Andrew Newberg – Credință, Înțelegere și Metafora Ultimă a lui Dumnezeu
Ascultați articolul sub formă de podcast:
Ascultați articolul sub formă audio:
Pe tot cuprinsul acestei cărți, Mark și cu mine am încercat să vă vorbim cu o singură voce, înlocuind “eu” și “noi”. Unele dintre întâmplările personale au fost ale mele, altele au fost ale lui Mark, dar le-am ales pe cele care reflectau cercetarea și credințele noastre comune. În încheiere, aș dori însă să vă prezint în câteva pagini călătoria mea personală și modul în care Dumnezeu mi-a schimbat mie creierul.
Pentru mine, Dumnezeu este un concept foarte personal, unul care mi-a ocupat gândurile încă din copilărie și adesea am stat nemișcat, urmărind unde dorește mintea mea să se îndrepte. Într-o zi, mă gândeam la Dumnezeu și am avut revelația tulburătoare că relația era ciudat de asemănătoare cu relația cu câinele meu. Nu spun aceasta în sens literal, ci mai degrabă ca pe o metaforă. Mi-a trecut prin cap că, atunci când vine vorba de comunicare, Dumnezeu este pentru om ceea ce este omul pentru câine.
M-am jucat o vreme cu această idee, contemplând enormele diferențe dintre specii. Viața noastră este de mii de ori mai complexă decât a câinelui. Avem mult mai multe relații, mult mai multe modalități de a ne purta și de a răspunde altora și extrem de multe gânduri și sentimente diferite, când ne comparăm cu viața animalului. Le înțelegem, sau cel puțin așa credem, dar sunt sigur că un câine ne înțelege foarte puțin. Nu poate înțelege ce facem la serviciu, sau cum știm când și ce să le dăm de mâncare. Câinii au emoții și sentimente, dar acestea sunt extrem de limitate când le comparăm cu cele ale unei ființe umane.
Chiar dacă un câine ar putea începe să înțeleagă ce gândim, ar fi imposibil să îi explicăm, de vreme ce animalele au o înțelegere minimală a limbajului nostru. În cea mai mare parte, tot ceea ce înțeleg ei de obicei este numele și un număr limitat de comenzi cum ar fi „Șezi”, „Stai” și „Aport”. Ne-ar plăcea să credem că ne înțeleg, dar ceea ce aud probabil că este „bla, bla, bla, Rex, bla, bla, mâncare”. Nu avem cum să le explicăm de ce munca este dificilă, de ce ne simțim frustrați de către unii prieteni, sau de ce suntem încântați că plecăm în weekend numai cu soția. Din fericire, înțeleg comportamentele de bază. Pot spune dacă îi plăceți, sau dacă au făcut ceva rău. Dar aceasta este de obicei limita înțelegerii lor. Tot ceea ce facem în rest este un mister pentru ei.
Gândurile mele s-au întors atunci la relația cu Dumnezeu. Pentru mulți oameni, Dumnezeu este în general văzut ca o ființă infinită, atotputernică și atoateștiutoare. În contrast, noi suntem finiți și destul de slabi și de limitați, deși credem că știm mai multe decât știm de fapt. Cum am putea spera să înțelegem infinitatea lui Dumnezeu? Este probabil de un milion de ori mai greu decât abilitatea câinelui de a ne înțelege, dar analogia pare potrivită. Nu putem înțelege ce face Dumnezeu la serviciu, dacă Dumnezeu are „prieteni”, cum arată Dumnezeu, sau care este personalitatea lui Dumnezeu. Acestea sunt caracteristici umane și este puțin probabil că pot fi aplicate lui Dumnezeu.
Desigur, sunt cei care cred că au primit cuvântul lui Dumnezeu, fie direct, fie prin Scripturi. Dar nici măcar Biblia nu poate capta în întregime realitatea lui Dumnezeu. Înțelegerea noastră va fi întotdeauna minimă, indiferent cât de perfecte ar fi cuvintele.
