Jokob Bohme – Revelații Despre Spiritul Divin și Natura Umană
Întrucât, pretutindeni în aceste pagini, scriu despre lucruri cerești și divine, care sunt străine de natura pervertită a omului, cititorul ar putea, fără îndoială, să se arate uimit și revoltat de simplitatea autorului; pentru că instinctul pătruns de stricăciune nu se mai uită decât la lucrurile înalte, întocmai ca femeia scăpătată, dar fudulă, care, în fierbințeala ei, umblă mereu după bărbați frumoși pentru a preacurvi cu ei. Așa e și natura pervertită și trufașă a omului; nu se mai uită decât la strălucirea care amăgește în această lume, crezând că Dumnezeu a uitat de cel pierdut și l-a părăsit, și că Duhul Sfânt privește numai la ceea ce e deasupra lumii, la trufia și spoiala ei, la prefăcătoria și iscusințele ei.
Dar să ne întoarcem o clipă la trecut, unde vom găsi temeiul. Cine a fost Abel? Un biet păstor. Cine au fost Enoh și Noe? Oameni simpli. Dar Abraham, Isaac și Iacob? Păstori de vite. Cine a fost Moise, bărbatul iubit de Dumnezeu? Păstor de vite. Cine era David când vocea Domnului l-a chemat? Cine au fost profeții mari și mici? Păstori, oameni simpli și umili, zdrențăroși și cu picioarele goale; lumea îi credea nebuni. Și chiar dacă făceau minuni și citeau în semne, lumea nu îi lua în seamă și privea pe deasupra lor, încât Duhul Sfânt a trebuit să fie scăunaș la picioarele ei, lăsând pe diavol să se împăuneze cum de multă vreme jinduia să fie, rege peste toată lumea.
Și cum a venit în această lume Domnul nostru Iisus Cristos? Sărac lipit, de n-avea pe ce să-și pună capul (Matei, 8, 20).
Cine au fost apostolii Lui? Pescari săraci, disprețuiți și neînvățați. Cine credea în predicile lor? Mulțimile sărace care și-au dat sângele pentru Cristos. Stăpânii și cărturarii strigau: Răstigniți-l, răstigniți-l! (Luca, 23,21)
Cine a stat neclintit alături de Biserica lui Cristos? Mulțimea sărmană care și-a dat sângele întru Cristos. Cine a falsificat dreapta și curata învățătură creștină, și pretutindeni a batjocorit-o? Învățații, papii, cardinalii, episcopii și temuta lor tagmă. Pentru ce i-a urmat lumea și le-a dat ascultare? Pentru că au știut să-și facă faimă și să strălucească în fața lumii! O astfel de târfă închipuită și fudulă este natura umană decăzută.
Cine a izgonit lăcomia papei, idolatria, finanțele și înșelăciunea din biserica germană? Un biet călugăr disprețuit (Luther). Prin ce putere sau tărie? Prin puterea lui Dumnezeu Tatăl și prin tăria Sfântului Duh.
Ce a mai rămas ascuns? Dreapta învățătură a lui Cristos? Nu.
Ci filozofia și temeiul adânc, dumnezeiesc, bucuria cerească, revelarea creației îngerilor, a căderii îngrozitoare a diavolului din care izvorăște răul, crearea acestei lumi, adâncul temei și mister al omului și al tuturor făpturilor din această lume, Judecata de Apoi și Schimbarea la Față a acestei lumi, taina învierii morților și a vieții, veșnice.
Aceasta se va face în adânc, în mare simplitate. De ce în adânc, și nu la înălțime, în artă? Pentru ca nimeni să nu se laude, ori să-și facă fală precum că el a făcut-o, și pentru ca trufia diavolească să fie descoperită și nimicită.
Și de ce o face Dumnezeu? Din marea Lui dragoste și milostenie pentru toate neamurile lumii, și pentru a arăta că a venit timpul să se regăsească ceea ce s-a pierdut, adică omul să vadă, în sfârșit, perfecțiunea și să se bucure de ea, în curata, luminoasa și adânca cunoaștere a lui Dumnezeu.
De aceea va răsări mai întâi Aurora sau roșeața dimineții, se vor ivi zorile și se va alege și recunoaște ziua. Cel ce vrea să doarmă, să doarmă în veci, cel ce se trezește și-și împodobește lampa, să se trezească în veci. Iată, mirele vine: cel ce s-a trezit și s-a gătit, să meargă la veșnica nuntă cerească; iar cel ce doarme la venirea mirelui, să doarmă la nesfârșit, în temnița întunecoasă a groazei.
De aceea aș vrea din toată inima să-l previn pe cititor să citească această carte cu toată hărnicia și răbdarea, și să nu se lase înfuriat de naivitatea autorului; căci Dumnezeu nu se uită la cei de sus, pentru că singur El este sus, ci se uită cum să-i ajute pe cei de jos. Dacă te vei apropia mai mult de spiritul și cugetul autorului, nu va mai fi nevoie de nicio sforțare, căci se va face lumină, și crește, iar sufletul tău se va bucura în ea, se va înveseli și va birui.
