Despre a fi nemuritor si a continua sa traiesti pe pamant

Oare Apollonius era mai mult decât o fiinţă umană? Oare era fiul unui zeu? Poate al lui Apollo? Băieţelul bun şi frumos s-a făcut mare, devenind un tânăr înalt, chipeş, cu o claie de bucle aurii. Veneau oameni de departe numai ca să-i admire frumuseţea. Familia lui era bogată şi puternică, una din familiile care întemeiaseră oraşul, dar el avea o înclinaţie naturală spre chestiunile spirituale. Apollonius îşi purta părul lung, era vegetarian, umbla în picioarele goale şi nu refuza să îmbrace straie din materiale de provenienţă animalieră, preferând veşminte lungi din pânză albă.

Vezi clip cu traducere selectat din filmul The Man from Earth (2007):

 


Pentru a viziona unele articolele sau clip video este nevoie de o parola de acces, care o ofer tuturor celor care au facut o donatie pentru sustinerea acestui website, nu conteaza suma pe care o donezi, poate fi oricat doresti, pe urma trebuie doar sa ne trimiteti un mesaj de la rubrica contact cu specificatia ca doriti parola pentru a viziona articolele cu parola. Parola este identica pentru toate acele articole care cer o parola de acces.


Daca ai primit parola de acces apasa pe butonul de mai jos:

Intr-o zi parinti lui, l-au dus la templu, unde preoţii au rămas uimiţi de intelepciunea lui. Când avea 14 ani, tatăl său l-a trimis la Tars să-şi desăvarsească educaţia. Invăţând cu încântare filosofia matematicianului mistic Pitagora, a hotărât să-şi ducă viaţa într-o castitate desăvârşită. A intrat la o şcoală de pe lângă templul lui Esculap, fiul divin al lui Apollo. Acolo a învăţat că marile daruri spirituale ar trebui dobândite printr-o viaţă curată şi virtuoasă.

Apoi, într-o zi, un mesager i-a adus vestea că tatăl lui murise pe neaşteptate. Apollonius a fost distrus. A făcut un jurământ al tăcerii pentru patru ani ca să mediteze asupra marilor taine ale vieţii şi morţii. Dar, cu cât se retrăgea mai mult din viaţa socială, cu atât mai mult i se răspândea faima şi oamenii veneau de la mari distanţe, căutându-l în pustie, deoarece credeau că el îi poate vindeca doar atingându-i, iar el îi atingea cu mâinile.

S-a întors la casa părintească, unde a aflat că fratele lui îşi luase partea lui din averea familiei. Apollonius l-a iertat şi i-a îngăduit să o păstreze.
Apoi a plecat în peregrinările sale singur, pe jos, vizitând Atena, Asiria, Abisinia, Babilonul şi Egiptul. „Tot pământul e al meu”, spunea el. „Şi mi-e sortit să-l străbat.”

După un timp, l-a însoţit un tânăr tovarăş de drum asirian. Damis avea să-i consemneze faptele şi spusele. Apollonius, zicea el, cerea să fie lăsat singur să mediteze în ceasul de dinainte să se reverse zorii, când fiinţele spirituale şi duhurile morţilor le vorbeau cel mai clar celor ce îşi limpeziseră mintea în dorinţa de a le asculta. Damis a consemnat că stăpânul său nu intra niciodată într-un templu fără să spună o rugăciune simplă: „Dă, Doamne, să am puţin şi să nu-mi doresc nimic!”

Damis credea că stăpânul lui înţelege limba păsărilor şi că îşi găseşte mereu drumul pentru că-l conduc ele. S-a oferit să-i fie tălmaci, dar s-a dovedit că Apollonius ştia să vorbească limba tuturor pe care îi întâlnea în orice ţară. Damis ajunsese să creadă că el putea să citească gândurile oamenilor.

La graniţa cu India au dat de un monument din bronz, purtând inscripţia că Alexandru cel Mare trecuse pe acolo. După aceea peisajul a devenit mai straniu. Drumul pe care mergeau parcă dispărea în spatele lor şi când înaintau Munţii Himalaya parcă-şi schimbau poziţia la orizont. Urcau pe panta unui munte, când Apollonius l-a întrebat pe Damis dacă vede mai bine cerul:

– E cerul mai albastru, sunt stelele mai mari şi mai strălucitoare şi e mai limpede sentimentul că Dumnezeu are grijă de toţi oamenii?

Când Damis a mărturisit că da, Apollonius i-a spus că toate acele lucruri ar fi şi mai clare dacă s-ar uita la ele cu un suflet curat.

Intrau oare în altă dimensiune? Mai târziu, Apollonius avea să spună despre cel mai înţelept din înţelepţii Indiei: „Am întâlnit pe suprafaţa pământului oameni care nu trăiesc pe ea.“

La plecare, brahmanii i-au dat lui Apollonius şapte inele, spunându-i că fiecare are piatra uneia din cele şapte planete şi că trebuie să-l poarte pe fiecare în ziua corespunzătoare a săptămânii.

Intors acasă, Apollonius a scris o lucrare intitulată Despre sacrificii, susţinând renunţarea la obiceiul de a jertfi animale, propovăduind că, în loc să omoare necuvântătoare, el s-ar axa pe purificarea şi sacrificarea propriei noastre naturi animalice. De asemenea, a condamnat negustorii care făceau profituri excesive şi luptele sângeroase de gladiatori. A exorcizat un om posedat de un demon care îl făcea să atace orice femeie întâlnea.

S-au păstrat consemnări că Apollonius a săvârşit vreo sută de minuni tămăduitoare. Intr-o zi s-a întâlnit cu un cortegiu funerar ducând pe catafalc o fată care murise în ziua nunţii ei. Apollonius le-a făcut semn să se oprească, spunându-le că va seca lacrimile celor ce o jeleau. Şi-a pus mâinile pe trupul rece al fetei şi a bolborosit ceva aproape de neauzit. După câteva clipe, ea s-a ridicat de pe catafalc. „Nimic nu moare cu adevărat”, a zis el. „Totul ni se arată din cauza densităţii materiei din care e alcătuit. Dar esenţa lucrului a trăit înainte să moară şi va trăi şi după ce corpul material dispare.”

Era ziua în amiaza mare şi Apollonius ţinea o prelegere filosofică într-un părculeţ din Efes. A şovăit puţin, apoi a continuat câtva timp, înainte să rămână din nou tăcut, cu privirile în pământ. Pe urmă a făcut repede trei paşi în faţă, strigând: „Omorâţi-l pe tiran!” A spus publicului că tocmai avusese o viziune a împăratului Domiţian, cum că ar fi asasinat chiar în acel moment la Roma.

După câteva zile au venit mesageri cu vestea că împăratul fusese ucis chiar în clipa în care Apollonius avusese viziunea respectivă.

Când a fost arestat, Apollonius a reuşit prin nu se ştie ce mijloace să şteargă ce era scris în actul de acuzaţie. Altă dată, acuzat de complot împotriva împăratului Domiţian, a ieşit pur şi simplu din lanţurile care îl încătuşau, de parcă ar fi vrut să arate că nu putea fi reţinut astfel. Spunea că nu ascultă decât de propria voinţă. Când a fost adus în faţa unui alt tribunal, a spus „Nu vă puteţi atinge de mine” şi a dispărut sub ochii a sute de oameni.

Unii afirmă că s-ar fi înălţat direct în Rai, alţii că s-ar fi retras din viaţa publică şi ar fi trăit în linişte şi singurătate până la o vârstă foarte avansată. După moarte, li s-ar fi arătat discipolilor săi.

Viaţa lui Apollonius seamănă puţin cu viaţa lui Iisus, doar că totul a mers mai uşor pentru primul. Faima lui a fost mai mare decât a lui Iisus în epoca sa, minunile prin care a vindecat oameni fiind mai cunoscute şi mai bine atestate. A fost o celebritate a lumii antice, un personaj foarte popular, îndrăgit de oamenii de rând şi consultat de regi şi împăraţi.

A avut influenţă în politică, criticându-i cu îndrăzneală pe Nero şi Domiţian. A fost un gânditor original, considerat o autoritate în şcolile înfiinţate de Pitagora, Socrate şi Platon. A propovăduit o religie universală progresistă la vremea aceea, drept care i s-a atribuit ameliorarea gândirii ultimilor împăraţi romani în aşa fel încât, mai târziu, aceştia să ajute creştinismul să supravieţuiască. Impăratul Hadrian i-a colecţionat operele şi a fost privit cu admiraţie de marele împărat-filosof Marc-Aureliu. Filosofia pitagoreică în interpretarea sa a influenţat neoplatonicismul, care, la rândul său, a exercitat multă influenţă asupra curentului mistic din teologia creştină. „Cum se face “ s-a plâns părintele bisericii, Iustin Martirul, „că talismanele lui Apollonius au puterea de a dejuca furia valurilor, violenţa vânturilor şi atacurile fiarelor şi că, pe când minunile săvârşite de Domnul nostru sunt reţinute doar de tradiţie, minunile lui Apollonius sunt cele mai numeroase şi evidente dintre faptele actuale? “

Şi totuşi, Iisus Hristos a schimbat lumea, dar Apollonius nu.

Sf. Ilie, Buddha, Socrate şi Apollonius au adus în lume conştiinţa spirituală şi înţelegerea faptului că suntem cu toţii legaţi între noi, că ar trebui să arătăm compasiune oricărei făpturi şi să ne jucăm rolul în evoluţia lumii. Ei toţi au ştiut, într-o oarecare măsură, ce se întâmpla şi ce trebuia să se întâmple, dar Iisus Hristos a fost cel care a avut puterea să înfăptuiască nenumărate lucrări. A dat peste cap mersul istoriei. Ilie, Buddha şi Pitagora au adus speranţa şi credinţa, dar Iisus Hristos a adus iubirea.


Sustinerea voastra este importanta, asfel putem continua!