Ioan Petru Culianu – Călătorii în Lumi Noi: Un Pluralism al Tărâmurilor Spirituale
Această carte este concepută ca o trecere în revistă pe criterii spaţio-temporale a călătoriilor în alte lumi şi de aceea ea nu ajunge la vreo concluzie anume. Cu toate acestea, în ciuda varietăţii lor, majoritatea, dacă nu toate tradiţiile studiate aici prezintă un număr de trăsături fundamentale comune. În primul rând, este credinţa într-un „suflet liber”, care supravieţuieşte după moarte, ca fantomă. Pe de altă parte, în anumite condiţii, acest suflet se poate separa de corp şi poate vizita lumea fantomelor. Unele dintre situaţiile în care se poate produce separarea sunt leșinul, visul, experienţele la limita morţii, stările de alterare a conştiinţei prin intermediul halucinogenelor şi prin deprivare senzorială sau, dimpotrivă, prin bombardament senzorial.
Şamanul este un specialist în separarea sufletului de trup şi, ca atare, poate funcţiona şi ca invocator de suflete. Invocarea sufletelor este una dintre activităţile pe care le-am întâlnit, aproape constant, în toate vechile tradiţii ale omenirii. Datorită vizitelor sale repetate în lăcaşurile fantomelor, şamanul cunoaşte cu exactitate geografia tărâmului morţilor; el poate să-l descrie şi adesea „pune în scenă” întâlniri cu morţii. Între descrierea Infernului de către un medium invocând un suflet la Singapore, pe de o parte, şi aceeaşi descriere din Divina Commedia a lui Dante, pe de altă parte, este doar o diferenţă de discurs şi de teologie; ambele împărtăşesc ideea pedepsei infernale şi schema narativă a conversaţiei cu fantome familiare.
Înseamnă oare aceasta că originea călătoriilor în lumea de dincolo trebuie căutată în şamanism? Este mai rezonabil să credem că ea precedă cristalizarea complexului şamanic ca atare. De fapt, ar putea să aibă rădăcini paleolitice.
Cum putem explica această continuitate, din timpurile străvechi şi până în zilele noastre? Este inutil, în acest caz, să căutăm un model general de difuziune istorică. Deşi, inevitabil, credinţele s-au influenţat reciproc şi au fuzionat, toate tradiţiile umanităţii s-au dezvoltat în paralel, plecând de la premise analoage. Rezultatul este o surprinzătoare unitate în diversitate.
Diversitatea constă în numărul mare de tipuri de tărâmuri ale spiritului şi în genurile, adesea deconcertante, de delicte etice care sunt pedepsite sau de merite care sunt răsplătite în lumile morţilor. Însă ideea existenţei unor astfel de lumi, precum şi a recompensei şi a pedepsei, este foarte larg răspândită.
Cu cât o religie este mai complexă, cu atât mai complexă devine lumea morţilor. În unele cazuri, noţiunea de „lume de dincolo” face obiectul unor interpretări extrem de sofisticate. În budismul tibetan, de exemplu, viaţa postumă, în ciuda faptului că apare drept concretă, este doar o altă creaţie a minţii. Cunoaşterea acestui lucru poate permite evitarea capcanelor din viaţa postumă şi părăsirea lumii. Într-un anume sens, avem de-a face aici cu noţiunea larg răspândită de „a doua moarte”, care în budism reprezintă un scop important de atins, în timp ce în alte religii este considerată o soartă oribilă, împărtăşită de unii morţi fără noroc.
Analizând serii mai complexe ale călătoriilor în alte lumi aparţinând unei aceleiaşi tradiţii, se pot trage concluzii tipologice. Astfel, de exemplu, rezultă că tradiţia evreiască prezintă un număr de trăsături constante, una dintre cele mai importante fiind aceea că personajul căruia i se arată alte lumi nu recurge la droguri şi nici la alte mijloace pentru a-şi provoca o viziune. Pur şi simplu, el zace adormit pe un pat, de regulă într-o stare de depresiune. Pe de altă parte, în tradiţia greacă vizitele în alte lumi survin în stări la limita morţii sau ca urmare a incubaţiei, iar în tradiţia iraniană consumul de halucinogene face parte din scenariu. Apocalipsele paleocreştine nu sunt decât o continuare a modelului evreiesc, în timp ce, în Evul Mediu târziu, viziunile altor lumi sunt mult mai adesea provocate de experienţe la limita morţii, trăsătură care a devenit caracteristica exemplară a apocalipselor din secolul al XII-lea şi al XIII-lea.
Cea mai mare parte a relatărilor despre călătorii în alte lumi care au fost analizate mai sus poate încă să ne satisfacă sensibilitatea estetică, dar ne face să surâdem dacă luăm în consideraţie veridicitatea şi actualitatea lor. Nici una nu poate satisface aşteptările noastre privind viaţa postumă, nici platonienele „insule ale fericiţilor”, nici dantescul Paradis astronomic. Examinând mărturiile referitoare la experienţele la limita morţii şi în afara corpului din ultimii treizeci de ani, constatăm că, de regulă, le lipseşte o caracteristică fundamentală în majoritatea vechilor apocalipse: după moarte, nu mai există nici pedeapsă, nici recompensă. Pe de altă parte, ştiinţa însăşi a deschis perspective uimitoare în domeniul explorării altor lumi şi, câteodată, în domeniul altor dimensiuni ale spaţiului. În consecinţă, călătoriile noastre în alte lumi pot duce la universuri paralele şi la tot felul de lumi posibile sau chiar imposibile.
Să fie oare acesta un semn că a încetat credinţa în existenţa unui tărâm al fantomelor? Să fie un semn că invocarea sufletului este o chestiune care aparţine trecutului? Nu neapărat. Singura concluzie pe care o putem trage din multiplicitatea actualelor reprezentări ale lumii de apoi este aceea că noi trăim într-o stare de avansat pluralism al altor lumi. Prin Science fiction, aceste reprezentări au ajuns la o expansiune fără precedent, fără să fie corelate cu vreo viziune fundamentală asupra lumii. Într-adevăr, chiar şi universul lui Isaac Asimov, care este printre cele mai „clasice” şi coerente, se vădeşte uneori imprevizibil şi poate rezerva întâlniri cu dimensiuni invizibile. Oricare ar fi convingerea noastră despre univers, un lucru pare să fie sigur: doar puţini dintre noi mai împărtăşesc încă rudimentara ipoteză a unui „suflet separator”. Alte modele mentale, mai sofisticate şi inspirate de cibernetică şi de inteligenţa artificială, le înlocuiesc pe cele vechi. Deşi, în multe cazuri, mai confundăm încă spaţiul nostru mental cu spaţiul din afara noastră, suntem din ce în ce mai înclinaţi să înţelegem că primul nu este mai puţin interesant decât cel de-al doilea şi că în el pot avea loc tot felul de întâlniri misterioase. În orice caz, explorarea spaţiului nostru mental este abia la începuturile sale.
În acelaşi timp, nici o credinţă veche referitoare la alte lumi nu a fost complet abandonată; fiecare are încă cel puţin un număr restrâns de adepţi. Psihoterapia recomandă explorarea universurilor imaginare în scopuri diverse şi în forme multiple, de la zborul în vis al lui Robert Desoille, până la interpretarea de tip Senoi a viselor (una dintre farsele terapeutice ale secolului). O tehnică terapeutică printre cele mai populare din mişcarea New Age este „regresiunea la vieţile trecute”, bazată pe o călătorie mentală care presupune peregrinarea în timp. Literatura New Age abundă în călătorii similare în alte lumi.
Este puţin probabil că ne vom întoarce vreodată la certitudinile trecutului, care puteau fi liniştitoare, dar erau de regulă şi rudimentare. Minţile noastre vor continua să multiplice alte lumi fără limite, explorându-şi astfel propriile posibilităţi nelimitate.
Cartile lui Ioan Petru Culianu se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
