanele răului care au urcat spre suprafață în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Opera sa este pătrunsă de senzația unui contact vital cu alte lumi misterioase, unele dintre ele diavolești. De asemenea, este evident extremismul spiritual, sentimentul că nu există cale de mijloc, că dacă nu te grăbești să îmbrățișezi cele mai spirituale aspecte, forțele demonice vor umple golul. Cei care încearcă să urmeze calea de mijloc nu ajung nicăieri.
La fel ca Swedenborg, Dostoievski aștepta o eră nouă, dar în cazul său această năzuință s-a născut dintr-un simț al istoriei prin excelență rus.
„În fiecare zi mă duc în crâng, scria poetul Nikolai Kliuer într-o scrisoare adresată unui prieten, și stau acolo, lângă capela micuță și pinul bătrân. Și mă gândesc la tine. Îți sărut ochii și inima… O, mamă sălbăticie, paradisul spiritului… Cât de detestabilă și de întunecată îmi pare întreaga lume așa-zis civilizată și ce n-aș da, ce Golgotă aș suferi pentru ca America să nu uzurpe zorii înseninați și coliba de poveste… Printre darurile necugetate pe care creștinismul occidental le-a făcut lumii trebuie să socotim raționalismul, materialismul, o tehnologie care înrobește, o absență a spiritului și, în locul lui, un umanism sentimental și inutil.” Aceasta era perspectiva rusă.
Creștinismul răsăritean a urmat o altă cale decât cel romano-catolic. Ortodoxia a păstrat doctrinele ezoterice — unele fiind precreștine — pe care Roma le-a ignorat sau le-a declarat eretice. Viziunile mistice ale lui Dionisios Areopagitul au continuat să marcheze creștinismul ortodox, cu accentul lor pus pe experiența spirituală directă, personală. În secolul al XVII-lea, teologul bizantin Maximus Confesorul scria îndemnând la introspecția disciplinată și la viața monastică sau rătăcitoare. „Iluminarea trebuie căutată, scria el, și în cazuri extreme întregul trup va fi și el iluminat.” Același fenomen a fost raportat de călugării de la muntele Athos. Monahii adânciți în rugăciune luminau dintr-odată grota sau chilia întreagă. Aceasta era o viziune a lui Dumnezeu, isihastă, ce putea fi atinsă prin exerciții de respirație ritmică, rugăciuni repetitive și meditația asupra unor icoane.
În Rusia, Biserica punea accentul pe capacitățile supranaturale ce puteau fi atinse în urma unei severe discipline spirituale. Dar în secolul al XVII-lea, patriarhul rus Nikon a reformat și a centralizat Biserica. Astfel, misiunea de a păstra vii credințele și disciplinele spirituale ale primilor creștini a revenit Bătrânilor Credincioși (Raskolniki). Comunitățile lor au fost nevoite să intre în ilegalitate, unde au supraviețuit sub forma unei tradiții încă vii. Dostoievski s-a aflat toată viața în contact cu ei.
Din această tradiție a Bătrânilor Credincioși au derivat Stranniki, sau Rătăcitorii, indivizi solitari care renunțau la bani, căsătorie și la toate documentele oficiale, străbăteau țara și făgăduiau viziuni extatice, tămăduiri și profeții. Dacă erau prinși, erau torturați și uneori li se tăia capul.
O altă mișcare ce a derivat ulterior din tradiția Bătrânilor Credincioși a fost Hlestii, Oamenii lui Dumnezeu, o societate secretă persecutată, celebră pentru ascetismul dus la extrem și pentru faptul că respingea tot ce era lumesc. Se spunea că membrii ei se întâlneau noaptea, uneori într-un luminiș în pădure, la lumina șirurilor de lumânări. Goi pe sub robele largi și albe, dansau în două cercuri, bărbații în cercul interior, rotindu-se în direcția Soarelui, iar femeile în cercul exterior, în direcție opusă. Ceremonia urmărea eliberarea de lumea materială și înălțarea în lumile spirituale. Participanții se prăbușeau, vorbeau în limbi necunoscute, vindecau bolnavi și alungau demoni.
Circulau zvonuri privind orgii desfășurate la aceste întâlniri din miez de noapte, dar mai mult ca sigur membrii mișcării erau — aidoma catarilor — asceți din punct de vedere sexual, practicând sublimarea energiilor sexuale în scopuri mistice și spirituale.
În tinerețe, Rasputin a locuit la mănăstirea ortodoxă Verhoturie, unde s-a întâlnit cu membri din Hlestîi. Doctrina sa pare a fi fost una radicală, ce propunea atingerea extazului spiritual prin extenuare sexuală. Carnea era astfel crucificată, iar mica moarte a orgasmului devenea moartea mistică a inițierii.