Ia aminte!
Dragostea încântătoare, care este al cincilea spirit originar în puterea divină, este izvorul ascuns pe care ființa trupească nu-l poate pricepe și nici cuprinde. Numai când se înalță în trup, acesta biruie în el și se naște dulce și iubitor; căci el nu aparține zidiri trupului, ci răsare în el ca o floare din pământ.
Acest spirit originar izvorăște la început din calitatea cea dulce a apei.
Înțelege acest lucru așa cum trebuie; ia seama mai îndeaproape. Mai întâi e calitatea aspră, apoi cea dulce, apoi cea amară; cea dulce este la mijloc, între cea aspră și cea amară. Întotdeauna, cea aspră întărește, răcește și întunecă; cea amară smulge, împinge, se înfurie și desparte. Aceste două calități se freacă și se împing una pe alta cu atâta putere și se agită atât de tare, încât dau naștere căldurii; aceasta e în ambele calități întunecoasă, cum e căldura într-o piatră.
Dacă iei o piatră sau altceva tare și freci pe lemn, amândouă lucrurile se încălzesc. Dar această căldură este întunecoasă, n-are în ea lumină; așa e și în puterea divină. Calitățile aspră și amară fără apa dulce se freacă și se împing între ele atât de tare, încât ia naștere căldura întunecoasă, și ele se aprind.
Aceasta constituie mânia lui Dumnezeu, izvorul și originea focului iadului, cum se arată la lucifer. Acesta s-a răzvrătit, apoi s-a strâns, s-a contractat atât de tare împreună cu cetele lui diavolești, încât izvorul de apă dulce din el, în care s-aprinde lumina și se înalță dragostea, a secat.
De aceea el s-a schimbat pe veci într-un izvor acru, iute, amar, fierbinte și puturos; căci pe dată ce calitatea dulce a secat, s-a făcut în locul ei beznă, putoare înăcrită, o vale a plângerii, ura sălaș al stricăciunii și al pierzaniei.
Iar acum, mai departe în adânc.
Așadar, cum am spus, când calitățile aspră și amară se freacă tare între ele, ia naștere căldura chiar înlăuntrul calității dulci, care se află la mijloc între primele două, având în centrul ei izvorul de apă dulce.
Din căldura care se naște aici, se aprinde lumina, care este începutul vieții; căci calitatea aspră și cea amară sunt începutul și pricina căldurii și apoi a luminii. Astfel devine apa dulce lumină strălucitoare, asemenea cerului albastru luminos.
Și aceeași apă limpede de izvor aprinde calitățile aspră și amară, iar căldura care se naște din aceste calități în apa dulce se ridică de aici tot prin calitățile amintite, în care lumina devine mai întâi strălucitoare și uscată, apoi mobilă și triumfătoare.
Și dacă atunci lumina se ridică din apa dulce în căldura din cele două calități, aspră și amară, acestea gustă apa limpede și dulce, apoi calitatea amară îi prinde gustul și în apa dulce rămâne lumina, dar numai în culoarea albastrului ceresc.
Atunci vibrează calitatea amară și alungă tăria în cea aspră; aici, lumina se usucă și strălucește tare, mult mai tare decât cea a soarelui. În această destindere, calitatea aspră devine blândă, luminoasă, fluidă și gingașă, și își capătă viața a cărei origine descinde din căldura din apa dulce: iar aceasta este adevărata fântână a dragostei.
Observă sensul adânc.
Cum să nu fie aici bucurie și dragoste, când în mijlocul morții se naște viața și în mijlocul întunericului lumina? Tu zici: cum se poate asta?
Da, dacă sufletul meu ar sălășlui în inima ta, ar izvorî și ar crește în ea, el ți-ar cuprinde trupul și l-ar percepe; dar așa nu pot ajunge în cugetul tău și tu nu vei pătrunde sau înțelege; doar dacă Duhul Sfânt îți va aprinde sufletul și lumina lui va străluci în inima ta. Atunci se va naște această lumină înlăuntrul tău ca în Dumnezeu, înălțându-se din calitatea ta aspră și din cea amară, în apa ta dulce, și biruind ca în Dumnezeu. De-abia atunci vei înțelege cartea mea; mai devreme nu.
Ia aminte!
