Conditii de Laborator – Nimic nu dispare fara o urma

Spiritul evoluat – după ce şi-a revenit la conştiinţă, după câteva ore de la moartea terestră – este luat de spiritul său ghid şi dus acasă la el, sau la biserică, ca să-şi vadă corpul, haina sa carnală rece şi neînsufleţită, pentru ca privindu-l să înţeleagă că adevărata sa viaţă nu este pe pământ, că ceea ce vede nu era el, omul real, ci o simplă haină ajunsă acum dărăpănată prin întrebuinţare îndelungată sau prin boală.

Într-o noapte târziu, la un spital, un medic descoperă că unul dintre pacienții ei este dispărut și probabil că a murit, deoarece nu era de așteptat să supraviețuiască nopții. Medicul urmărește cadavrul până la o școală de medicină din apropiere, unde studenții se află în mijlocul unui experiment ilicit. Medicul se confruntă cu o dilemă etică care pune judecata ei clinică împotriva ambiției amorale a catedrei școlii postuniversitare de neuroștiințe. Chiar dacă doctorul își poate salva pacientul, ce rămâne cu următorul? Și cea de după aceea? În ce moment ar trebui compasiunea umană să depășească știința de cercetare și „nevoia de a cunoaște”?

Vezi film scurt online cu traducere:

Dacă această viaţă este oarecum plăcută pentru un spirit evoluat, pentru că el curând se obişnuieşte cu ea şi îşi dă seama de trecerea care a avut loc, nu tot astfel este şi cu un spirit neevoluat.

La acesta ieşirea din întuneric se face cu mare greutate, după vreme îndelungată de la dezîncarnare. Pe când se trezeşte şi începe să se orienteze, se vede şi se simte în coşciug, în întunericul mormântului. Îi este frig, foame şi simte o puternică durere fizică, deoarece corpul său astral este puternic impregnat cu materie fizică. De aici nevoia de a se arde lumânări, pentru că aceste spirite dezîncarnate le zăresc în lumea fizică, luminându-le întunericul mormântului. Dar aude un glas care îi spune să părăsească mormântul; e glasul spiritului său ghid şi, susţinut de acest spirit, el iese la suprafaţa pământului şi câtva timp rătăceşte în jurul gropii.

În aceste momente cei care locuiesc în vecinătatea cimitirelor au prilejul să vadă umbrele celor morţi îmbrăcaţi în alb. Nici acum spiritul nu-şi dă seama da schimbarea ce s-a întâmplat cu el. Spiritul-călăuză îl poartă pe acasă, unde are o impresie foarte penibilă, o frământare cumplită, văzându-şi bunurile împărţite, risipite, folosindu-se alţii de ele. Această durere îi este necesară ca să tragă învăţăminte că averile acumulate nu folosesc omului real în existenţa lui veşnică decât în măsura în care cât a trăit pe pământ a putut alina cu ele durerile altora, a produs bucurie copiilor sau a ridicat din mizerie pe alţii.

Cei care au fost pătimaşi, beţivi, cartofori, afemeiaţi, sunt lăsaţi de călăuză să viziteze localurile unde se practică asemenea patimi şi, la văzul celor care se dedau la aceste pasiuni, ei sunt cuprinşi şi mai puternic de viciile lor, dar nemaiavând corp fizic, organe fizice, ei nu-şi pot potoli pasiunea; plăcerile care i-au copleşit când erau pe pământ, şi de aici o durere şi mai sfâşietoare.

Multă, foarte multă vreme pentru cei vicioşi, pentru cei răi, care au semănat în jurul lor numai ură şi dezastru, viaţa în astral este nefericită, dureroasă, cu mult mai chinuitoare decât cea terestră, pentru că simţurile în acest plan sunt mai puternice decât în lumea fizică. Rătăcesc în toate părţile, sunt zbuciumaţi de pasiunile lor şi au conştiinţa deplină a durerii lor nesfârşite. Pentru aceste spirite, viaţa petrecută în necontenite dureri corespunde viţii descrise de preoţi, corespunde iadului, unde omul suferă de focul curăţitor al păcatelor de pe pământ.

Dacă informațiile găsite aici te-au ajutat, spune "Mulțumesc" printr-o Donație: