Ioan Petru Culianu – Concluzii

Această carte este concepută ca o trecere în revistă pe criterii spaţio-temporale a călătoriilor în alte lumi şi de aceea ea nu ajunge la vreo concluzie anume. Cu toate acestea, în ciuda varietăţii lor, majoritatea dacă nu toate tradiţiile studiate aici prezintă un număr de trăsături fundamentale comune. In primul rînd, este credinţa într-un „suflet liber”, care supravieţuieşte după moarte, ca fantomă. Pe de altă parte, în anumite condiţii, acest suflet se poate separa de corp şi poate vizita lumea fantomelor. Unele dintre situaţiile în care se poate produce separarea sînt leşinul, visul, experienţele la limita mortii, stările de alterare a conştiinţei prin intermediul halucinogenelor şi prin deprivare senzorială sau, dimpotrivă, prin bombardament senzorial.

Şamanul este un specialist în separarea sufletului de trup şi, ca atare, poate funcţiona şi ca invocator de suflete. Invocarea sufletelor este una dintre activităţile pe care le-am întîlnit, aproape constant, în toate vechile tradiţii ale omenirii. Datorită vizitelor sale repetate în lăcaşurile fantomelor, şamanul cunoaşte cu exactitate geografia tărîmului morţilor; el poate să-l descrie şi adesea „pune în scenă” întîlniri cu morţii. Intre descrierea Infernului de către un medium invocînd un suflet la Singapore, pe de o parte, şi aceeaşi descriere din Divina Commedie a lui Dante, pe de altă pare, este doar o diferenţă de discurs şi de teologie; ambele împărtăşesc ideea pedepsei infernale şi schema narativă a conversaţiei cu fantome familiare.

Inseamnă oare aceasta că originea călătoriilor în lumea de dincolo trebuie căutată în şamanism? Este mai rezonabil să predem că ea precedă cristalizarea complexului şamanic ca atare. De fapt, ar putea să aibă rădăcini paleolitice.

Cum putem explica această continuitate, din timpurile străvechi şi pînă în zilele noastre? Este inutil, în acest caz, să căutăm un model general de difuziune istorică. Deşi, inevitabil, credinţele s-au influenţat reciproc şi au fuzionat, toate tradiţiile umanităţii s-au dezvoltat în paralel, plecînd de la premise analoage. Rezultatul este o surprinzătoare unitate în diversitate.

Diversitatea constă în numărul mare de tipuri de tărîmuri ale spiritului şi în genurile, adesea deconcertante, de delicte etice care sînt pedepsite sau de merite care sînt răsplătite în lumile morţilor. Insă ideea existentei unor astfel de lumi, precum şi a recompensei şi a pedepsei, este foarte larg răspîndită.

Cu cît o religie este mai complexă, cu atît mai complexă devine lumea morţilor. In unele cazuri, noţiunea de „lume de dincolo” face obiectul unor interpretări extrem de sofisticate. In budismul tibetan, de exemplu, viata postumă, în ciuda faptului că apare drept concretă, este doar o altă creaţie a minţii. Cunoaşterea acestui lucru poate permite evitarea capcanelor din viata postumă şi părăsirea lumii. Intr-un anume sens, avem de-a face aici cu noţiunea larg răspîndită de „a doua moartea, care în budism reprezintă un scop important de atins, în timp ce în alte religii este considerată o soartă oribilă, împărtăşită de unii morţi fără noroc.

Analizînd serii mai complexe ale călătoriilor în alte lumi aparţinînd unei aceleiaşi tradiţii, se pot trage concluzii tipologice. Astfel, de exemplu, rezultă că tradiţia evreiască prezintă un număr de trăsături constante, una dintre cele mai importante fiind aceea că personajul căruia i se arată alte lumi nu recurge la droguri şi nici la alte mijloace pentru a-şi provoca o viziune. Pur şi simplu, el zace adormit pe un pat, de regulă într-o stare de depresiune. Pe de altă parte, în tradiţia greacă vizitele în alte lumi survin în stări la limita morţii sau ca urmare a incubaţiei, iar în tradiţia iraniană consumul de halucinogene face parte din scenariu. Apocalipsele paleocreştine nu sînt decît o continuare a modelului evreiesc, în timp ce, în Evul Mediu tîrziu, viziunile altor lumi sînt mult mai adesea provocate de experienţe la limita morţii, trăsătură care a devenit caracteristica exemplară a apocalipselor din secolul al XII-lea şi al XIII-lea.