După o viziune în care Maria îl îndemna să înceapă o viață de rătăcitor, Rasputin a străbătut aproape patru mii de kilometri, până la muntele Athos. S-a întors acasă doi ani mai târziu, emanând un puternic magnetism și prezentând miraculoase puteri tămăduitoare.
În anul 1903, a ajuns la Sankt Petersburg. Acolo, a fost primit de confesorul familiei regale, care a spus: „Prin el vorbește glasul pământului rusesc.” Confesorul l-a introdus la curtea regală, deja fascinată de idei ezoterice și dornică de acest tip de experiențe.
Martinismul era intens discutat în lojile francmasonice ale Rusiei. În 1901, curtea fusese vizitată de Papus și Maître de Philippe. Papus l-a numit pe țarul Nikolai al II-lea în fruntea unei loji martiniste, acționând ca vindecător și consilier spiritual al suveranului. Se spune că la un moment dat ar fi invocat spiritul tatălui lui Nikolai, Aleksandr al III-lea, care a prezis moartea țarului în mâinile revoluționarilor. De asemenea, Papus l-a avertizat pe suveran cu privire la influența malefică a lui Rasputin.
Acesta din urmă avea să fie defăimat și asasinat de francmasoni, dar în 1916 contemporanul său, marele inițiat Rudolf Steiner, spunea despre el: „Spiritul popular rus poate lucra acum doar prin el și prin nimeni altcineva.”
Dacă, apropiindu-ne acum de fin de siecle, ne mutăm atenția de la cel mai înalt nivel al artei și literaturii, îndreptând-o spre cel aflat imediat sub acesta, găsim o literatură a temelor oculte explicite, care avea să domine cultura populară în secolul XX. Oscar Wilde era membru al Ordinului Golden Dawn (Zorii aurii). La fel ca Dr Jekyll și Mr Hyde, de Robert Louis Stevenson, romanul său, Portretul lui Dorian Gray, a adus în conștiința publicului noțiunea ocultă de doppelganger. M.R. James, profesorul de la Cambridge considerat de unii părintele povestirilor cu fantome, a tradus în engleză multe dintre evangheliile apocrife, a susținut o conferință despre științele oculte în cadrul Societății Literare de la Eton și a scris o nuvelă intitulată Contele Magnus, în care eroul, un alchimist, merge în pelerinaj la locul în care s-a născut Anticristul, un oraș pe nume Chorazin. Faptul că Chorozon este numele unuia dintre demonii care au purtat îndelungi conversații cu dr. Dee și Kelley sugerează că James știa despre ce vorbește.
Cu câțiva ani înainte, monstrul lui Frankenstein fusese un ecou dramatizat al homunculusului lui Paracelsus. Participând la aceeași petrecere la care luase parte Mary Shelley când avusese ideea monstrului, Polidori, prieten cu Byron, a scris o poveste cu vampiri. Desigur însă, cea mai cunoscută versiune a acesteia este romanul lui Bram Stoker, în care trupul din mormânt este un soi de variantă demonică a lui Christian Rosenkreuz. Stoker era membru al OTO — Ordo Templi Orientis, o societate secretă ce practica magia ceremonială. Teozoful austriac Gustav Meyrink avea să exploreze o temă similară în romanul Golem, care la rândul său a influențat cinematograful expresionist german. S-a spus că în romanul La-Bas, Huysmans a scris din propria sa experiență despre ceea ce se întâmpla în cadrul ritualurilor de magie neagră, încălcându-și jurământul de păstrare a secretului. Aleister Crowley nota cu vădită aprobare că, drept rezultat, scriitorul a murit de cancer la limbă.
În artă, teme cu caracter explicit ocult pot fi identificate în simbolismul lui Gustave Moreau, Arnold Bocklin și Franz von Stuck, în visele lucide ale lui Max Klinger și în arta erotico-ocultă a lui Felicien Rops, pe care un critic al epocii l-a numit „un Satana sarcastic”. Odilon Redon scria despre „supunerea în fața unor legi secrete”.
În toată această perioadă, spiritul materialismului năzuia la victorie, concepând versiuni materialiste ale filozofiei ezoterice. Am amintit deja despre modul în care ideile ezoterice privind evoluția speciilor au apărut în forme materialiste în teoriile lui Darwin. Am văzut de asemenea cum cinicii manipulatori ai francmasonilor, Illuminati, au oferit revoluționarilor o metodologie de lucru la sfârșitul veacului al XVII-lea și în secolul al XVIII-lea. Acum, materialismul dialectic al lui Marx transpunea idealurile spirituale ale lui St Germain în plan pur economic.