Mie mi se pare o aroganță să credem că înțelegem pe deplin ce este Dumnezeu sau ce dorește Dumnezeu cu viețile noastre. Chiar și cele Zece Porunci mi se par o versiune extrem de limitată a ceea ce Dumnezeu dorește să înțelegem și aceasta îmi amintește de felul în care dăm comenzi scurte animalelor noastre de companie. În loc de „nu mușca”, „nu latră” și „la picior” ni se spune „să nu minți”, „să nu ucizi” și „respectă ziua de Sabat”. Câinii eșuează adesea în îndeplinirea comenzilor noastre, iar oamenii eșuează în a asculta poruncile lui Dumnezeu. Vă rog să înțelegeți că nu încerc sub nicio formă să minimalizez sfințenia lui Dumnezeu. Vreau numai să subliniez că, așa incredibil cum este Dumnezeu, putem spera să îi înțelegem numai cele mai mici aspecte. Este ca povestea bărbaților orbi și a elefantului. Fiecare atinge numai o mică parte și numai asta vor cunoaște. Și când vine vorba de Dumnezeu, cu toții suntem în parte orbi.
Aceasta mă poartă spre un punct final în comparația mea alegorică. Câinii abia dacă înțeleg cine suntem și ce spunem, dar sunt extrem de compatibili cu noi. Dacă le arătăm iubire, ne-o întorc înzecit pentru că depind de noi, cu credință, pentru siguranța lor. În chip similar, dacă credem în Dumnezeu, exprimăm o mare iubire și devoțiune și sperăm că Dumnezeu va face la fel.
Și chiar dacă abia îl înțelegem pe Dumnezeu, mulți oameni depind cu credință de Dumnezeu, pentru siguranță și tărie.
Credința intervine acolo unde înțelegerea eșuează. Ca medic, s-ar putea să nu fiu sigur dacă va funcționa un tratament al cancerului, dar sper din tot sufletul că o va face. Și am încredere că credința unui pacient în tratament îi va îmbunătăți șansele de recuperare. Fizicienii și astronomii fac același lucru când se gândesc la univers. Ei își dau seama de limitările incredibile ale minții de a-i înțelege adevărurile și totuși au credință în ipotezele și credințele lor. Oamenii de știință și teologii nu renunță niciodată la căutare.
Dar cum vom ști vreodată dacă ideile noastre despre univers sau despre Dumnezeu sunt corecte sau adevărate? Nu ar trebui să experimentăm și să evaluăm fiecare perspectivă posibilă? Și când vine vorba de adevăruri spirituale, există cineva care a citit în întregime textele sacre ale tuturor religiilor de pe pământ sau a participat la toate ritualurile? Sigur că nu! Chiar dacă am putea testa fiecare credință religioasă și practică spirituală, fiecare dintre noi are un creier care va interpreta datele și experiențele în moduri foarte diferite. Poate că există un adevăr universal sau ultim, dar mă îndoiesc de faptul că limitele minții umane ne vor permite să îl percepem, mai ales când vine vorba de realitatea lui Dumnezeu.
Găsesc această concluzie oarecum deconcertantă, dar încerc să rămân focalizat pe optimismul meu, crezând că poate există o modalitate de a obține răspunsurile la marile întrebări din viață. Și cum Mark și cu mine am afirmat adesea, credința este bunul nostru cel mai de preț.
Metafora ultimă
Privind la partea pozitivă a înțelegerii universului nostru, aș dori să mă gândesc la Dumnezeu ca la metafora căutării de către fiecare persoană a semnificației și adevărului ultim. Stabilitatea financiară și relațională poate fi un scop major pentru majoritatea oamenilor, dar cred că în fiecare dintre noi există impulsul primar de a tinde spre ceva mai înalt. Vrem să înțelegem de ce ne aflăm aici și care ar trebui să fie scopul nostru. Vrem să înțelegem de unde am venit și unde vom merge. Și vrem să înțelegem ce este de fapt realitatea. Cu această înțelegere, suntem apoi determinați să acționăm într-un mod rațional intuitiv.
Immanuel Kant a numit aceasta „imperativul categoric”, noțiunea că suntem impulsionați de rațiune să urmăm o lege morală intrinsecă. Acest concept a fost repede adaptat de alți filosofi pentru a reflecta o voce divină care călăuzește spiritul uman întru conștiință. Dar eu văd spiritul uman ca fiind determinat de imperativul cognitiv și, din momentul în care ne naștem, tânjim să învățăm cât putem de multe despre lume. Impulsul filosofic este înrădăcinat biologic în creierul nostru.
