Alan Watts – Capcana perfecțiunii: De ce „auto-îmbunătățirea” este, de fapt, un cerc vicios
Ascultă articolul audio:
Suntem captivi într-o industrie a devenirii, unde eul nostru este tratat ca un proiect neterminat, șlefuit până la epuizare în speranța unei versiuni „2.0” care refuză să apară. Rafturile de dezvoltare personală și feed-urile noastre sunt pline de promisiuni despre optimizarea minții, însă, cu cât forțăm mai mult nota, cu atât frustrarea devine mai densă. Alan Watts, acest maestru al demascării iluziilor occidentale, numea această luptă „mind over mind” (mintea asupra minții). Problema fundamentală nu este că nu am găsit încă metoda potrivită, ci faptul că însăși încercarea de a ne controla mintea prin intermediul minții este fundamentul eșecului nostru.
Paradoxul „Amelioratorului”: Cine pe cine îmbunătățește?
Atunci când spui „Vreau să mă îmbunătățesc”, te lovești de o barieră logică insurmontabilă: cel care are nevoie de îmbunătățire este exact același cu cel care face munca de șlefuire. Watts subliniază că ne aflăm într-un cerc vicios („vicious circle”). Este ca și cum ai încerca să te ridici de la pământ trăgând cu disperare de propriile șireturi sau ca și cum ai încerca să repari un instrument de precizie folosind o unealtă care are exact același defect.
Această dilemă are rădăcini adânci inclusiv în teologie. Watts amintește de conceptul „harului” (grace): dacă voința omului este egoistă prin definiție, cum ar putea ea să decidă, de una singură, să devină altruistă? Dacă ai nevoie de har pentru a te schimba, dar ești prea mândru sau „viciat” ca să-l accepți, ești blocat într-un impas existențial. Orice efort al eului de a ieși din egoism este, în sine, un act de un egoism suprem.
Jocul de-a v-ați ascunselea al Egoului și subtila superioritate spirituală
Când începem să ne observăm defectele prin psihanaliză sau spiritualitate, egoul nu dispare; el pur și simplu se mută la „etajul următor”. Watts folosește metafora poliției care intră într-o casă pentru a prinde hoții: aceștia fug de la parter la primul etaj, apoi la al doilea, până când ajung pe acoperiș.
În mod similar, când realizăm că plăcerile materiale (banii, sexul, puterea) sunt efemere, trecem la „bunătăți spirituale”. Dar motivația rămâne identică: căutăm o recompensă, un „candy bar” mai abstract și mai rafinat. Aceasta este „subtilitatea supremă” a egoului: jocul de-a superioritatea competitivă (one-upmanship). Un guru poate spune: „Eu sunt mult mai tolerant decât tine pentru că recunosc toate religiile, în timp ce tu crezi doar în a ta”. Sau, mai pervers: „Eu nici măcar nu îi critic pe ceilalți guru care se cred importanți”. Este aceeași mândrie, doar că purificată și ascunsă sub masca „sinelui superior”.
Respirația și dorința: Lecția despre Nirvana
Pentru a evada din acest joc de oglinzi, Watts revine la etimologia termenului „Nirvana”, care în sanscrită înseamnă, pur și simplu, „a expira”. Este gestul fundamental de a da drumul. Viața este un proces de respirație: dacă încerci să reții aerul în piept dintr-o dorință de posesie sau control, te sufoci.
Paradoxul dorinței de a nu dori este cursa în care cad mulți căutători spirituali. Singura cale de a primi viața înapoi este să o lași să plece, la fel cum trebuie să expiri pentru a putea inspira din nou. Efortul încrâncenat de a „poseda” pacea sau fericirea este exact lucrul care le alungă.
„Binefăcătorii” și drumul spre iad
Dorința de a „face bine” cu forța, fie că vorbim de propria persoană sau de societate, este adesea cauza celor mai mari dezastre. Watts ne avertizează asupra „plăgii de oameni virtuoși” sau a „masei pestifere de un milion de sfinți”. Când virtutea devine conștientă de sine, ea încetează să mai fie virtute și devine o formă de agresiune. Watts citează proverbul chinez: „Binefăcătorii sunt hoții virtuții”.
Istoria și știința sunt pline de astfel de intervenții brutale care au ignorat echilibrul organic al lumii:
- DDT-ul: O soluție chimică „miraculoasă” pentru controlul dăunătorilor care s-a transformat într-un dezastru ecologic global.
- Inchiziția: Practicată de oameni care, în mintea lor, „vindecau” suflete prin tortură, la fel cum considerăm noi astăzi intervențiile psihiatrice sau chirurgicale extreme ca fiind justificate.
- Echilibrul speciilor: Introducerea iepurilor în Australia pentru vânătoare a dus la distrugerea ecosistemului, demonstrând că nu știm niciodată cu adevărat ce este „bine” pentru un organism atât de complex precum planeta sau corpul uman.
Arta de a „te da din calea ta”
Adevăratul geniu și creșterea reală nu sunt rezultatele controlului conștient, ci sunt „întâmplări” (happenings). Un muzician de excepție nu poate explica neurologia din spatele geniului său; el stăpânește tehnica, dar apoi trebuie să se dea din calea propriului talent pentru ca muzica să curgă.
Eroarea noastră este să credem că există un „observator” (un watcher) separat care poate gestiona fluxul gândurilor. Watts ne reamintește că „observatorul” este el însuși un gând. Nu există un polițist real în capul nostru, ci doar o succesiune de procese mentale. Creierul nostru este infinit mai inteligent decât neurologia sau conștiința noastră limitată. De aceea, singura cale eficientă este „observarea” pură (watching): să privim procesele minții fără a pune etichete, fără judecată și fără încrâncenarea specifică unui „jogger” care își hărțuiește propriul corp pentru o sănătate ipotetică.
Eliberarea de sub tirania auto-controlului
Realizarea faptului că nu poți face nimic pentru a te îmbunătăți în mod intenționat nu este un verdict de condamnare, ci o eliberare imensă. Este acel „breather” – o gură de aer proaspăt pentru cel care s-a luptat o viață întreagă să fie „altcineva”.
Când accepți că „amelioratorul” este totuna cu cel care are nevoie de ajutor, lupta internă încetează. Rămânem adesea blocați în nevoia de autoritate, căutând medici, guru sau sisteme care să ne salveze, uitând că noi suntem cei care am „ales” acea autoritate pe baza propriei noastre opinii limitate. În final, nu poți scăpa de tine însuți prin delegație.
Ce s-ar întâmpla dacă am înceta să ne mai fim proprii polițiști? Dacă am renunța la „încrâncenarea” progresului forțat și am lăsa natura să își urmeze cursul? Poate că, în acea stare de abandon, am descoperi că suntem deja ceea ce căutăm să devenim, dar am fost prea ocupați să „reținem respirația” pentru a observa acest lucru.
