David R. Hawkins – Dincolo de Eu: Adevărul Realității Interioare
Răspuns (David R. Hawkins): Pe măsură ce progresăm din punct de vedere spiritual, mânia devine tot mai puțin frecventă, iar atunci când are loc, este foarte nedorită. Cel mai adesea, e mai degrabă vorba despre nerăbdare. Prin urmare, ea poate fi rezolvată prin înțelegerea faptului că nu suntem propriu-zis mânioși, ci grăbiți. A cunoaște acest lucru ne eliberează de vinovăție. Mânia provine din poziționalitate; ea poate fi rezolvată prin acceptarea unui alt punct de vedere.
E util să înțelegem că mânia nu este ceva, ci o lipsă. Suntem mânioși nu pentru că cineva e egoist, avar ori obraznic, așa cum credem, ci pentru că nu este atent, iubitor și generos. Dacă recontextualizarea e făcută în acest fel, atunci oamenii sunt văzuți a fi limitați și nu răi/buni. Fiecare persoană s-a dezvoltat numai până la un anumit punct al evoluției și, prin urmare, e mai ușor să înțelegem și să acceptăm limitarea decât vina.
O altă cauză predominantă a mâniei este dorința, mai exact a nu obține ceea ce dorim. Este mânia copilului care persistă și în adult, în forma egoismului. Eul confundă nevoile cu dorințele și este nerăbdător. El dorește în mod constant câte ceva. În acest punct, abandonarea dorințelor și străduințelor lui Dumnezeu aduce după sine un progres spiritual rapid și semnificativ.
Abandonarea acestui punct central al eului implică un avans spiritual rapid. Acesta este punctul focal și sursa eului, care se concentrează asupra supraviețuirii. Dorințele sale se pretind esențiale tocmai din cauza credințelor referitoare la supraviețuire ale eului. Prin urmare, eul trebuie să primească, pentru că are concepția că e separat și, prin aceasta, dependent de surse exterioare (energie, atenție, posesiuni, statut, securitate, protecție, imagine, bani, avantaje, acumulări și putere). Are mereu în vedere lipsa și, implicit, teama, nevoia, lăcomia și chiar trădarea și furia criminală. Frica este motorul său.
Din punct de vedere al conștiinței și al iluminării, domnia fricii nu încetează până nu îi abandonăm lui Dumnezeu dorința pentru existența însăși. În liniștea survenită apare măreața înțelegere a faptului că existența noastră s-a datorat întotdeauna prezenței Sinelui, care a atras din Univers tot ceea ce era necesar pentru supraviețuire. Destinația karmică spre supraviețuire ne asigură apoi că această supraviețuire este oferită în virtutea puterii Sinelui de a asigura necesitățile de genul respirației, puterii, foamei, curiozității și inteligenței.
Eul este făptașul imaginar din spatele gândurilor și acțiunii. Prezența sa este considerată a fi necesară și esențială pentru supraviețuire. Motivul este acela că principala calitate a eului este percepția, care e limitată de paradigma cauzalității. În această paradigmă limitată a dualității, eul se percepe pe sine ca pe o cauză, iar acțiunea și evenimentele ca pe niște efecte. În realitate, acțiunile și supraviețuirea au loc automat și sunt autonome. Ele sunt activate de energia vieții care emană din Sine, iar calitățile Universului alimentează formele. Observați, de exemplu, că în stările clinice de amnezie viața umană continuă chiar atunci când sursa identității imaginate s-a pierdut. Mai observați că orice frică are la bază frica de pierdere a identității, a existenței și a supraviețuirii.
Acest lucru este legat de identificarea sinelui și sursei existenței vieții în lumea formei (gânduri, sentimente, corp). Depășirea fricii constă, prin urmare, în disponibilitatea de a ne abandona existența (cu toate expresiile acesteia) lui Dumnezeu. Cu această renunțare totală se naște conștiența că Sinele este lipsit de formă și că nu forma, ci cele lipsite de formă constituie sursa vieții. Devine, apoi, evident că moartea, în accepția sa tradițională, nu poate constitui nici măcar o posibilitate.
Nu există ceva contrar sau o alternativă la Dumnezeu. Cel ce spune „eu sunt” e spiritul din cadrul corpului. Corpul însuși nici măcar nu știe că există.