Când lumina se naște în calitatea amară, vreau să spun când izvorul cel amar și uscat prinde apa dulce și soarbe din ea, spiritul amar devine viu în cel aspru și este ca un spirit însărcinat ce-și poartă rodul care e însăși viața și pe care trebuie s-o nască neîntrerupt. Pentru că apa dulce în care lumina urcă mereu în calitatea aspră și calitatea amară care triumfă necontenit acolo înlăuntrul ei, fac ca totul să nu fie decât râs, bucurie curată și dragoste pură. Căci calitatea aspră iubește în primul rând apa dulce, pentru că în apa dulce se naște spiritul luminii care soarbe calitatea aspră, tare și rece, o luminează și o încălzește; pentru că în apă, în căldură și lumină stă viața.
Calitatea aspră o iubește, în al doilea rând, pe cea amară, pentru că aceasta biruie în apa dulce, adică în apă, căldură și lumină, triumfând în cea aspră și făcând-o mișcătoare astfel ca și ea, cea aspră, sa biruie acolo.
În al treilea rând, calitatea aspră iubește căldura, pentru ca în căldură se naște lumina prin care calitatea aspră e luminată și încălzită. La rândul ei, calitatea dulce o îndrăgește și ea pe cea aspră, mai întâi fiindcă aceasta o usucă pentru a nu ajunge fluidă ca elementul apă, și pentru ca lumina din calitatea aspră, care se naște pentru ea, să devină strălucitoare și uscată. Pe lângă aceasta, calitatea aspră este o cauză a căldurii care se naște în apa dulce, pentru ca aici să răsară lumina, și apa dulce să apară în toată limpezimea ei.
În al doilea rând, calitatea dulce iubește și pe cea amară, pentru că este o cauză a căldurii și pentru că spiritul amar triumfă în apa dulce, în căldură și lumină, făcând calitatea dulce mișcătoare și vioaie.
În al treilea rând, calitatea dulce iubește căldura atât de mult, încât cu nimic nu-i găsesc comparație, ia ca pildă, ce e drept mult prea vagă, doi tineri de viță aleasă; dacă ei s-ar iubi cu toată ardoarea, s-ar apropia de acest foc. De s-ar preface într-un singur trup, ar înfăptui această înaltă iubire; dar dragostea pământească nu e decât apă de ploaie și nicidecum foc autentic. Nu putem găsi un exemplu just în această lume pe jumătate moartă. Doar învierea morților în Ziua de Apoi: doar ea poate fi o pildă perfectă în toate lucrurile divine, o adevărată concepere a iubirii.
Dar calitatea dulce îndrăgește atât de mult căldura, pentru că naște înlăuntrul ei spiritul luminos, care este spiritul vieții, căci viața dă naștere în căldură, și acolo unde n-ar fi căldură totul s-ar preface într-o vale a întunericului. Așa cum ne este scumpă și dragă viața, așa îi este și spiritului dulce căldura, și în căldură e lumina.
Iar calitatea amară iubește și ea pe toate celelalte spirite originare, cu deosebire pe cel dulce, pentru că în apa dulce spiritul amar se răcorește, în ea își astâmpără marea lui sete; și amărăciunea lui este alinată, iar el își dobândește aici viața luminoasă. În calitatea aspră își are trupul, aici triumfă el, se răcorește și se potolește, iar în căldură își are tăria și puterea, și acolo e toată bucuria lui.
Calitatea fierbinte iubește de asemenea toate celelalte calități, și dragostea este atât de mare în ea și în celelalte calități, încât nu-și găsește asemănare: căci ea e născută de celelalte. Calitățile acră și amară sunt tatăl căldurii și apa dulce este mama ei care o concepe, o poartă, o hrănește și o naște; iar prin impulsul puternic al calităților aspră și amară se ivește căldura care crește în calitatea dulce ca într-un arbore.
Dacă nu crezi, deschide ochii și mergi la un arbore; privește-l și ia seama. Vei vedea la început arborele întreg; ia un cuțit, crestează-l adânc și gustă: mai întâi are gustul calității aspre, care strânge la limbă. Această calitate ține laolaltă întreaga putere a arborelui. Apoi simți gustul calității amare; aceasta face copacul să miște, să vibreze, să înverzească, să crească și să capete ramuri, frunze și fructe. După aceea simți gustul celei dulci, care e plăcut, dar și tăios, căci de la cea aspră și cea amară primește usturimea.
Cele trei calități s-ar preface în întuneric și moarte dacă n-ar exista în ele căldura. Pentru că îndată ce vine primăvara și razele soarelui mângâie pământul și-l încălzesc, spiritul din căldură și din arbore prinde viață și întreg arborele crește, înverzește și înflorește; căci spiritul se înalță în căldură și toate spiritele se bucură laolaltă, cuprinse de o mare dragoste.
Căldura ia naștere prin puterea și îndemnul calităților aspră și amară în apa dulce, iar căldura soarelui e folosită la aprindere, pentru că în această lume calitățile sunt pe jumătate moarte și prea neputincioase, lucru de care vinovat se face lucifer, cum vei găsi în capitolul căderii lui, precum și în cel al creației acestei lumi.
Cartile lui Jakob Bohme se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