Ocultismul a deținut totodată un rol în conturarea ideilor lui Freud. Mentorul acestuia, Charcot, fusese instruit de remarcabilul ocultist și inventator al mesmerismului Anton Mesmer. Tânărul Freud a studiat Cabala și a scris în tonuri aprobatoare despre telepatie, sugerând că ar putea fi o formă arhaică de comunicare, utilizată de toată lumea înainte de existența limbajului vorbit.
Freud a introdus în gândirea populară o idee care este în esență cabalistă și care afirmă existența unei structuri a conștiinței. Spre exemplu, modelul mental popularizat de el — compus din super eu, eu și id — poate fi perceput ca o versiune materializată a tiparului cabalist tripartit.
Într-adevăr, la un nivel fundamental, însăși noțiunea că există impulsuri independente de conștiența noastră și care o pot afecta din exterior este o versiune materialistă a imaginii ezoterice a conștiinței. În schema vieții imaginată de Freud, aceste forțe ascunse trebuie interpretate mai degrabă ca fiind sexuale decât spirituale. Mai târziu Freud a respins afirmația că ideile sale au rădăcini ezoterice și a catalogat drept nebunească străvechea formă de conștiință din care ar fi derivat.
Influențele ezoterice asupra elevului său, Jung, sunt și mai clare. Am văzut cum interpreta el procesele alchimice ca descrieri ale vindecărilor psihologice și cum a identificat cele șapte mari arhetipuri ale inconștientului colectiv cu simbolismul celor șapte zei planetari.
Considerând procesele alchimice ca fiind pur psihologice, Jung nega un nivel de semnificație intenționat de autorii alchimiști — anume că aceste exerciții mentale pot influența materia într-un mod supranatural. Și cu toate că, după părerea lui, cele șapte arhetipuri acționează independent de mentalul conștient, Jung n-a reușit să le perceapă ca pe niște centri ai conștiinței neîntrupate ce acționează absolut independent de mintea umană. De fapt, când l-a întâlnit pe Rudolf Steiner, l-a considerat schizofrenic.
Mai târziu însă, colaborarea cu specialistul în fizică experimentală Wolfgang Pauli l-a încurajat să meargă puțin mai departe. Jung și Pauli au ajuns la concluzia că pe lângă mecanismul pur fizic de ciocnire a unui atom cu altul, există o altă rețea de conexiuni creată de minte. Contemporanul lui Jung, antropologul francez Henri Corbin, studia la vremea aceea practicile spirituale ale sufiților și a ajuns la concluzia că aceștia colaborau și comunicau între ei într-un plan al „imaginației obiective”. Jung inventase aceeași expresie independent de el.
Mai târziu în viață, explicațiile de tip materialist pe care Freud încercase să le aplice forțat experiențelor spirituale s-au întors împotriva lui și el a început să se simtă bântuit de ceea ce el numea un sentiment al straniului. Freud a scris eseul cu același nume când avea șaizeci și doi de ani. Gândindu-se la lucrul de care se temea cel mai rău, încerca de fapt să-i împiedice producerea. Cu câțiva ani înainte remarcase că numărul 62 îi apare în viață în mod repetat — un tichet de la garderobă, numărul unei camere la hotel, cel al unui loc în tren — și i se păruse că universul încerca să-i spună ceva. Poate că va muri la vârsta de șaizeci și doi de ani?
În același eseu scria despre ceea ce trăise când, plimbându-se printr-un labirint de străduțe într-un vechi oraș italian, ajunsese în cartierul cu felinare roșii. A pornit pe ceea ce i s-a părut a fi cel mai direct traseu pentru a ieși de acolo, dar în scurt timp s-a pomenit iar în mijlocul lui. Același lucru i s-a întâmplat de nenumărate ori, indiferent de direcția în care mergea. Experiența însă nu poate să nu ne amintească de Francis Bacon. Era ca și cum labirintul își tot schimba forma, pentru a-l împiedica pe prizonier să găsească drumul spre ieșire. Ca urmare a acestei întâmplări, Freud a început să suspecteze o anume complicitate între sufletul său și cosmos. Sau poate că universul croia înțelesuri independent de orice element uman și le ațintea pe toate asupra lui?
Dacă Freud ar fi fost silit să accepte ca adevărată oricare dintre aceste variante, chiar și într-un singur caz, întreaga lui imagine materialistă asupra lumii s-ar fi făcut țăndări. Dar el era în mod firesc dornic să blocheze aceste impulsuri, fiindcă îi provocau o stare mentală tulbure.
Colonizarea europeană a altor regiuni ale lumii a determinat un flux de idei ezoterice în direcție opusă, o altfel de colonizare a Europei. Extinderea Imperiului Britanic în India a dus la publicarea în limba engleză a textelor ezoterice hinduse, iar drept rezultat, ezoterismul oriental este și astăzi mai bine reprezentat în librăriile din Occident decât cel vestic. În mod similar, coloniile franceze din nordul Africii au conferit o puternică tușă sufită ezoterismului în țările francofone.
