David R. Hawkins – Dincolo de Sine: Eliberarea de Eul Fals
Ascultați articolul sub formă de podcast:
Valoarea memoriei este diminuată și de înțelegerea faptului că mintea nu numai că percepe greșit prezentul, dar a făcut același lucru și în trecut; ceea ce ne amintim nu constituie altceva decât o înregistrare a iluziilor trecute. Toate acțiunile trecute au fost fundamentate, de fapt, pe o iluzie: aceea că gândurile noastre dintr-un anumit moment s-ar fi suprapus perfect cu propria noastră ființă. „Părea o idee bună pe atunci” — iată o frază ce conține multă înțelepciune.
Odată cu meditația și contemplația, și pe măsură ce înțelegem că toate fenomenele se petrec de la sine – și nu ca o consecință a unui „Eu” interior volițional – se diminuează și credința că acest „Eu” imaginar ar constitui propriul nostru sine.
Fenomenele vieții nu sunt cauzate de nimeni și nimic. Cel puțin la început, înțelegerea faptului că toate evenimentele vieții constituie niște interacțiuni impersonale și autonome ale tuturor fațetelor condițiilor predominante ale naturii și universului este una deconcertantă. În rândurile acestor condiții se numără funcțiile corpului, artefactele minții, ca și valoarea și semnificația pe care mintea le proiectează asupra gândurilor și evenimentelor. Aceste răspunsuri automate sunt consecințele impersonale ale unei programări anterioare. Ascultându-ne gândurile, înțelegem că nu facem altceva decât să ascultăm de această programare. Nu există niciun „eu” interior care să dea naștere acestui curent al conștiinței. Putem ajunge la această descoperire dacă recurgem la un exercițiu simplu – acela de a ordona minții să înceteze să mai gândească. Astfel, va deveni evident că mintea ignoră dorințele noastre și face exact ceea ce vrea ea, întrucât nu acționează deloc după alegerile noastre voliționale. Ba, chiar dimpotrivă, foarte adesea, ea face exact invers decât vrem noi.
La baza permanenței eului și a capacității sale de a domina se găsește pretenția acestuia conform căreia el ar fi autorul întregii experiențe subiective. Formularea „eu gândesc” interpune eul drept cauza presupusă a tuturor aspectelor vieții. Acest lucru poate fi foarte dificil de detectat, dacă nu recurgem la o concentrare intensă a atenției – în timpul meditației – asupra originii curentului de gânduri.
Timpul scurs între senzația interioară a ocurenței și pretenția eului că el ar fi autorul respectivelor evenimente este de circa 1/10.000 secunde. Odată ce această pauză este descoperită, eul își pierde capacitatea de dominare. Devine evident că, de fapt, suntem numai martorii fenomenelor, nicidecum cauza sau autorii acestora. Modul în care acționează eul este extrem de interesant. De fapt, ceea ce se întâmplă este că eul se interpune între realitate și minte. Funcționarea sa este asemănătoare cu cea a unui monitor de mare fidelitate. Acesta derulează programul ce tocmai fusese înregistrat cu o fracțiune de secundă mai devreme. Prin urmare, ceea ce este experimentat de o persoană în viața obișnuită nu este altceva decât o reluare imediată a ceea ce a fost înregistrat anterior de către „eu”, în această fracțiune de secundă, „eul” editează instantaneu materialul primit, în conformitate cu programarea sa anterioară. Astfel, distorsiunea este realizată automat.
Acest ecran întunecă realitatea și o ascunde din fața conștienței. Unul dintre primele lucruri care sunt observate atunci când depășim eul este o copleșitoare transformare a întregii vieți, care devine o viețuire foarte intensă. Astfel, ajungem în stadiul de a experimenta realitatea înainte ca aceasta să fie distorsionată și înnăbușită de infatuare. Impactul pe care-l are asupra noastră această primă experimentare a adevăratei vieți este copleșitor. Și, cu numai câteva clipe înaintea dispariției iluziei falsului sine, survine o întrezărire a realității într-un mod care depășește orice imaginație posibilă. Decesul aparatului de percepție al eului ne prilejuiește revelația unei splendori minunate. În această fracțiune de secundă, moartea însăși este percepută ca o simplă reminescență a structurii eului.
Rezumând, putem afirma că eul nu constituie altceva decât o sumă de poziționalități ținute laolaltă de vanitate și teamă. El este îndepărtat prin smerenia radicală care îi subminează propagarea.
O altă sursă a puterii eului constă în credința că el ar constitui sursa înțelegerii și supraviețuirii noastre. Îl privim ca pe o interfață a noastră cu lumea, ca pe elementul de legătură care, asemenea unui ecran de televizor, ne aduce lumea și semnificația sa. Ne temem că fără el suntem pierduți.
De-a lungul vieții noastre, eul/sinele a constituit punctul central al atenției și strădaniei noastre. Prin urmare, investiția emoțională în el a fost enormă. Eul constituie deopotrivă sursa și obiectul strădaniei noastre; lui îi atribuim întreaga gamă a sentimentelor, pierderilor, acumulărilor, victoriilor sau tragediilor umane. Devenim obsedați de eu și ne îndrăgostim de această entitate, de rolurile sau vicisitudinile sale. Volumul mare de investiții pe care le facem în acest sine îl fac să pară prea valoros pentru a renunța la el. Suntem ancorați în el prin toți anii de familiaritate intimă, prin speranțele, așteptările și visele noastre. Ne atașăm de acest „eu“ pentru că îl considerăm a fi centrul experienței vieții înseși.
Și, după această enormă investiție de-o viață în ceea ce credem că ar fi sinele nostru real, apare la orizont spectrul morții. Informația îngrozitoare că acest „eu“ este destinat să se sfârșească pare incredibilă. Perspectiva morții, care implică un sfârșit definitiv al acestui „eu“ pare nedreaptă, bizară, ireală sau tragică. Ne face să fim serioși sau înfricoșați. Suntem puși în fața situației de a retrăi întreaga panoplie a emoțiilor încercate ca o consecință a vieții – numai că, de data aceasta din perspectiva morții.
Renunțarea la concentrarea exclusivă asupra eului/sinelui ca scop principal al nostru implică abandonarea tuturor atașamentelor și vanităților. Astfel, ajungem, în cele din urmă, față-n față cu principala funcție de control a eului, cea de a-și asigura continuitatea și supraviețuirea. Prin urmare, eul se cramponează de toate facultățile sale deoarece scopul lor principal, acela de a-i asigura supraviețuirea, constituie „rațiunea” fundamentală a obsesiei sale de a aduna, câștiga, învăța, de a se alia și a acumula posesiuni, informații și aptitudini. Eul posedă un număr nesfârșit de scheme pentru a-și mări șansele de supraviețuire – unele grosolane și evidente, altele subtile și ascunse.
Pentru o persoană obișnuită, toate cele de mai sus par formidabile și cam pesimiste. Totuși, pentru cei implicați într-o lucrare spirituală avansată, veștile bune sunt evidente. În realitate, eul/sinele nu trebuie deloc să moară; viața nu se sfârșește, existența nu încetează; nu există nici vreun destin oribil sau tragic căruia să-i punem capăt. Așa cum stau lucrurile și în cazul eului însuși, întreaga poveste este imaginară. Nu trebuie să distrugem eul și nici măcar să încercăm acest lucru. Singurul lucru pe care trebuie într-adevăr să-l facem este să abandonăm identificarea cu eul ca și cum acesta ar fi șinele nostru real!
Și, în ciuda acestei renunțări, viața noastră în lume nu va fi cu nimic afectată – râdem, umblăm și mâncăm exact la fel.
Singura diferență este că încetăm să ne mai considerăm corpul ca fiind „eu“ – și concomitent cu această înțelegere, începem să ne referim la acest corp ca la un terț, un „acesta”.
Așadar, tot ceea ce avem de făcut este să abandonăm amăgirea că noi am inventat sau creat acest sine, să renunțăm la autoritatea și posesia asupra sa și să înțelegem că această abordare constituia o greșeală. Pe de altă parte, este evident faptul că această greșeală este una cât se poate de firească, inevitabilă chiar. Cu toții o facem și numai puțini descoperă eroarea și sunt în stare – sau vor cu adevărat – să o corecteze.
Corectarea acestei erori de identificare constituie o transformare care nu poate fi realizată fără ajutorul lui Dumnezeu. A abandona ceea ce pare a fi însăși esența existenței noastre pare a fi un act ce reclamă multă determinare și mult curaj. La început, această perspectivă pare fantastică și implică teama de pierdere. Apare, astfel, teama de a „nu mai fi eu”. La aceasta se adaugă și o frică de pierdere a propriei siguranțe și familiarități. Termenul familiaritate trebuie înțeles în sensul de confort, el presupunând existența ideii următoare: „Păi, tot ceea ce am stă în acest „eu“. Abandonarea acestui „eu“ familiar atrage după sine teama de vid, de neexistență sau de deșertăciune.