Cea mai mare parte a relatărilor despre călătorii in alte lumi care au fost analizate mai sus poate încă să ne satisfacă sensibilitatea estetică, dar ne face să surîdem dacă luăm în consideraţie veridicitatea şi actualitatea lor. Nici una nu poate satisface aşteptările noastre privind viata postumă, nici platonicienele „insule ale fericiţilor”, nici dantescul Paradis astronomic. Examinînd mărturiile referitoare la experienţele la limita morţii şi în afara corpului din ultimii treizeci de ani, constatăm că, de regulă, le lipseşte o caracteristică fundamentală în majoritatea vechilor apocalipse: după moarte, nu mai există nici pedeapsă, nici recompensă. Pe de altă parte, ştiinţa însăşi a deschis perspective uimitoare în domeniul explorării altor lumi şi, cîteodată, în domeniul altor dimensiuni ale spaţiului. In consecinţă, călătoriile noastre în alte lumi pot duce la universuri paralele şi la tot felul de lumi posibile sau chiar imposibile.

Să fie oare acesta un semn că a încetat credinţa în existenta unui tărîm al fantomelor ? Să fie un semn că invocarea sufletului este o chestiune care aparţine trecutului ? Nu neapărat. Singura concluzie pe care o putem trage din multiplicitatea actualelor reprezentări ale lumii de apoi este aceea că noi trăim într-o stare de avansat pluralism al altor lumi. Prin Science fiction, aceste reprezentări au ajuns la o expansiune fără precedent, fără să fie corelate cu vreo viziune fundamentală asupra lumii. Intr-adevăr, chiar şi universul lui Isaac Asimov, care este printre cele mai „clasice” şi coerente, se vădeşte uneori imprevizibil şi poate rezerva întîlniri cu dimensiuni invizibile. Oricare ar fi convingerea noastră despre univers, un lucru pare să fie sigur: doar puţini dintre noi mai împărtăşesc încă rudimentara ipoteză a unui „suflet separator”. Alte modele mentale, mai sofisticate şi inspirate de cibernetică şi de inteligenţa artificială, le înlocuiesc pe cele vechi. Deşi, în multe cazuri, mai confundăm încă spaţiul nostru mental cu spaţiul din afara noastră, sîntem din ce în ce mai înclinaţi să înţelegem că primul nu este mai puţin interesant decît cel de-al doilea şi că în el pot avea loc tot felul de întîlniri misterioase. In orice caz, explorarea spaţiului nostru mental este abia la începuturile sale.

In acelaşi timp, nici o credinţă veche referitoare la alte lumi nu a fost complet abandonată; flecare are încă cel puţin un număr restrîns de adepţi. Psihoterapia recomandă explorarea universurilor imaginare în scopuri diverse şi în forme multiple, de la zborul în vis al lui Robert Desoille, pînă la interpretarea de tip Senoi a viselor (una dintre farsele terapeutice ale secolului). O tehnică terapeutică printre cele mai populare din mişcarea New Age este „regresiunea la vieţile trecute”, bazată pe o călătorie mentală care presupune peregrinarea în timp. Literatura New Age abundă în călătorii similare în alte lumi.

Este puţin probabil că ne vom întoarce vreodată la certitudinile trecutului, care puteau fi liniştitoare, dar erau de regulă şi rudimentare. Minţile noastre vor continua să multiplice alte lumi fără limite, explorîndu-şi astfel propriile posibilităţi nelimitate.

Dacă informatiile găsite aici ti-au fost de folos, spune "mulțumesc" printr-o donație de sustinere: