Bruce Lipton – Cum functioneaza creierul celulei biologice

A trebuit să trag concluzia că funcţiile îndeplinite de celulă sunt modelate, în principal, de interacţiunea acesteia cu mediul, şi nu de codul ei genetic. Fără îndoială că tiparele de ADN stocate în nucleu sunt nişte molecule remarcabile, care s-au acumulat de-a lungul a trei miliarde de ani de evoluţie. Insă, pe cât de remarcabile sunt aceste schiţe de ADN, ele nu „controlează operaţiunile celulei”. In mod logic, genele nu pot pre-programa viaţa unei celule sau a unui organism, deoarece supravieţuirea celulei depinde de capacitatea de a se ajusta dinamic, la un mediu care se schimbă în permanenţă.

Funcţia membranei de a interacţiona „inteligent” cu mediul, pentru a produce comportamente, face ca aceasta să fie adevăratul creier al celulei. Să supunem şi membrana la acelaşi test pe care l-am aplicat nucleului. Atunci când distrugem membrana celulei, aceasta moare, aşa cum am muri şi noi, dacă ni s-ar îndepărta creierul. Chiar şi dacă lăsăm membrana intactă şi îi distrugem doar proteinele receptoare – lucru uşor de făcut în laborator, cu ajutorul unor enzime digestive – celula va suferi o „moarte cerebrală”. Ea va intra în comă, pentru că nu mai primeşte semnalele de la mediu, care sunt necesare pentru funcţionarea ei. Celula mai intră în comă şi atunci când proteinele receptoare ale membranei rămân intacte, dar proteinele efectoare sunt imobilizate.

Pentru a prezenta un comportament „inteligent”, celulele au nevoie de o membrană funcţională, care să aibă atât proteine receptoare (de conştienţă), cât şi proteine efectoare (de acţiune). Aceste complexe de proteine sunt unităţile fundamentale ale inteligenţei celulare. Tehnic, le putem considera unităţi de „percepţie”.

Definiţia percepţiei este: „conştienţa asupra elementelor mediului, printr-o senzaţie fizică”. Prima parte a definiţiei descrie funcţia proteinelor integrale receptoare. Partea a doua a definiţiei – crearea unei „senzaţii fizice” – rezumă rolul proteinelor efectoare.

Examinând aceste unităţi elementare de percepţie, ne-am angajat într-un exerciţiu de maximă reducere, descompunând celula în piuliţele şi şuruburile ei fundamentale. In această privinţă, este important de evidenţiat că, la orice moment dat, în membrana unei celule există până la sute de mii de astfel de comutatoare. Ca urmare, comportamentul unei celule nu poate fi determinat prin analizarea unui singur comutator. Comportamentul unei celule poate fi înţeles numai prin analizarea activităţilor tuturor comutatoarelor, la orice moment dat. Abordarea aceasta este una de natură holistică, nu de reducere .

La nivel celular, povestea evoluţiei este în mare măsură povestea maximizării numărului de unităţi elementare de „inteligenţă” – proteinele receptoare/efectoare ale membranei. Celulele au devenit mai inteligente, folosindu-şi mai eficient suprafaţa exterioară a membranei şi extinzând zona de suprafaţă a membranelor lor, astfel încât pe ele să poată fi amplasate mai multe proteine integrale de membrană. La procariote, care sunt organisme primitive, proteinele integrale de membrană execută toate funcţiile fiziologice fundamentale ale organismului – inclusiv digestia, respiraţia şi excreţia.

Mai târziu, în evoluţie, porţiuni din membrană, care execută aceste funcţii fiziologice, se deplasează în interior şi formează organelele membranoase, care sunt caracteristice citoplasmei la eucariote.

Astfel, rămâne o suprafaţă mai mare de membrană disponibilă pentru a creşte numărul de proteine integrale de percepţie. In plus, eucariotele sunt de mii de ori mai mari decât procariotele, ceea ce înseamnă o creştere uriaşă a suprafeţei membranei, adică mult mai mult loc pentru proteinele integrale de membrană. Rezultatul final este o conştienţă mai bună, care se traduce printr-un grad de supravieţuire mai ridicat

Prin evoluţie, suprafaţa membranei celulei s-a mărit, însă această extindere avea o limită fizică. La un punct, subţirea membrană celulară nu a mai fost suficient de puternică încât să susţină o masă de citoplasmă mai mare. Gândiţi-vă ce se întâmplă, atunci când umpleţi un balon cu apă. Atâta timp cât balonul nu e prea plin, el este rezistent şi poate fi trecut din mână în mână. Insă dacă i se depăşeşte capacitatea, acesta se rupe cu uşurinţă, iar conţinutul se revarsă, la fel cum s-ar întâmpla -în mod inevitabil – şi cu membrana unei celule cu prea multă citoplasmă. Atunci când membrana celulară a ajuns la dimensiunea critică, evoluţia celulei individuale şi-a atins limitele.

De aceea, în primele trei miliarde de ani de evoluţie, organismele unicelulare au fost singurele organisme existente pe planetă.

Această situaţie s-a schimbat, numai atunci când celulele au inventat un alt mod de a-şi mări gradul de conştienţă. Pentru a deveni mai inteligente, celulele au început să se lege unele cu altele, pentru a forma comunităţi pluricelulare, prin care să poată avea o conştienţă comună.

Ca să recapitulăm: funcţiile necesare unui organism unicelular, pentru a rămâne în viaţă, sunt aceleaşi funcţii care sunt necesare unei comunităţi de celule, pentru a rămâne în viaţă. Insă, atunci când au format t organisme pluricelulare, celulele au început să se specializeze. In comunităţile pluricelulare există o diviziune a muncii. Aceasta este evidentă în ţesuturile şi organele care îndeplinesc funcţii specializate.

De exemplu, la organismele unicelulare, respiraţia este îndeplinită de mitocondrii. La un organism pluri-celular, echivalentul mitocondriilor pentru respiraţie sunt miliardele de celule specializate, care formează plămânii. Iată şi un alt exemplu: la organismele unicelulare, mişcarea este creată prin interacţiunea proteinelor din citoplasmă, numite actină şi miozină.

La un organism pluricelular, de generarea mobilităţii se ocupă comunităţi de celule musculare specializate, fiecare fiind dotată cu cantităţi masive de actină şi miozină.

Vreau să subliniez că, deşi la un organism unicelular este treaba membranei să fie conştientă de mediu şi să angreneze un răspuns corespunzător la mediul respectiv, în organismele noastre, aceste funcţii au fost preluate de un grup specializat de celule, pe care îl numim sistemul nervos.

Deşi suntem departe de organismele unicelulare, cred – aşa cum am spus şi mai devreme – că studierea organismelor unicelulare este un mod instructiv de a studia organismele pluricelulare complicate.

Chiar şi organul omenesc cel mai complex, creierul, îşi va dezvălui secretele mai repede, atunci când vom şti cât mai mult cu putinţă despre membrană -echivalentul creierului la o celulă.

Donații: Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.