Întrebare: Ce este simplitatea?
Răspuns: Fiecare concept spiritual conține tot adevărul spiritual. Deci, este necesar să înțelegem complet și total un singur concept pentru a le înțelege pe toate – și a înțelege totodată Realitatea. Secretul succesului este să alegem un concept spiritual drept instrument și să ne ocupăm de el intens, necontenit, până la final. Poate fi vorba de ducerea la absolut a iertării sau bunătății – sau de al treilea pas din programul bazat pe cele 12 etape. Însă, acestea trebuie aplicate la fiecare gând, sentiment, acțiune ori comportament – fără excepție. E nevoie de un singur bisturiu pentru a diseca întregul corp uman și tot un singur bisturiu (dar spiritual, de data aceasta) este necesar pentru a ne separa și elibera de „eu“.
La început, acest lucru cere efort din cauza rezistenței, dar atunci când disponibilitatea a fost perfecționată datorită abandonării treptate, instrumentul nostru prinde o viață proprie. Nu mai există un „eu“ care să facă acțiunea. Înțelegem în cele din urmă că instrumentul în cauză este ghidat de altceva/altcineva decât sinele personal. Noi nu „găsim“ adevărul, așa că e inutil să-l „căutăm”. Divinitatea se revelează singură și fără efort.
Există și agonia bruscă a morții, apoi survine un profund sentiment de revelație, pe măsură ce revelează Adevărul întregii Creații drept Sinele suprem, dincolo de orice timp și cuvinte, dincolo de toate universurile, în perfecțiunea și frumusețea sa absolută în care și prin care orice formă nu e decât o percepție, fără o existență independentă. Totul este Una, nu există aici sau acolo, nici subiect sau obiect, nici eu sau tu. Mintea este liniștită pentru totdeauna. Nu mai există nici un sine individual. Totul există în virtutea propriei sale esențe, care strălucește în mod spontan, în perfecțiune absolută. Nu există cauzalitate, totul există deja. Corpul este mai mult un terț, o jucărie aflată în bătaia vântului karmei, care își împlinește destinul de la sine. De fapt, el niciodată nu a avut nevoie de un „eu“ pentru a funcționa. Oare cum de a putut apărea și persista un astfel de gând? Nu e nimic mai minunat decât să te întorci acasă, la propria Sursă.
Întrebare: Cum putem rezolva problema identificării cu mintea și corpul?
Răspuns: Eul se identifică pe sine în calitate de autor al experiențelor și acțiunii și, prin urmare, cu esența corpului și minții. Acest lucru este consolidat constant de gândire și limbaj, dat fiind că toate acțiunile sunt precedate de prefixul „eu”. Prin exercițiu, se poate atinge un punct în care mintea să gândească într-un limbaj conform Realității. Acest lucru este realizat prin folosirea unui termen neutru în locul pronumelui personal „eu“. Astfel, în realitate este vorba de corp sau minte și nu de corpul meu, respectiv mintea mea. Cea care are gânduri și sentimente este mintea, iar cel care acționează este corpul. Ne putem referi la diferitele posesiuni folosind sintagme de genul: mașina, casa – și nu mașina mea, casa mea. Deși formele corpului/minții/eului sunt în realitate incluse în cadrul Totalității Sinelui, eul folosește termenul „eu” într-un sens iluzoriu. În realitate, atât corpul, cât și mintea, nu sunt decât niște terți și este mai corect să fie desemnate prin folosirea pronumelor la persoana a treia.
Întrebare: Cum ne putem detașa de posesiuni?
Răspuns: Însuși cuvântul „posesiune” constituie o iluzie. Relația este exprimată în lumea formei prin cuvinte și concepte, dar existența acestora este doar operațională și lingvistică. Din cauza tendinței eului spre concret, ajungem să credem că respectivul termen trebuie să aibă o existență independentă și obiectivă.
