Reificarea Sinelui: Cum Creierul Construiește Sentimentul de “Eu” și Ce Se Întâmplă Fără El
Ascultați articolul sub formă de podcast:
Procesul prin care apare sinele este un mister, dar credem că s-ar putea să apară printr-un proces de reificare – abilitatea de a converti un concept într-un lucru concret sau, mai succint, de a acorda unui lucru calitatea de a fi real sau adevărat. În definiția sa neurologică, termenul se referă la puterea minții de a conferi semnificație și substanță propriilor ei percepții, gânduri și credințe și să le socotească semnificative.
De exemplu, puterea de concretizare a minții, conferită, în primul rând, prin intermediul funcției pe care o numim operatorul abstractiv, din lobul parietal inferior, care ne îngăduie să ne uităm la un pepene verde, la o boabă de cafea, la o nucă de cocos dură sau la o piersică moale și catifelată și să le recunoaștem pe toate ca fiind „fructe”. Dar reificarea nu numai că ne îngăduie să recunoaștem asemănarea esențială a lucrurilor, dar ne face capabili și să le percepem ca substanțiale și reale. Am descris anterior această funcție cerebrală drept operatorul existențial.
A face lumea concretă — procesul de reificare — ar putea juca un rol important în dezvoltarea neuronală a sinelui. Creierul tânăr începe să aibă de-a face cu lumea de dincolo de sentimentele și operațiile lui interioare făcând acțiuni fizice. La început, creierul exteriorizează aceste comportamente, apoi le observă și le analizează și le asimilează ca informații noi. În cele din urmă, creierul identifică sau reifică aceste acțiuni, gânduri și sentimente ca fiind sinele.
De exemplu, imaginați-vă un bebeluș care râde în pătuțul său. În momentul în care râsul este auzibil, acesta devine o parte a lumii exterioare și este transmis către creierul copilului ca o nouă informație senzorială pe care creierul o recunoaște drept rezultatul propriei sale funcții neurologice. În același timp, creierul copilului percepe prezența mamei care răspunde la sunetul râsului bătând din palme încântată. Creierul copilului nu poate găsi o corelație în el însuși pentru acest comportament; cu alte cuvinte, recunoaște comportamentul mamei ca fiind ceva diferit de el însuși.
Comparând aceste percepții, creierul copilului începe să recunoască două categorii generale de informație senzorială — prima este informația rezultată din propriul comportament, a doua este informația rezultată din comportamente pe care nu le generează sau le controlează el. Considerăm că perceperea acestor categorii este primul pas în înclinația creierului de a trasa o linie între realitatea interioară a sinelui și realitatea exterioară a lumii.
Pe măsură ce experiența lui cu lumea din afară continuă, creierul copilului este capabil să recunoască tot mai multe comportamente care par să fie ale lui. În cele din urmă, acele funcții variate, independente — gândurile, emoțiile, intențiile, acțiunile și amintirile — sunt toate catalogate ca un corp unic, distinct, plin de semnificație. Cu alte cuvinte, devin reificate într-un „sine” foarte personal, specific, familiar, răbdător.
Procesul prin care creierul construiește sinele este teoretic, desigur, dar foarte probabil. Și subliniază câteva aspecte importante: sinele nu este același lucru cu mintea. Mintea există înaintea sinelui și, într-un fel sau altul, asigură amintirile, emoțiile și alte părți componente esențiale din care este asamblat sinele.
Dacă aceste componente ar putea fi cumva dezasamblate, sinele ne-ar apărea limpede. Considerăm că este exact ceea ce se întâmplă atunci când zona de asociere a orientării, la fel ca și alte zone care ar putea ajuta la construirea unui sentiment al sinelui, ajung să fie blocate — lipsite de informații senzoriale noi. Zonele acestea sunt, de asemenea, separate de amintiri, emoții și tipare comportamentale pe care mintea le recunoaște ca fiind sinele. Blocajul nu lipsește mintea de conștiență, ci doar eliberează acea conștiență de sentimentul subiectiv obișnuit de sine și de toate simțurile lumii spațiale în care sinele poate exista.
Rezultatul acestei lipse de informații ar fi, aproape sigur, o stare de pură conștiință, o conștiință golită de eu, concentrată pe nimic, absentă la trecerea timpului și la senzațiile fizice. Conștiința aceasta ar fi neurologic incapabilă să facă diferența între subiect și obiect, între sinele personal limitat și lumea materială exterioară. Ar percepe și interpreta realitatea ca un întreg unit, fără formă, fără limite, substanță, început și sfârșit.
Toate construcțiile asamblate ale minții conștiente — emoțiile, amintirile, gândurile și intuițiile neformate prin care ne cunoaștem sinele — ar fi desfăcute și s-ar dizolva în conștiința pură, care ar fi cel mai profund și mai adevărat sine, sinele universal pe care îl descriu misticii.
„Modalitatea în care ajungi să știi că tu ești tu“, spune maestrul budist contemporan Leslie Kuwamara, „este un proces de eliminare”. Pentru înțeleptul taoist Li Po, evaporarea sinelui iluzoriu oferă claritatea de care avem nevoie ca să recunoaștem, fără îndoială, ce este cu adevărat real:
Păsările au dispărut pe cer
Și acum ultimul nor se scurge.
Stăm împreună, muntele și eu,
Până ce rămâne numai muntele.
Dacă modelul nostru neurologic oferă o explicație plauzibilă a felului în care experimentăm starea mistică a Conștiinței pure, totuși nu dovedește nimic legat de natura ultimă a Ființei Unitare Absolute. Nu explică dacă ființa absolută nu este nimic altceva decât o stare a creierului sau, după cum pretind misticii, este esența a ceea ce este fundamental real. Totuși munca noastră ne-a convins că misticii, cel puțin, nu sunt psihotici sau conduși de iluzii: este sigur, fără nicio urmă de îndoială, că experiențele lor sunt reale.
Cum nicio metodă empirică nu poate testa obiectiv această realitate, trebuie să apelăm la abordarea mai subiectivă a filosofilor. După secole de gândire, filosofii au ajuns să sugereze că adevărata realitate posedă o calitate fără greș. Stoicii au definit această calitate ca phantasia catalyptica; anumiți gânditori germani moderni o numesc Anwiesenheit, iar fenomenologii o descriu ca intenționalitate.
Toate aceste fraze vor să spună că ceea ce este real se simte mai real decât ceea ce nu este. Acesta ar putea părea un standard nesatisfăcător, dar este cel mai bun criteriu pe care cele mai mari minți l-au produs. În majoritatea cazurilor funcționează destul de bine și toate celelalte abordări ale problemei se reduc, în cele din urmă, la această afirmație.
De exemplu, visele pot fi percepute ca fiind remarcabil de reale atunci când starea de vis persistă, dar când ne trezim, natura insubstanțială a stării de vis devine imediat clară. Considerăm realitatea din starea de trezie o realitate de un grad mai ridicat decât realitatea viselor, pentru că pare mult mai convingător reală. Am putea spune același lucru despre realitatea visării cu ochii deschiși sau despre diferitele stări halucinante. Fiecare dintre aceste realități ar putea părea destul de reală atunci când persistă, dar când ia sfârșit și simțim contrastul cu obișnuitul sau cu realitatea „de bază”, o socotim ca pe ceva mai puțin decât real.
Realitatea lumii materiale ne apare, deci, foarte clar dacă o comparăm cu alte stări. Cum cei mai mulți dintre noi nu au experimentat niciodată o stare mai reală decât cea pe care mintea ne-o portretizează în fiecare zi, nu avem niciun motiv să bănuim că există o realitate superioară dincolo de conștiința noastră subiectivă a lumii materiale. Mai important, nu avem niciun motiv experimental să credem că o realitate superioară este posibilă.
Cei care au experimentat stări avansate de unitate mistică pretind că aceste stări sunt simțite într-adevăr ca o realitate superioară. Cu pasiune și consecvență, cu o preponderență a acordului care străbate istoria și îmbrățișează toate credințele, ei insistă că, dacă o comparăm cu sentimentul nostru de realitate, Ființa Unitară Absolută este mai vie, convingător mai reală.
Afirmațiile misticilor sunt sprijinite de unii dintre cei mai mari oameni de știință ai secolului — gânditori raționali care au îndrăznit să privească mai adânc decât ceilalți în lucrările universului și ale minții și au descris stări de conștiință spirituală transcendentă în cuvinte care oglindesc relatările făcute de guru, șamani și sfinți în detalii remarcabil de exacte. Robert Oppenheimer, Niels Bohr, Carl Jung și John Lilly sunt printre figurile proeminente a căror muncă le-a revelat o unitate și un scop în lucrările universului, care transcend lumea materială.
Cele mai impresionante, poate, sunt relatările fizicienilor Albert Einstein și Edwin Schrödinger, doi mari gânditori care au înțeles, poate, cel mai limpede natura realității științifice. Teoriile pentru care acești doi oameni sunt foarte cunoscuți — relativitatea lui Einstein și mecanica cuantică a lui Schrödinger — ne oferă cunoștințele de bază referitoare la felul în care funcționează universul; cea mai mare parte a înțelegerii realității fizice se bazează pe ele. Din punct de vedere științific, Einstein și Schrödinger nu au căzut de acord în privința naturii fundamentale a existenței — Einstein nu a putut accepta niciodată logica teoriei cuantice — dar preocuparea lor de o viață pentru mecanismele și forțele care au dus la nașterea și susțin lumea i-a făcut pe fiecare să înțeleagă mai bine esența lucrurilor. La acel nivel profund, ei par să cadă de acord.
Pentru Einstein, această înțelegere se exprima ca o dorință după ceva mai mare decât el însuși, o experiență la care se referea cu expresia „sentimentul religios cosmic”:
Este foarte greu să explic acest sentiment cuiva care este complet lipsit de el, mai ales că nu există o concepție antropomorfică a lui Dumnezeu care să îi corespundă. Individul simte nimicnicia dorințelor și țelurilor omului și sublimul și ordinea minunată care se revelează atât în Natură, cât și în lumea gândurilor. El privește existența individuală ca pe un soi de închisoare și dorește să experimenteze universul ca pe un singur întreg semnificativ.
Pentru Schrödinger, întregul după care tânjește Einstein este satisfăcut în înțelegerea unicității tuturor lucrurilor:
Așa de neconceput cum pare rațiunii obișnuite, tu — și ca atare toate celelalte ființe conștiente — ești tot în toate. Deci, viața asta a ta pe care o trăiești nu este numai o bucată a întregii existențe, ci este într-un anumit sens întregul… Prin urmare, poți să te arunci lat la pământ, să te întinzi pe Pământul Mamă cu o anumită convingere că ești una cu ea, iar ea e una cu tine. Ești la fel de ferm așezat, la fel de invulnerabil ca ea, într-adevăr de o mie de ori mai ferm și mai invulnerabil.
În opinia biologului Edwin Chargaff, toți oamenii de știință adevărați sunt conduși de intuiția misterioasă că ceva imens și necunoscut locuiește în lumea materială: „Dacă [un om de știință] nu a experimentat, cel puțin de câteva ori în viața lui, fiorul rece pe șira spinării, această confruntare cu o față imensă, invizibilă a cărei respirație îl mișcă până la lacrimi, atunci nu este un om de știință.”
Se pare că nici măcar agnosticul Carl Sagan nu a fost imun la „intuiția misterioasă” pe care Chargaff o descrie. În romanul său Contact, personajul principal, omul de știință Ellie Arroway, descrie o profundă experiență personală în termeni pe care i-ar recunoaște orice mistic antic:
Am avut o experiență pe care nu o pot demonstra. N-o pot nici măcar explica, dar tot ceea ce știu ca ființă umană, tot ceea ce sunt îmi spune că a fost reală. Am fost parte a ceva minunat, ceva care m-a schimbat pentru totdeauna; o viziune a Universului care ne spune fără putere de tăgadă cât de mici, nesemnificativi și cât de mari și prețioși suntem cu toții. O viziune care ne spune că aparținem cuiva care este mai mare decât noi înșine. Că nu suntem, că niciunul dintre noi nu este singur.
Logica sugerează că ceea ce este mai puțin real trebuie să fie cuprins de ceva mai real, așa cum un vis este menținut de mintea celui care visează. Deci, dacă Ființa Unitară Absolută este cu adevărat mai reală decât realitatea subiectivă sau obiectivă — mai reală, adică decât lumea externă și conștiența subiectivă a sinelui – atunci sinele și lumea trebuie să fie surprinse în, și poate create de realitatea Ființei Unitare Absolute.
Din nou, nu putem demonstra cu obiectivitate existența reală a Ființei Unitare Absolute, dar cunoștințele noastre despre creier și despre felul în care judecă pentru noi ceea ce este real, argumentează convingător că existența unei realități sau puteri superioare absolute este cel puțin la fel de posibilă rațional pe cât este existența lumii pur materiale.
Deși noțiunea de realitate mai reală decât cea în care trăim este greu de acceptat fără experiența personală, atunci când mintea renunță la preocuparea sa subiectivă față de nevoile sinelui și de problemele materiale ale lumii, poate să perceapă această realitate mai mare. Realitatea mistică susține aceasta, iar neurologia nu o contrazice, că dedesubtul felului în care mintea percepe gânduri, amintiri, emoții și obiecte, dedesubtul conștienței subiective pe care o socotim sinele, se află un sine mai profund, o stare de pură conștiență care vede dincolo de limitele subiectului și ale obiectului și locuiește într-un univers în care toate lucrurile sunt una.
Siddharta asculta. Asculta acum atent, complet absorbit, destul de golit, primind totul. Simțea că a învățat acum complet arta ascultatului. Mai auzise adesea, și mai înainte, toate acestea, toate aceste voci din râu, dar astăzi se auzeau diferit. Nu mai putea distinge vocile diferite — vocea fericită de vocea tânguitoare, vocea de copil de vocea bărbătească. Toate aparțineau tuturor: lamentația celor îndurerați, râsul înțeleptului, plânsul indignat în geamătul muribundului. Toate erau întrepătrunse și îngemănate într-o mie de feluri.
Și toate vocile, toate scopurile, toate plăcerile, tot binele și răul, toate laolaltă erau lumea. Toate împreună erau un râu de evenimente, muzica vieții. Când Siddharta a ascultat atent acest râu, cântecul celor o mie de voci, când nu a mai ascultat durerea sau râsul, când nu și-a mai legat sufletul de nicio voce anumită pe care să o absoarbă în Sinele său, ci le-a auzit pe toate, întregul, unitatea, atunci marele cântec al miei de voci era compus dintr-un cuvânt.
Se pare că înțelepciunea misticilor a prezis, de secole întregi, ceea ce neurologia ne arată acum că este adevărat: în Ființa Unitară Absolută, sinele se amestecă cu altul; mintea și materia sunt unul și același lucru.
Cartile lui Andrew Newberg se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