Împărțirea Poloniei în secolul al XIX-lea a făcut ca tradițiile alchimice din această țară să se răspândească în restul Europei. Un autentic impuls rozacrucian a supraviețuit în centrul continentului sub forma antropozofiei lui Rudolf Steiner. Ca urmare a Revoluției Ruse, ocultiștii adunați la curtea țarului s-au risipit, contribuind la introducerea unui filon de ezoterism ortodox în Vest, iar filozofia cu tentă sufită și ortodoxă a lui Gurdjieff și Ouspensky a devenit influentă atât în Europa, cât și în America. În anii cincizeci, invazia chineză în Tibet a provocat dispersarea ezoterismului tibetan în lumea întreagă.
Într-o epocă în care pentru mulți occidentali religia organizată, de stat, riscă să devină un simplu formalism, părând sterilă și secătuită, nu ar fi deloc surprinzător dacă fiecare individ inteligent ar simți la un moment dat în viață nevoia să mediteze la marile întrebări despre viață și moarte, despre sensul universului, văzându-se nevoit să caute singur răspunsurile. Filozofia ezoterică în ansamblul ei constituie cea mai bogată, mai profundă și mai fascinantă sursă de cunoaștere în privința acestor întrebări.
Artiștii și scriitorii cu adevărat mari găsesc modalități prin care să exprime ce înseamnă să trăiești într-un anumit moment al istoriei. Arta de la finele secolului al XIX-lea și începutul celui următor a fost, dintr-un punct de vedere, strigătul unei omeniri rănite și derutate. Unii artiști și scriitori, printre ei aflându-se și câțiva cu adevărat geniali, au privit existența drept în față și au hotărât că este lipsită de sens, că viața pe Pământ, viața umană, este o întâmplare rezultată dintr-o serie de combinații chimice și că — așa cum scria Jean-Paul Sartre la finalul romanului Greța — unica modalitate pentru ca existența să aibă sens este să ne propunem noi țeluri.
La fel de adevărat este și faptul că unii artiști au fost încântați de epoca materialismului și de învelișul ei strălucitor. Modernismul a fost, fără îndoială, iconoclast. Dar până la sfârșitul secolului al XIX-lea, tirania regilor, a superstițiilor bisericești și rigida moralitate burgheză deveniseră ținte ușoare pentru iconoclaști. Pentru majoritatea marilor artiști ai epocii moderne, modelul mecanicist al universului era „icoana” pe care doreau s-o distrugă.
Ne place să considerăm modernismul ca fiind șic, „tare”, în ton cu era mașinismului, nerăbdător cu autoritățile și dogmele epocilor anterioare. Și nu greșim, numai că nu este, așa cum credem uneori, și ateist, cel puțin nu în sensul radical, actual, al termenului. De fapt, dacă privim ezoterismul ca un refugiu al superstițiilor antice, atunci asta este cu adevărat modernismul. Marele spirit unificator al modernismului, cel care îi adună laolaltă pe Picasso, Joyce, Malevich, Gaudi, Beuys, Borges și Calvino, este o dorință de a submina și distruge materialismul științific aflat la ordinea zilei. Este nevoie de o anume investigare a vieții acestor artiști și scriitori pentru a înțelege că erau cu toții profund implicați în domeniul ocult și că ezoterismul le oferea îndrumarea estetică și filozofia de viață.
Dacă îi privim pe Baudelaire și Rimbaud ca puncte de plecare reprezentative pentru modernism, ne este foarte ușor să interpretăm tulburarea simțurilor pe care ei o recomandă ca scop în sine. Cei doi credeau însă de fapt că, atunci când lumea materială dispare, trăsăturile lumilor spirituale devin vizibile. „Poetul devine el însuși clarvăzător, spunea Rimbaud, întorcând toate înțelesurile cu susul în jos, într-o manieră prelungă și rațională.”
Gauguin, Munch, Klee și Mondrian erau teozofi. Pe acesta din urmă, teozofia l-a învățat că este posibil să discernem o realitate spirituală ce structurează aparențele lumii materiale. Gauguin se vedea pe sine însuși ca făurind sculpturi care — aidoma Golemului — pot fi aduse la viață de spirite neîntrupate. Aidoma lui Franz Marc, Kandinsky era discipolul lui Rudolf Steiner, dar principala influență formativă asupra picturilor sale, cea care a deschis calea abstracțiunilor, a fost aceea a „formelor-gând” percepute în stare de transă și înregistrate de teozofii Annie Besant și C. W Leadbetter. Klee s-a reprezentat pe sine în picturi meditând asupra celui de-al treilea ochi. Malevich era vrăjit de Ouspensky.