Toate relațiile sunt numai niște convenții și înțelegeri sociale. Deoarece nu au o realitate independentă, ele pot fi, de asemenea, anulate în urma schimbării amintitelor convenții. Spre exemplu, a „poseda” ceva este de fapt o imposibilitate. Ceea ce vrem să spunem este că avem un drept legal de a folosi sau poseda ceva, dar acest aspect este exterior adevăratei relații dintre respectivul obiect și presupusul lui posesor. „Dreptul” de posesiune nu este decât un contract social. Putem apuca un obiect, îl putem folosi sau păstra undeva în siguranță, dar a-l poseda înseamnă un concept abstract. În realitatea radicală, a poseda un obiect înseamnă a deveni una cu el, a te contopi perfect cu acesta.
În culturile native, pământul aparține tuturor și nimeni nu pretinde că ar poseda vreo parte din el. Pământurile tribale sunt deținute de trib, iar folosirea unor porțiuni survine prin acord mutual. A avea posibilitatea de a poseda cu adevărat ceva presupune să avem un control absolut și necondiționat, în vreme ce, în realitate, noi avem numai unul temporar.
Aceleași condiții se aplică și în domeniul așa-numitelor „drepturi”. Ele sunt doar înțelegeri politice, contractuale sau juridice și se bazează pe nisipurile mișcătoare ale opiniei publice și deciziilor judecătorești. Multe așa-numite drepturi nu sunt decât niște convenții arbitrare și vremelnice. În cel mai bun caz, societatea le poate garanta numai temporar.
Întrebare: Ce anume înțelegeți prin „momentul radical Acum”?
Răspuns: Precum notele muzicale care dispar imediat ce sunt cântate, experiențele vieții sunt curgătoare și efemere. Fiecare moment se află deja în procesul încetării încă din secunda în care ia ființă. Focalizarea conștiinței se aseamănă cu raza unei lanterne într-o noapte întunecată, ce iluminează fiecare obiect și apoi trece imediat spre altul. Ele apar și dispar. Prin urmare, pentru observator, viața este doar o procesiune de apariții și dispariții. Astfel, nu se poate spune despre nimic că se întâmplă, din cauza acestei fragmentări constante a atenției. Prin urmare, focalizarea constituie o poziționalitate arbitrară și este responsabilă în același timp pentru așa-numitul dans al lui Shiva.
Precum orice alt moment temporal, chiar și momentul Acum nu este altceva decât o iluzie. Simpla acțiune de a observa ceva nu crează o realitate obiectivă și autoexistentă numită Acum. Nu există nici acum, nici atunci după cum nu există nici trecut sau viitor: Spre exemplu, un drum este deja complet de la început la sfârșit. Călătorul nu crează nici un loc special în spațiul pe care-l numește „aici“.
Întrebare: Dacă momentul „acum” dispare, atunci el este înlocuit de infinitatea eternității. Dacă momentul „acum” este o iluzie, atunci cum poate exista existența?
Răspuns: Chiar și gândul presupus de „a exista” înseamnă a tăia o fracțiune de secundă din conștiință. Realitatea absolută este dincolo de existența însăși. „A exista” nu este decât o noțiune trecătoare. Ea presupune descrierea unei anumite realități independente și obiective. Toate aceste afirmații nu sunt decât produse ale conștiinței. Realitatea este dincolo de existența însăși. Existența este posibilă doar ca experiență a conștiinței, în cadrul conștiinței însăși, dar fără o ființare sau realitate independentă.
Întrebare: Dacă nu există nici „momentul acum”, nici „trecut” sau „prezent”, iar Realitatea se găsește complet în afara timpului, atunci când anume există „Sinele”?
Răspuns: Răspunsul este evident; el nu există. Realitatea absolută este pentru totdeauna. Observați că termenii „este”, „era”, „există” și „ființare” constituie denotații temporale. Toate aceste afirmații sunt doar niște categorii mentale ale gândirii.
Întrebare: Puteți explica, vă rog, mai multe cu privire la identitate?
Răspuns: Eul se teme de disoluție și, prin urmare, opune rezistență la a renunța la iluzia unei existențe separate într-un „aici” și „acum” imaginare. El se teme că va fi dizolvat, devenind vid și, prin urmare, va înceta și conștiința sa conștientă. Cu ajutorul examinării, va deveni evident că realitatea noastră este, de fapt, o Totalitate intens iubitoare, mult mai apropiată, alinătoare și dătătoare de împlinire decât sentimentul anterior al eului.
În evoluția conștiinței, sentimentul micului „eu” este înlocuit de un sentiment mai profund, invulnerabil și netrecător al unei prezențe universale. Sentimentul „sinelui” este acum infinit, mai măreț, mai subtil, mai puternic și mai conștient decât cel care aparținea „unicului sine”. Micul sine este precum un biet șuierat în comparație cu simfonia completă a Sinelui.
Întrebare: Ce sentiment induce Sinele?
Răspuns: Este realizarea supremă de a te reîntoarce și a fi acasă. Există o conștientizare a finalității, concluziei, împlinirii satisfacției, perfecțiunii și frumuseții. Calitatea Iubirii dizolvă orice posibilitate de a suferi sau dori. Nici un gând sau proces mental nu se mai petrece și nici nu este necesar. Un profund sentiment de siguranță predomină. Divinitatea este evidentă.
Nu există nimic în cadrul experienței umane obișnuite care să poată fi comparat cu bucuria prezenței Iubirii lui Dumnezeu. Nici un sacrificiu nu e prea mare și nici un efort nu e suficient pentru a înfăptui această Prezență.
Întrebare: Care este adevărul ultim al realității noastre?
Răspuns: Realitatea noastră absolută este dincolo de conștiința însăși. Ea este substratul conștiinței, fiind dincolo de Totalitate sau Vid. Este anterioară Creației, dincolo de manifestat și nemanifestat. Este anterioară existenței și ființării. Este dincolo de identitate, deși din ea provine Sinele. Nu este nici transcendentă, nici imanentă, ci amândouă deopotrivă. Constituie potențialitatea infinită din care provine atât Totalitatea, cât și Unicitatea. Sinele constituie Prezența exprimată ca Existență – și tocmai din această conștiență provine sensul Existenței.
Întrebare: Când și unde se poate petrece iluminarea? Dacă nu există nici timp, nici spațiu și nici un sine real care să fie iluminat, cum de este totuși posibilă?
Răspuns: Dacă ar fi un fenomen ce s-ar petrece într-un anumit moment sau loc, într-adevăr nu ar putea constitui o posibilitate. Singura explicație posibilă este că această stare sau condiție numită iluminare constituie într-adevăr o realitate și, prin urmare, pentru a putea fi realizată nu trebuie decât să-i fie permisă ocurența. Ceea ce este deja nu are nevoie de nici un viitor. Acceptarea constituie o opțiune dintotdeauna prezentă. Abandonarea completă lui Dumnezeu dezvăluie Adevărul. Nimic nu este ascuns; numai eul este orb. Realitatea se află dincolo de minte.
Adevărul devine predominant atunci când falsitatea este abandonată. Cu toate acestea, a face acest lucru reclamă o mare dedicare, curaj și credință – care sunt oferite prin inspirația divină ca răspuns la această renunțare. Declanșatorul acestora este consimțământul Voinței.
Întrebare: Puteți să spuneți mai multe despre când și unde poate surveni înțelegerea lui Dumnezeu?
Răspuns: Poarta spre Dumnezeu ne stă la dispoziție ca o experiență directă, în fracțiunea de secundă a momentului acum (care este discernibilă între două gânduri). Pentru minte, acest moment apare și trece. Între aceste momente ale apariției și trecerii se găsește deschiderea care-i permite conștiinței să devină conștientă de această Realitate mereu prezentă, infinită și atemporală. Apariția acestui moment constituie desfășurarea lui Dumnezeu în forma Creației. Universul constituie înregistrarea istorică a creației lui Dumnezeu. Amintiți-vă faptul că timpul prezent al momentului prezent devine după numai o secundă un timp trecut al unui moment trecut.
Nu există nici o separație între Creator și Creația Sa, nici între subiect sau obiect; toate acestea sunt unul sau același lucru. Termenii de genul „nou“ sau „vechi“ nu sunt decât niște puncte de vedere lipsite de o existență reală. Suntem în fiecare moment al creației martorii constanți ai acesteia. Ceea ce observăm noi este experimentarea Mâinii lui Dumnezeu. Conștiența este „ochiul“ sau martorul, iar creația constituie lucrarea Sinelui infinit.