Uneori mă gândesc la faptul că Rock, câinele meu, este poate și el filosof, dar numai atât cât se întreabă unde sunt. Nu se gândește la ce înseamnă să fii câine sau cum ar trebui să se poarte conform „câinismului” lui. Nu se întreabă cum este călăuzit prin viață. Dar cred că toate ființele umane se întreabă ce înseamnă să fii uman și cred că majoritatea oamenilor încearcă să se poarte conform umanității lor naturale. Și totuși, umanitatea este adesea o provocare, din cauza egoismului și tendințelor negative generate de creierul nostru. Prin urmare, mulți oameni, începând din copilărie, cred în posibilitatea că există cineva sau ceva care îi călăuzește în viață în direcția corectă. Dar creierul uman nu se odihnește. Vrea să știe unde ar putea fi Dumnezeu, în acel moment, creierul filosofic devine teolog.
Nu ne-am născut însă cu minte filosofică sau teologică, ci numai cu potențial pentru aceasta. Copii fiind, conexiunile noastre neuronale sunt atât de incomplete, încât suntem foarte dependenți de ceilalți pentru a ne învăța în ce să credem. Suntem prea mici ca să îl inventăm sau să îl descoperim pe Dumnezeu și totuși suntem înconjurați de alții care proclamă activ existența lui Dumnezeu. De bine, de rău, ne începem viața cu credințele religioase ale părinților și ale societății.
La acest nivel vag de conștiință, Dumnezeu rămâne o incertitudine. Dar creierului uman nu îi place ambiguitatea, așa că încearcă să îi dea lui Dumnezeu o formă, începând cu chipul. De ce? Deoarece chipurile ne vorbesc despre stările emoționale interioare ale celorlalți. Cu această informație, creierul poate determina dacă o persoană este prieten sau dușman, ceva ce este esențial pentru un copil să înțeleagă. Majoritatea copiilor se vor îndepărta de o păpușă care are pe chip o expresie furioasă sau înspăimântătoare.
În primii ani de viață, copiii pot construi lumea folosind imaginile concrete din minte, deci în toate culturile, conceptele spirituale sunt mai întâi înrădăcinate în obiectele familiare care există în plan fizic. În jurul vârstei de zece ani, se întâmplă ceva în creierul copilului. Cu cât copilul se gândește mai mult la Dumnezeu, cu atât Dumnezeu devine o forță abstractă sau supranaturală. Aceasta deoarece conexiunile neuronale care guvernează raționamentul abstract cresc cu o rapiditate uimitoare.
La adolescență, majoritatea conexiunilor neuronale sunt aproape complete, iar creierul uman, având acces la o mai mare cunoaștere și cogniție, începe să își reevalueze vechile credințe. În această căutare biologică a independenței, se naște creierul sceptic și astfel majoritatea adolescenților încep să pună sub semnul întrebării aproape fiecare aspect al vieții: valorile, morala și mai ales credințele religioase. Unii vor să creadă, dar nu pot, iar cei care cred încep să aibă îndoieli. Unora le place ideea de Dumnezeu iubitor, protector, dar cei mai mulți disprețuiesc imaginea unui Dumnezeu mânios, autoritar.
La acest nivel al dezvoltării umane, mulți adolescenți sunt tulburați de apariția unui creier agnostic. Pentru unii, Dumnezeu poate părea real, dar distant. Pentru alții, știința și spiritualitatea pot părea incompatibile. Pentru puțini, experiențele religioase negative pot cauza conflicte interne și durere. Dar pentru cei care rămân cu mintea deschisă, sau experimentează ritualuri religioase diferite, se întâmplă ceva în creier care poate înclina balanța spre acceptarea adevărurilor spirituale. Pentru unii oameni, Dumnezeu este o realitate vie. Pentru alții, Dumnezeu devine o metaforă pentru valorile interioare. Pentru câțiva, vechile noțiuni pot face loc percepției transcendentale a lumii. Astfel de experiențe pot fi atât de profunde, încât pot schimba cariera unei persoane.
Pentru cei care se îmbarcă în călătoria spirituală, Dumnezeu devine o metaforă care reflectă propria căutare a adevărului. Este o călătorie interioară către conștiința de sine, mântuire sau iluminare, iar pentru cei care au această experiență mistică, viața devine mai semnificativă și mai bogată.