Rădăcinile ezoterice ale artei lui Matisse sunt puțin mai bine ascunse, dar el susținea că uneori trebuia să privească săptămâni și chiar luni în șir un obiect pe care voia să-i picteze, înainte ca spiritul acestuia să-i îndemne să-i confere o expresie artistică.
Arhitectura cu influențe arabe a lui Gaudi, caracterizată de arabescuri luxuriante, în care se îmbină și se contopesc forme animale și umane, invită vizitatorii să intre într-o stare alterată de conștiință.
Spania este, probabil, țara europeană în care supranaturalul se află cel mai aproape de suprafața vieții de zi cu zi. Picasso, marele artist-mag al modernismului, a avut întotdeauna o puternică predilecție pentru interferențele lumilor spirituale. În copilărie, unii dintre prietenii săi credeau că el are capacități supranaturale, ca darul profeției și abilitatea de a citi gândurile. Când a vizitat Franța, Max Jacob, Eric Satie, Apollinaire, George Bataille, Jean Cocteau și alții l-au inițiat într-o sofisticată tradiție ocultă.
Picasso utiliza frecvent teme ezoterice în lucrările sale. Uneori se reprezenta pe sine însuși sub chip de Arlechin. Acest personaj este asociat cu Hermes și cu lumea subterană, mai cu seamă în orașul său natal, Barcelona, unde victoria Arlechinului asupra morții este celebrată anual în carnavaluri. Prietenul său, Apollinaire, îl numea uneori „Arlechin Trismegistus”. Alteori Picasso se înfățișa în picturi într-o imagine din tarot, suspendat între lumea materială și cea spirituală.
Analizând o lucrare din 1934, mult timp ignorată, ce înfățișa o luptă cu taurii, Mark Harris reliefa tema din Parsifal. Eseul său este un exemplu ilustrativ al modului în care gândirea ezoterică poate ilumina dimensiuni interzise eticii convenționale. În tinerețe, Picasso fusese membru fondator al unui grup numit Valhalla, format pentru a studia aspectele mistice ale operei lui Wagner. Desenele înfățișau scena în care practicantul magiei negre aruncă spre Parsifal sulița lui Longinus, dar fiindcă acum Parsifal este inițiat, aceasta nu face decât să plutească deasupra capului său.
Georges Bataille a studiat mithraismul, iar în 1901 Picasso a realizat o serie de lucrări în care erau reprezentate femei cu acoperământul de cap specific mithraic, un simbol tradițional al inițierii. Harris arată că desenul din 1934 este o portretizare a inițierii în lumea de dincolo. La fel ca Dante și Dostoievski înaintea lui, Picasso sugerează că iadul pe care trebuie să-i traverseze candidatul începe cu cel al propriilor sale dorințe. Iadul se află de cealaltă parte a mormântului, dar viața aceasta este infernală deopotrivă, infernală în funcție de situația vremurilor.
Desenul este o ilustrare a uneia dintre marile teme ale lui Picasso. Lumea noastră este sfărâmată, fragmentată de o năvălire a forțelor subterane malefice. Artistul inițiat Picasso, poate recrea lumea, poate fi un zeu al fertilității renăscut, dar nu va face acest lucru în termenii canoanelor de frumusețe convenționale, ci va recombina urâtul și sfărâmatul în modalități noi, splendide.
Pictorul abstracționist și conceptualist Yves Klein a descoperit filozofia ezoterică atunci când, întâmplător, a dat peste o carte a unui susținător modern al rozacrucianismului, Max Heindel, care fusese inițiat de Rudolf Steiner, dar s-a rupt apoi de acesta și și-a înființat propria sa mișcare rozacruciană. Având în vedere transfigurarea materiei, Klein voia ca arta sa să inaugureze o nouă Eră a Spațiului, ilustrată în pânze de un ultramarin neîntrerupt de linii sau forme. În noua sa eră, spiritul uman liber de restricțiile materiei și formei va pluti și va levita.