Adevărul desfășurării creației este ascuns în spatele credințelor, percepțiilor și iluziilor cauzalității. Miracolul creației este continuu.
Întrebare: Ce se poate spune despre dualitatea dintre eu și spirit?
Răspuns: Acesta este unul dintre primele seturi de contrarii ce trebuie depășite. Este util să privim cele două concepte operațional. În starea de a fi Una cu Spiritul, Sinele, în virtutea calităților noastre înnăscute, cunoaște întotdeauna totul. În lumea formei, eul este programat să divizeze această performanță instantanee și lipsită de efort și, astfel, peste timp, a evoluat un set de operații extrem de complexe. Eul poate fi numit centrul esențial al procesării și planificării, focalizarea integrativă, executivă și strategică (care orchestrează, sortează și stochează). Pe lângă aceasta, el alege între diferitele opțiuni și evaluează, cântărește, compară și împarte pe categorii aceste opțiuni. Pentru a face aceasta, el are nevoie de abstractizări, simboluri, ierarhii ale semnificațiilor și valorilor, ordine de priorități și selecție.
Acest lucru este eficientizat prin constanta achiziție de fapte și realinierea acestora în straturile modificate ale semnificației, pentru a cauza nesfârșite detalii și, în același timp, a căuta plăcerea și supraviețuirea și a evita acele lucruri lipsite de plăcere sau dureroase. Această performanță complexă necesită un grad extrem de înalt al educației, pregătirii și dezvoltării instrumentelor mentale și cognitive numite inteligență și logică. O altă funcție esențială a eului este aceea de a analiza, corela, integra, sintetiza, memora, subordona, aranja și dezvolta programe complexe ale facultăților, aptitudinilor și modelelor comportamentale.
În spatele acestei uimitoare performanțe se ascunde „marele vrăjitor din Oz” numit „Eul“. Existența acestui „sine“ este presupusă, deoarece performanțele eului au de-a face cu forma, iar acesta integrează întreaga sa experiență în sistemul de credință numit „cauzalitate”. Prin urmare, marele vrăjitor din Oz constituie centrul acestei cauzalități și, așa cum se întâmplă în structura sintactică a unei propoziții, „eu-l” devine subiectul acțiunilor și experiențelor.
Întrebare: Pe măsură ce avansăm pe drumul conștiinței se naște următoarea întrebare: Cine este oare marele vrăjitor din Oz? „Eul“ sau un terț?
Răspuns: Deoarece eul operează prin forme și definiții, el nu poate cuprinde Sinele, care este dincolo de orice formă – deși, în lipsa sa, nici o formă nu ar părea că există. În Realitate, nu există nici subiect, nici obiect; prin urmare, nu există nici vreo relație de explicat. Nici o cauzalitate nu este necesară, pentru că aceasta ar sta sub semnul timpului și spațiului sau al dihotomiei dintre subiect și obiect. Într-un fel particular, eul este prins în faimoasa diadă a făptașului versus victimei. Eul se gândește: „dacă nu voi cauza ceva, atunci ceva exterior îmi va cauza mie însumi ceva”. Acesta este conceptul fundamental pe care se bazează construcția interacțiunii sociale contemporane, în care societatea este văzută drept o alternare a rolurilor victimei și făptașului.
Întrebare: Cum putem scăpa din această capcană?
Răspuns: Deși a fost descrisă o mare varietate de metode, una foarte utilă este de a înceta să avem și să emitem opinii despre orice. Deoarece toate opiniile nu sunt decât vanități, ele sunt fundamentate pe dualitate și tind să o consolideze. De exemplu, se poate observa faptul că organizațiile spirituale care posedă un nivel calibrat foarte înalt „evită să emită opinii asupra chestiunilor exterioare”.
Întrebare: După apariția a ceea ce a fost numit iluminare, ce anume mai rămâne din fostul sine personal?