Personal, cred că trebuie să existe un adevăr absolut al universului. Nu știu care este, dar mă simt impulsionat să îl caut, folosind ca ghid știința, filosofia și spiritualitatea. Mark, însă, are o perspectivă mult mai sceptică:
Personal, găsesc știința mult mai satisfăcătoare și mai misterioasă decât filosofia sau teologia. Deci, pentru mine, Dumnezeu este o metaforă, nu un fapt. Consider totuși căutarea lui Dumnezeu ca fiind una nobilă, iar punerea sub semnul întrebării a existenței lui Dumnezeu este o parte esențială a acestei căutări. Sunt fascinat de povestirile pe care mi le spun oamenii despre călătoria lor spirituală, fie ei fundamentaliști, atei, agnostici sau mistici. Văd adevăruri și valori în credințele și necredințele oamenilor, deci presupun că asta mă face un umanist și un pluralist. Dar chiar și acești termeni nu reușesc să surprindă cine sunt sau în ce cred cu adevărat. Detest de fapt toate categoriile și etichetele, pentru că ele creează linii arbitrare de separare între oameni.
Pentru mine nu contează dacă o persoană alege să creadă sau să nu creadă în Dumnezeu. Ceea ce contează mai mult, cel puțin pentru mine, este cum se poartă față de ceilalți. Dacă folosești credința în Dumnezeu ca să practici mila, compasiunea și acceptarea, e minunat. Dar dacă îți folosești credințele ca să generezi orice nivel de discriminare, atunci am personal o problemă cu asta. Cred însă în ființele umane și cred că fiecare dintre noi poate fi făcut responsabil pentru crearea unei vieți etice care ne permite să ne înțelegem cu ceilalți, indiferent de credințele religioase sau politice. Dacă vom face o treabă bună în această privință, toate celelalte lucruri se vor așeza la locul lor firesc.
Spre deosebire de Mark, nutresc speranța și credința că Dumnezeu, sau o realitate ultimă, indiferent de forma pe care o are, există. Nu știu dacă intuiția mea este adevărată, dar mă simt bine cu incertitudinea mea. Mă ajută într-adevăr să apreciez ambele părți ale oricărui argument sau dezbateri. Trebuie să îi mulțumesc tatălui meu pentru asta, căci am petrecut multe ore, adolescent fiind, discutând despre tot ceea ce este sub soare, inclusiv Dumnezeu. Tatăl meu este un agnostic adevărat, cu licență în Drept, așa că indiferent ce perspectivă abordam, el pleda strălucit — și câștiga — pentru punctul de vedere opus. Dar o făcea cu o iubire imensă, așa că am crescut cu ideea că fiecare perspectivă nu este nici bună, nici rea, și că ambele părți reflectă puncte de vedere valide venind de la un creier limitat care încearcă să înțeleagă universul limitat.
Mark poate depune mărturie pentru această calitate a mea, căci de fiecare dată când încearcă să mă țintuiască într-un loc, involuntar pledez pentru locul celălalt. Aș spune chiar, despre această calitate, că reflectă un adevăr spiritual de bază care se învecinează cu misticul, perspectivă care este surprinsă de următoarea povestire sufi:
Mulla Nasrudin (un personaj capricios care apare în numeroase pilde din Orientul Mijlociu) stătea într-o zi la tribunal.
Un soț și soția lui au venit ca să rezolve problema legată de care dintre ei ar trebui să fie responsabil de educarea fiului lor. Soția a argumentat că ei ar trebui să i se dea custodia, oferind numeroase motive care să îi sprijine cererea. Mulla a spus „Ai absolută dreptate!” Atunci soțul a vorbit în apărarea poziției lui. În răspuns, Mulla a exclamat „Ai absolută dreptate!” Imediat, un cleric din spatele sălii s-a ridicat și a strigat „Nasrudin, nu pot avea amândoi dreptate!” La care Mulla a răspuns „Ai absolută dreptate!”
Trebuie să recunosc faptul că sunt ca Mulla, iar aceasta îmi îngăduie să văd adevărul în toate. Aș dori numai ca adevărații credincioși religioși să simtă la fel. Atei, agnostici și teologi au avut cu toții contribuții substanțiale la umanitate, moralitate și în căutarea adevărului ultim.
Nu știu cum ar putea fi realitatea sau adevărul ultim, dar, din câte știu eu, nimeni nu știe. Asta ne aduce pe toți înapoi la credințele noastre interioare, pe care trebuie să ne bazăm în încercarea de a înțelege lumea. Contemplarea lui Dumnezeu ne aduce față în față cu astfel de chestiuni ultime, în vreme ce concepte inferioare (cum ar fi banii) nu ne vor purta spre acele întrebări profunde. Pentru unii oameni, știința va pune astfel de probleme, dar am argumentat de asemenea că știința, în ea însăși, nu este suficientă pentru a înțelege semnificația de fond a vieții.
Cartile lui Andrew Newberg se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