Marii scriitori ai secolului XX erau de asemenea profund ancorați în gândirea ezoterică. Inspirați de zvonurile privindu-i pe William Blake și religia sa sexuală, W.B. Yeats și tânăra lui soție, Georgie, au explorat conexiunea directă dintre uniunea sexuală și cea spirituală, întâlnită în Zohar, trecând apoi la yoga tantrică. Yeats s-a supus chiar unei vasectomii, în speranța că blocarea fluxului de spermă va contribui la acumularea energiilor necesare pentru a intra într-o transă vizionară. Experimentele lor s-au concretizat în peste patru sute de pagini de scriere automatică, inspirată de spirite, iar Yeats a rămas tânăr din punct de vedere sexual până la o vârstă înaintată, când a și scris de altfel unele dintre cele mai strălucite poeme ale sale. Astfel, amintea despre „dragostea care mută Soarele”. Yeats era totodată membru al Ordo Templi Orientis și al societății teozofice, a studiat Hermetica, a scris deschis despre magie și a semnat introducerea la o populară ediție a Sutrelor Yoga ale lui Pantanjali. Romanele lui James Joyce, Ulise și Veghea lui Finnegan, dovedesc familiarizarea autorului cu doctrinele hindusă și ermetică, incluzând citate directe din Swedenborg, Madame Blavatsky și Eliphas Levi. Poezia lui T.S. Eliot include în mod eclectic referințe oculte. Eliot a participat la întrunirile teozofilor și la cele ale grupului desprins din aceștia, Quest, din care făceau parte Ezra Pound, Wyndham Lewis și Gershem Scholem, marele specialist în misticismul iudaic. Dar influența formativă asupra sensibilității sale poetice a fost exercitată de filozofia de inspirație sufită a lui Ouspensky, la ale cărui conferințe a participat de asemenea. De fapt, celebrele trei versuri de la începutul celui mai influent poem din literatura de limbă engleză a secolului XX, Patru Cuartete — despre timpul trecut și cel viitor conținute în momentul prezent — constituie o parafrază a filozofiei lui Ouspensky.
Probabil că scriitorul cel mai pregnant ocult din secolul XX și cel care s-a ridicat cel mai bine la înălțimea cuvintelor lui Rimbaud referitoare la a deveni medium a fost Fernando Pessoa, care scria că păstrează în sine însuși toate visurile lumii și că năzuiește să experimenteze întregul univers — realitatea acestuia — în interiorul ființei sale. El aștepta revenirea Celui Ascuns, care la rândul său aștepta încă de la începutul lumii. Între timp, Pessoa se retrăgea din sine însuși, aidoma unui medium, permițând ca trupul său să fie preluat de diverse entități, sub ale căror nume a scris serii diferite de poeme, cu tonalități diferite. „Eu sunt istețimea din zar”, spune un antic text taoist.
“Eu sunt partea activă din fapte”, afirmă Imnul gnostic al perlei. Pessoa recunoștea aceste sentimente. Pentru a deplasa lucrurile în timp și spațiu, pentru a face lumea mai bună, nu este suficient să ne străduim din toate puterile. Este nevoie ca spiritele să acționeze prin noi. Ne trebuie ceva din acel spirit al istețimii.
În literatura celei de-a doua jumătăți a secolului XX, Borges, Calvino, Salinger și Singer abordează în mod deschis teme ezoterice — ca și când ar fi acționat în acord cu afirmația lui Karlheinz Stockhausen, că orice creație autentică aduce în plan conștient ceva de pe tărâmul ezoteric, care nu a mai fost conștientizat anterior. Antropozofia lui Rudolf Steiner a exercitat o influență extrem de mare, nu numai asupra lui Kandinsky, Marc și Beuys, dar și asupra lui William Golding sau Doris Lessing, care trăiau în comunități antropozofice.
O caracteristică a modului straniu în care s-au răspândit influențele ezoterice este faptul că scriitori atât de diferiți precum C. S. Lewis și Saul Bellow au fost familiarizați cu filozofia ezoterică de același maestru spiritual, antropozoful Owen Barfield.
Putem spune oare în fiecare caz că marii scriitori ai epocii sunt interesați de ideile ezoterice? Recunoaștem în mod cert influența ezoterismului atât asupra lui Bellow, cât și a lui John Updike, cei doi mari romancieri de limbă engleză de la începutul secolului. O parte din corespondența lui Bellow cu Barfield a fost dată publicității. Updike a scris un roman categoric ocult, Vrăjitoarele din Eastwick, dar probabil cel mai sugestiv este acest fragment din ultimul său roman, Sate: „Sexul este un delir programat care alungă moartea cu propria substanță a morții; spațiului negru dintre stele îi este dată dulcea substanță din venele și ungherele noastre. Acele părți din noi înșine pe care decența convențională le numește rușinoase sunt înălțate. Ni se spune că strălucim, că suntem înălțați…”
Acest fragment țintește către însăși esența problemei aflate între imaginea exoterică despre lume și opusul ei. În conformitate cu gânditorii ezoteriști, viața într-un mediu mecanizat, industrializat, computerizat, are un efect letal asupra proceselor noastre mentale. Betonul, plasticul, metalul, impulsurile electrice emanate de ecrane devin internalizate, ducând la un părăginiș steril, care nu se mai regenerează.
Pentru a ne deschide din nou în fața influenței libere, revitalizante, a lumilor spirituale, este necesară o transformare conștientă a conștiinței.
În anul 1789, oștile îngerilor conduse de Sfântul Mihail au înregistrat o victorie în Ceruri. Pentru ca victoria să fie decisivă însă, era nevoie ca lupta să fie dusă încă o dată, pe Pământ.
Pe 28 iunie 1914, Rasputin a fost victima complotului ce urmărea să-l ucidă. Exact în aceeași zi, arhiducele Ferdinand al Austro-Ungariei a fost asasinat.
Și iadul s-a dezlănțuit.
Multe s-au scris despre influențele oculte asupra Germaniei la începutul secolului XX. Mai puține se știu totuși despre cele care s-au manifestat în Rusia la vremea Revoluției. Am amintit deja de Saint-Martin, de Papus și de Rasputin. Despre influențele oculte asupra dușmanilor acestora, revoluționarii comuniști, se știu foarte puține.
Așa cum am sugerat deja, marxismul poate fi perceput ca o reformulare materialistă a idealurilor de fraternitate ale francmasoneriei. Structura celulelor revoluționare propusă de Lenin și Troțki era inspirată de metodele de lucru ale lui Weishaupt. Marx, Engels și Troțki era francmasoni. Lenin era un francmason de gradul 31 și membru al mai multor loji, printre care și loja Nouă Surori, cea mai importantă dintre cele în care se infiltraseră adepții filozofiei nihiliste a Illuminati. Lenin și Troțki începuseră un război cu Dumnezeu.
Dar există aici un mister și mai adânc. Cum a fost posibil ca un om ca Lenin să-și impună voința asupra a milioane de oameni? Acest lucru pare a depăși strategiile sinistre ale lui Weishaupt.
Cercetările armatei americane în domeniul modalităților oculte de a dobândi supremația asupra Uniunii Sovietice sunt bine documentate. Angajați-cheie au depus mărturii ce par autentice, dar rezultatele obținute au fost limitate.
Abia acum începe să iasă însă la iveală modul mult mai dus la extrem — și mai încununat de succes — în care au utilizat ocultismul agențiile guvernamentale ale fostei Uniuni Sovietice. Câțiva inițiați au supraviețuit suficient pentru a vorbi despre o „inițiere roșie” — antrenamentul viitorilor agenți secreți, desfășurat în foste mănăstiri. Se pare că tehnici oculte erau folosite pentru a întări voința până la un nivel supranatural, exploatând energiile psihice ale victimelor torturilor și ale sacrificiilor. Numai cineva care ucisese în numele cauzei putea deveni un inițiat roșu.
Firește că am mai văzut și înainte această formă de magie neagră — în cultura piramidelor din America de Sud. Conform istoriei secrete, Lenin a fost reîncarnarea unui mare preot, născut din nou pentru a se opune celei de-a doua veniri a zeului Soare, iar când Troțki a fugit de vechii săi tovarăși, ascunzându-se în Mexico City, el se întorsese de fapt acasă.
Imaginea lui Lenin, încarnarea mumificată a unui inițiat din epoca piramidelor, pare atât evocativă, cât și puțin absurdă, pentru sensibilitatea omului actual. În mod ironic, poate, această imagine lasă impresia că întruchipează însuși spiritul modernismului, îmbinând convenționalul cu extravagantul, elementele ordinare, ieftine, chiar vulgare, cu înțelepciunea ocultă străveche.
S-a discutat în cercurile oculte despre gradul în care înțelepciunea ezoterică ar trebui adusă la cunoștința publicului. În ce măsură este acest lucru util în lupta împotriva materialismului și cât de periculos poate fi?
Să ne întoarcem în India, locul în care a început istoria post-Atlantida.
Pe măsură ce ne apropiem de finele acestei istorii, înțelegem cât de mult a evoluat omenirea de la creatura total orientată spre comunitate a epocilor străvechi, care conștientiza prea puțin lumea din jurul ei și nu avea sentimentul unei vieți interioare. La Gandhi remarcăm libera gândire individuală, liberul arbitru și dragostea liberă. Gandhi este omul care și-a dezvoltat și și-a extins atât de mult conștiința de sine, încât poate transforma punctele de inflexiune din istoria sa personală, din propria sa intrigă interioară, în plăci turnante ale istoriei mondiale.
Gandhi reprezintă întruparea noii forme de conștiință pentru a cărei dezvoltare au lucrat în decursul timpului societățile secrete.
Există probabil o mică ironie — dar și un semn al anvergurii globale a societăților secrete — în faptul că, provenind din țara Rishi-lor, Gandhi a deprins primele idei ezoterice de la hibridul teozofic ruso-anglo-egipteano-american reprezentat de Madame Blavatsky. În tinerețe, Gandhi se descria ca fiind „îndrăgostit” de Imperiul Britanic. Având o fire generoasă și altruistă, a putut recunoaște ceea ce exista mai bun în moralii și echitabilii englezi care-i administrau țara devenită colonie. Când s-a maturizat însă, a început să perceapă o realitate mai profundă. Dincolo de afișatul fair play al britanicilor, el a sesizat, de exemplu, caracterul inechitabil al taxelor impuse din exterior și, mai presus de toate, lipsa de libertate a Indiei în a-și decide singură destinul.
Influențat în parte de filozofia nesupunerii susținută de transcendentalistul american Henry Thoreau și în parte de criticul social și de artă John Ruskin, Gandhi a pornit la drum pentru a întoarce lumea cu susul în jos.
În anul 1906, pe când avea treizeci și șase de ani, a renunțat la viața sexuală împreună cu soția lui. Disciplina sa spirituală zilnică presupunea lucrul la o roată de tors manuală — atât pentru a încuraja o metodă de fabricare a țesăturilor ce putea oferi locuri de muncă celor săraci, dar și fiindcă credea că, țesând pânză, acționa totodată asupra trupului său vegetal. Dacă izbutea să-și controleze trupul în diferitele sale dimensiuni, putea apoi să-și dezvolte ceea ce el numea forța sufletului.
Gandhi credea că universul este guvernat de adevăr și de legile acestuia și că, acționând în conformitate cu legile respective, individul putea atinge Satyagraha, forța adevărului și a iubirii.
Spre exemplu, dacă ai o încredere necondiționată în rivalul tău, vei izbuti în cele din urmă să-i influențezi astfel încât să acționeze într-un mod demn de încredere, și o vei face atât prin intermediul unei influențe psihologice, cât și — extrem de important — printr-o influență supranaturală. În mod similar, dacă ești atacat, trebuie să te străduiești să îți alungi orice gânduri încărcate de ură și mânie față de autorul atacului. „Urmați această filozofie, susținea Gandhi, și vă veți elibera de orice teamă de regi, oameni, hoți, tigri și chiar de moarte.”
Conform gândirii cu susul în jos, caracteristică societăților secrete, Gandhi îi învinovățea pe indieni, nu pe britanici, pentru colonizarea Indiei, subliniind că o sută de mii de ocupanți nu ar putea controla trei sute de milioane de oameni dacă aceștia nu ar accepta situația. Bumbacul indian era exportat în Marea Britanie, la fabricile de textile din Lancashire, și apoi revândut în India, cu profit pentru britanici și pierderi pentru indieni. Așezat la roata sa de tors, el afirma: „Sunt profund convins că, odată cu fiecare fir pe care îl torc, țes destinul Indiei.”
Pe 26 ianuarie 1929, le-a cerut oamenilor să celebreze Ziua Independenței în toate satele și orașele din țară. A chemat la boicotarea tribunalelor, a alegerilor și a cursurilor școlare. De asemenea, a contestat monopolul deținut de guvernul britanic asupra extragerii de sare — ceea ce însemna că indienii erau obligați să le plătească englezilor pentru sare, deși aceasta se găsea din abundență pe țărmurile Indiei. În martie 1930, Gandhi, pe atunci în vârstă de șaizeci de ani, a pornit cu bastonul în mână într-o călătorie de douăzeci și patru de zile spre mare. Mii de oameni i s-au alăturat. În cele din urmă a intrat în apa mării pentru purificarea rituală, s-a aplecat și a ridicat o mână de sare. Mulțimea a izbucnit în urale și l-a numit „Izbăvitor”.
Atât de mare era forța sufletului său, încât atunci când a ajuns în fața unor soldați înarmați, aceștia au coborât armele. Musulmanii și hindușii și-au acordat iertarea reciprocă în prezența lui.
Întemnițarea lui Gandhi și grevele foamei în care intra el au subminat moralul guvernului britanic astfel încât în anul 1947 India și-a câștigat independența. Cel mai mare imperiu din istorie s-a destrămat aproape fără vărsare de sânge, o situație cu adevărat fără precedent.
Pe parcursul acestei istorii am urmărit viața unor mari conducători, precum Alexandru cel Mare și Napoleon. Într-un sens, Gandhi a fost mai mare decât toți aceștia. Forța sufletească poate înfrânge, considera el, chiar și cele mai puternice armate, fiindcă intenția aflată la baza unei acțiuni poate avea efecte mai puternice și mai hotărâtoare decât acțiunea în sine.
Gandhi era un hindus credincios, dar trăia în conformitate cu legile profunde conținute în Predica de pe Munte. Adresându-se facțiunilor musulmane și hinduse ostile, el susținea că o persoană al cărei spirit de autosacrificiu nu trece dincolo de granițele comunității sale devine în cele din urmă egoistă și pune aceeași amprentă și asupra comunității.
Spiritul sacrificiului de sine, spunea el, ar trebui să cuprindă toată lumea.
La fel ca Sfântul Francisc, Gandhi iubea lumea întreagă.
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