Răspuns: Starea interioară este similară somnului, prin faptul că presupune tăcere, pace și liniște. Nu există voință, mișcare sau formă. Se manifestă o totală absență a gândurilor sau a activității mentale. Este nevoie de energie și voință pentru a deplasa atenția de la Sinele lipsit de formă spre procesarea informațiilor. În stările superioare, conștiința observă numai interacțiunea esențelor, prezențelor și semnificațiilor. A da atenție detaliilor și formei presupune mai multă energie și constituie o acțiune ce poate fi realizată numai printr-un act de voință, ca răspuns la valoarea vieții. Ceea ce rămâne din sinele personal este o umbră a fostei persoane, dar aceasta nu are dorințe sau nevoi. Nu încearcă nici vreo nevoie de a controla evenimentele, împrejurările sau oamenii. Nu-i lipsește nimic, prin urmare nu caută nici o acumulare, deoarece este totală și completă în fiecare moment. Nu are nici măcar dorința de a se perpetua, după cum îi lipsește orice nevoie sau dorință a experimentării.
Prezența este atotîmplinitoare. Deoarece deja suntem una cu Totalitatea, nu mai există nimic de dorit și nici o separație. Nu mai există nici un viitor de anticipat. Nu se manifestă nici un interes spre achiziție sau materialitate. Alimentarea sau îngrijirea corpului provin în principal din partea celorlalți, a căror iubire susține fenomenele fizice. Se manifestă o întârziere în procesarea vorbirii, evenimentelor sau detaliilor formei într-un nivel mult mai semnificativ și mai lipsit de formă. Această traducere este efectuată de un aspect al Sinelui numit Duhul Sfânt, care înlocuiește ceea ce fusese înainte voința, selecția sau procesele mentale. Activarea Duhului Sfânt pare a se petrece ca rezultat al voinței și este asociată cu alegerea.
Focalizarea centrală a eului (care a fost abandonat) este înlocuită de un efect mai puternic al prezenței Duhului Sfânt, care orchestrează fără efort simultaneitatea și sincronicitatea pe măsură ce sortează automat ceea ce este relevant de cele irelevante, deoarece interacționează exclusiv cu Realitatea. Astfel, ceea ce pare a fi miraculos nu este decât acțiunea Duhului Sfânt, care sortează adevărul de falsitate. În acest fel, ceea ce părea imperfect se revelează a fi perfect. Pentru eu, care acționează numai în cadrul cauzalității, nici o asemenea ocurență nu este logică sau posibilă, dar pentru Spirit, această calitate este automată și inerentă în Realitate.
Întrebare: Auzim adesea ideea că o persoană are nevoie de o anumită formă a eului pentru a putea supraviețui. Care este adevărul cu privire la acest lucru?
Răspuns: Este o întrebare care poate fi înțeleasă și care provine din credința în cauzalitate. Așa cum îl cunoaștem noi, eul posedă un număr mare de operații complexe. El își închipuie că există un „Eu“ în spatele acestora. În realitate, aceste operații sunt autonome și nu necesită existența unui asemenea eu. Tranziția principală se petrece în momentul în care nu ne mai identificăm cu aceste operații și nu le mai considerăm a fi efectele unei entități voliționale și independente.
Acest lucru este lesne de înțeles dacă privim spre relația cu propriul nostru corp. Deși oamenii îl numesc în mod eronat „eu“, ei nu se referă la genunchiul lor ca la propria lor persoană, ci-l numesc pe acesta din urmă „al meu“. Genunchiul constituie o parte fizică ce operează fără facultatea gândirii. Operațiunile corpului simt extrem de complexe, similare cu cele ale eului și se petrec în mod autonom. Atunci când încetăm să ne mai identificăm fie cu mintea, fie cu trupul nostru, funcțiile acestora continuă în mod autonom, numai că fără identificarea cu propria noastră persoană. Sentimentul conform căruia am fi autorii acțiunilor dispare. Permanența supraviețuirii este autonomă, iar continuitatea constituie o expresie a conștiinței aliate cu Duhul Sfânt. Condițiile predominante se leagă de karmă și operează impersonal. Astfel karma devine parte a acestor condiții impersonale.
Prin analogie, ne poate plăcea foarte mult o anumită melodie fără ca eul să pretindă că el este autorul partiturii. Muzica ne place în mod spontan. Dacă pretindem că suntem autorii acesteia, generăm multe sentimente de anxietate – ce au de a face cu sistemele de credință referitoare la perfecțiune, aprobare, dezirabilitate și acceptare.
Cartile lui David R. Hawkins se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
