Allan Kardec – Despărțirea Sufletului de Corp: O Tranziție Graduală, Nu un Sfârșit Brusc
Ascultați articolul sub formă de podcast:
Ascultați articolul sub formă audio:
Separarea sufletului de corp este dureroasă? „Nu, corpul adesea suferă mai mult în timpul vieții decât în momentul morții: sufletul deloc. Suferințele prin care trece câteodată în momentul morții sunt un prilej de bucurie pentru Spirit, care vede sosind sfârșitul exilului său”. În moartea naturală, ce survine prin epuizarea organelor ca urmare a vârstei, omul părăsește viața fără a băga de seamă: ca o lampă ce se stinge nemaifiind alimentată. Cum se realizează separarea sufletului de corp? „Legăturile ce-l rețineau fiind rupte, el se eliberează”. Separarea este instantanee și prin tranziție bruscă? Există o linie de demarcație net trasată între viață și moarte? „Nu, sufletul se eliberează gradat și nu fuge ca o pasăre captivă repusă subit în libertate. Cele două stări se ating, se amestecă, astfel că Spiritul se degajă puțin câte puțin de legăturile sale: ele se desfac, nu se rup”.
În timpul vieții, Spiritul este ținut de corp prin învelișul său semi-material sau perispirit; moartea înseamnă doar distrugerea corpului și nu și a celui de al doilea înveliș ce se separă de corp când în acesta încetează viața organică. Observația probează că în momentul morții desprinderea peri-spiritului nu se face subit; ea nu se realizează decât gradat, cu o lentoare foarte variabilă depinzând de individ; la unii este foarte rapidă, și se poate spune că între momentul morții și cel al eliberării sunt câteva ore; dar la alții, mai ales la cei a căror viață a fost exclusiv materială și senzuală, dezlegarea este mai puțin rapidă și durează câteodată zile, săptămâni și chiar luni, ceea ce nu implică o mai mică vitalitate a corpului, nici posibilitatea unei reîntoarceri la viață, ci o simplă afinitate între corp și Spirit, în raport cu superioritatea acordată, în viață, de către spirit materiei. E rațional să concepi, într-adevăr, cu cât Spiritul s-a identificat cu materia, cu atât îi vine mai greu la separare; în timp ce activitatea intelectuală și morală, elevația gândirii, operează un început de desprindere chiar în timpul vieții corpului, iar atunci când sosește moartea desprinderea este aproape instantanee. Acesta este rezultatul studiilor făcute pe toți indivizii observați în momentul morții. Observațiile mai probează că afinitatea ce persistă, la anumiți indivizi, între suflet și corp, este câteodată foarte dureroasă deoarece Spiritul poate simți oroare față de descompunere. Cazul este excepțional și specific anumitor feluri de viață și anumitor feluri de moarte, apare și la câțiva sinucigași.
Separarea definitivă dintre suflet și corp poate avea loc înainte de încetarea completă a vieții organice? „La agonie, sufletul a părăsit câteodată corpul: nu mai există decât viață organică. Omul nu mai are conștiința sinelui și totuși îi rămâne un suflu de viață. Corpul este o mașină pe care inima o face să se pună în mișcare; el există doar atâta timp cât inima face sângele să circule prin vene, și pentru asta nu e nevoie de suflet”.
În momentul morții, sufletul nu are câteodată o aspirație sau un extaz ce-l face să întrevadă lumea unde va merge? „Deseori sufletul știe să desfacă legăturile ce-l atașează de corp; în acest caz face toate eforturile pentru a le rupe în întregime. Deja degajat în parte de materie, el vede derulându-se viitorul în fața sa și se bucură, prin anticipare, de starea de spirit”.
Exemplul omizii care, mai întâi, se târăște pe pământ, după aceea se închide în crisalida sa într-o moarte aparentă, pentru a renaște apoi într-o existență strălucitoare, ne poate da o idee a vieții terestre, apoi a morții, și în sfârșit a noii noastre existențe? „O idee în mic. Comparația este bună, dar n-ar trebui totuși luată ad litteram, cum se întâmplă de obicei”.
Ce senzație încearcă sufletul în momentul când se regăsește în lumea Spiritelor? „Depinde, dacă ai făcut rău din dorința de a-l face, te simți în primul moment cu totul rușinat de cele făcute. Pentru cel drept, senzația este foarte diferită: ca ușurarea de o mare greutate, căci el nu se teme de nicio privire scrutătoare”.
Spiritul regăsește imediat pe cei cunoscuți pe pământ și care au murit înaintea lui? „Da, în funcție de afecțiunea avută pentru el; adesea, ei vin să-l primească la reintrarea în lumea Spiritelor, și îl ajută să se degajeze de scutecele materiei; ca astfel să regăsească multe din cele pierdute din vedere în timpul șederii sale pe pământ; vede pe cei rătăcitori; merge să viziteze pe cei ce sunt încarnați”.
În moartea violentă și accidentală, atunci când organele nu au fost încă slăbite de vârstă sau de boli, separarea sufletului și încetarea vieții au loc simultan? „În general așa este, însă clipa ce le separă este foarte scurtă”.
După decapitare, de exemplu, omul păstrează timp de câteva momente conștiința de sine? „Adesea, o păstrează timp de câteva minute până când viața organică se stinge complet. Dar tot adesea teama de moarte l-a făcut să-și piardă această conștiință înainte de momentul supliciului”. Nu este vorba aici decât de conștiința pe care cel ce suportă supliciul o poate avea despre sine însuși, ca om și prin intermediul organelor, și nu ca Spirit. Dacă nu a pierdut această conștiință înainte de supliciu, poate deci să o păstreze câteva clipe – o foarte scurtă durată -, și ea încetează neapărat odată cu viața organică a creierului, ceea ce nu implică faptul că, pentru aceasta, perispiritul să fie în întregime degajat de corp, ci din contră: în toate cazurile de moarte violentă, când nu vine prin stingerea treptată a forțelor vitale, legăturile ce unesc corpul cu perispiritul sunt mai persistente, și eliberarea completă este mai lentă.
Sufletul părăsind corpul, are imediat conștiința de sine? „Conștiința imediată nu este cuvântul potrivit; el este câtva timp în tulburare”. Toate spiritele încearcă, în același grad și pe aceeași durată, tulburarea ce urmează separării sufletului de corp? „Nu, depinde de elevația lor. Cel ce este deja purificat se recunoaște aproape imediat, deoarece este eliberat de materie încă din timpul vieții corpului, în timp ce omul carnal, a cărui conștiință nu este pură, păstrează foarte mult timp impresia acestei materii”.
Cunoașterea spiritismului exercită vreo influență asupra duratei tulburării, mai mult sau mai puțin lungă? „O influență foarte mare, de vreme ce Spiritul înțelege cu anticipație situația sa, dar practica binelui și conștiința pură au cea mai mare influență”. În momentul morții, totul este mai întâi confuz; sufletului îi trebuie ceva timp pentru a se recunoaște; este cam dezorientat, și în starea unui om ieșind dintr-un somn profund care caută să-și dea seama de situația sa. Luciditatea ideilor și memoria trecutului îi revin pe măsură ce se șterge influența materiei de care tocmai s-a eliberat, și care se împrăștie ca un fel de ceață ce întuneca gândurile sale. Durata tulburării ce urmează morții este foarte variabilă; poate fi de câteva ore, de mai multe luni, și chiar de câțiva ani. Cei la care durata este mai puțin lungă sunt cei ce s-ar identifica încă din timpul vieții cu starea lor viitoare, deoarece atunci își înțeleg imediat poziția.
Această tulburare prezintă circumstanțe deosebite după caracterul indivizilor și mai ales după felul morții. În morțile violente – sinucidere, supliciu, accident, apoplexie, răniri etc.-, Spiritul este surprins, uimit și nu crede a fi mort; și o susține cu încăpățânare. Totuși își vede corpul, știe că acest corp este al său, și nu înțelege să fie separat de acesta; se îndreaptă către persoanele pe care le iubește, le vorbește, și nu înțelege de ce acestea nu-l aud. Iluzia durează până la completa desprindere a perispiritului; atunci numai Spiritul se recunoaște și înțelege că nu mai face parte dintre cei vii. Fenomenul se explică cu ușurință. Surprins de moarte pe neașteptate, Spiritul este derutat de schimbarea bruscă petrecută; pentru el, moartea este încă sinonimă cu distrugerea, neantizarea; or, așa cum gândește, după ceea ce vede, după ceea ce aude. În sensul său nu este mort; ceea ce îi sporește iluzia, este faptul că el se vede un corp asemănător celui precedent prin formă, a cărui natură eternă nu a mai avut timp să o studieze; îl crede solid și compact precum primul corp; și când își îndreaptă atenția asupra acestui lucru, se miră de ce nu se poate pipăi. Fenomenul este analog cu ceea ce se petrece cu somnambulii mai recenți care nu cred că dorm. Pentru ei, somnul este sinonim cu suspendarea facultăților intelectuale; or, dacă ei gândesc liber și deoarece văd, înseamnă pentru ei că nu dorm. Anumite Spirite prezintă aceeași particularitate, cu toate că moartea nu a sosit inopinat, dar este mai vagă la cei care, deși bolnavi, nu se gândesc că vor muri. Se vede atunci spectacolul neobișnuit al unui Spirit asistând la propriul cortegiu funebru ca la al unui străin, și vorbind despre asta ca despre un lucru ce nu-l privește, până în momentul când înțelege adevărul.
Tulburarea ce urmează morții nu are nimic dureros pentru omul de bine. El este într-o stare de calm întru totul asemănătoare celei ce însoțește o trezire liniștită. Însă cel ce nu are conștiința pură, este cuprins de anxietate și angoasă care sporesc pe măsură ce Spiritul se recunoaște. În cazul morții colective, s-a observat că nu toți cei ce pier în același timp se revăd întotdeauna imediat. În tulburarea ce urmează morții, fiecare merge pe drumul său, unde nu se preocupă decât de cei care-l interesează.