Pentru a ne ușura tranziția spre identificarea sinelui cu Sinele, este de mare ajutor să înțelegem faptul că are loc o substituire – cele mici sunt înlocuite de cele mai mari. În acest fel, vom realiza că, în realitate, nu există nicio experiență a vreunei pierderi. Confortul și siguranța oferite de identificarea cu micul sine sunt minuscule în comparație cu descoperirea adevăratului Sine. Sinele (scris cu majusculă) este mult mai aproape de sentimentul de „eu”. Sinele este un „Eu”, nu un „eu”. Micul eu cunoaște toate tipurile de neajunsuri, căderi, temeri și suferințe, dar adevăratul Eu este dincolo de aceste posibilități. Micul eu trebuie să poarte povara fricii de moarte, în vreme ce adevăratul Eu este nemuritor și dincolo de orice spațiu și timp. Atunci când se săvârșește această tranziție, mulțumirea este totală și completă. Alinarea adusă de înțelegerea faptului că toate temerile de-o viață erau imaginare și nefondate este atât de profundă, încât – cel puțin pentru o perioadă de timp — funcționarea în viața de zi cu zi devine dificilă. Odată cu eliberarea de sentința morții, minunatul dar al vieții țâșnește în adevărata sa splendoare, neumbrit de anxietate sau de presiunea timpului.
Odată cu încetarea curgerii timpului, ușa se deschide spre o eternitate a bucuriei și iubirea lui Dumnezeu devine Realitatea Prezenței. Cunoașterea adevărului oricărei Vieți și Existențe radiază cu o uluitoare revelare de sine. Minunea lui Dumnezeu este atât de copleșitoare, încât depășește orice imaginație. A fi, în cele din urmă, acasă și în compania adevărului este un sentiment profund în totalitatea completitudinii sale.
Ideea conform căreia omul se teme de Dumnezeu devine ridicolă și absurdă, o nebunie tragică. În realitate, ceea ce constituie esența iubirii înseși dizolvă pentru totdeauna orice teamă. Există, de asemenea, o glumă divină în absurditatea ignoranței omenirii. În același timp, luptele și suferințele oarbe sunt văzute ca fiind lipsite de scop și necesitate. Iubirea Divină este infinit de plină de Compasiune; faptul că oamenii cred într-un Dumnezeu care se trezește supărat și mânios pe limitele oamenilor devine tot mai greu de crezut. Lumea oarbă a eului nu este decât un nesfârșit coșmar. Până și darurile evidente ale acestuia sunt în realitate efemere și golite de conținut. Adevăratul destin al omului constă în înțelegerea adevărului divinității sursei și creatorului, ce sunt întotdeauna prezente în cadrul a ceea ce a fost creat și a ceea ce este creatorul – Sinele.
Prețul amarnic pe care trebuie să-l plătim pentru supunerea arătată eului este o viață limitată la acesta. Micile avantaje și plăceri pe care ni le poate oferi eul sunt jalnice și trecătoare.
Un alt motiv al tenacității eului este frica acestuia de Dumnezeu. Această frică este întreținută de numeroasele dezinformări referitoare la natura lui Dumnezeu (asupra căruia sunt proiectate toate defectele antropomorfice). Fanteziile omului referitoare la Dumnezeu devin – așa cum a spus-o foarte corect Freud – depozitarul ultim al tuturor temerilor și deziluziilor omului.
Cu toate acestea, poziția exprimată de Freud trăda la rândul ei o limită – aceea că, deși a intuit corect că nu există asemenea falși zei, el nu a presupus că există totuși și un Dumnezeu adevărat (lucru de care este responsabil faptul că Freud calibra la nivelul 499). Carl Jung, unul din psihanaliștii contemporani cu Freud a depășit însă perspectiva acestuia, proclamând adevărul spiritului uman și validitatea valorilor spirituale, (astfel, Jung calibrează la nivelul 540). Din observațiile de mai sus putem vedea limpede limitele rațiunii și intelectului.
Pentru a înțelege natura lui Dumnezeu este suficient să cunoaștem natura iubirii înseși. A înțelege cu adevărat iubirea înseamnă, de fapt, a-l înțelege și cunoaște pe Dumnezeu, iar a-l cunoaște pe Dumnezeu, înseamnă a înțelege iubirea.
Pacea constituie conștiința ultimă și cunoașterea în prezența lui Dumnezeu. Pacea proclamă siguranța și protecția infinită. Nicio suferință nu mai este posibilă. Nu mai există un trecut de regretat și nici vreun viitor de care să ne temem. Deoarece totul este cunoscut și dintotdeauna prezent, orice incertitudini ori posibile temeri în fața necunoscutului sunt dizolvate pentru totdeauna. Garanția supraviețuirii este absolută: nu există nori la orizont și nici ceva de genul viitorului sau al următoarei secunde ce ar putea ascunde nefericirea noastră viitoare. Viața constituie un permanent „astăzi”.
Starea de Realitate înlătură existența oricăror cauze. Nu este posibilă nicio relație între subiect și obiect. Astfel, nu există substantive, pronume, adjective și nimic „altceva”. De fapt, nimic de genul relației nu este posibil în Realitate. Nu este posibil niciun câștig și nicio pierdere. Sinele este deja Tot Ceea ce Este, nimic nu e incomplet. Nu există nimic care să aibă nevoie să fie cunoscut, nicio întrebare nu mai rămâne. Toate obiectivele au fost atinse complet, toate dorințele au fost satisfăcute. Sinele nu are niciun fel de dorințe. El are deja totul în virtutea faptului că este totul. A fi Tot Ceea ce Este înlătură orice lipsă posibilă. Nu mai există gânduri la care să te gândești. Nu mai există o minte care să te preocupe. Sinele-Dumnezeu-Atman nu are nicio nevoie. El nu devine mulțumit ori nemulțumit. Nu are sentimente sau emoții, nici credințe ori atitudini. Existența Sinelui e total lipsită de efort. Ceea ce constituie sursa existenței este pentru totdeauna liber și necondiționat. Puterea plină de splendoare a lui Dumnezeu este autoluminoasă în lumina pură a conștiinței înseși, care nu are nevoie nici de corp, nici de vreo materialitate sau formă. Ceea ce este lipsit de formă constituie substratul formei. Sinele este non-critic, imparțial total disponibil și prezent.
Este complet sigur să abandonezi sinele Sinelui. Iubirea necondiționată a Sinelui pentru sine reprezintă garanția milei. Emanația Sinelui spre sine este domeniul Duhului Sfânt, care constituie legătura între spirit și ego. Prin intermediul rugăciunii, noi cerem și alegem (grație liberului arbitru) să-i permitem Duhului Sfânt să ne călăuzească. Prin grația lui Dumnezeu este făcută posibilă transformarea spre iluminare.
S-a spus că descompunerea eului este îngreunată de rezistență. Eul nu vrea să se schimbe sau să fie schimbat în ciuda suferințelor, temerilor și regretelor sale. El se cramponează de ideea de a fi „drept” cu orice preț, păzindu-și gelos și vigilent propriile-i convingeri. De fapt, el nu este un dușman ce trebuie nimicit, ci un pacient ce trebuie vindecat. De fapt, Eul este bolnav, el suferă de iluzii intrinseci în însăși structura sa. Revenirea la sănătate presupune doar umila disponibilitate. Adevărul devine auto-revelat: nu e ceva ce trebuie atins ori dobândit, el strălucește de la sine. Pacea lui Dumnezeu e profundă și absolută. Prezența sa este extrem de tandră și de completă. Nimic nu e lăsat neatins și nevindecat. Aceasta e natura și calitatea iubirii. Sinele constituie mulțumirea supremă în manifestarea Creatorului ca existența însăși. Nimic din ceea ce se găsește în afara iubirii lui Dumnezeu nu exista.
Povestea Adevărului a fost spusă în repetate rânduri de-a lungul veacurilor, dar se impune rostită din nou. În spațiul vid creat prin faptul că eul a înțeles, în sfârșit, că, în realitate, nu știe nimic, curge pe neașteptate iubirea lui Dumnezeu, asemenea unui dig ce se deschide. E ca și cum Divinitatea a așteptat toate aceste milenii pentru acest moment final. Într-un moment de extaz senin, ajungem în sfârșit acasă. Realitatea este atât de copleșitoare, evidentă și atotprezentă încât pare de necrezut că poate exista vreo credință și în altă formă de „realitate”. E ca o formă ciudată de uitare, precum în povestea zeului hindus care și-a dorit să devină o vacă, apoi a uitat acest lucru și a avut nevoie de ajutorul altui zeu pentru a fi salvat.
Uneori, eul se identifică greșit pe sine într-un mod mai specific, și anume cu personalitatea. El crede despre sine: sunt o persoană „așa și așa” și mai spune „bine, deci asta simt!” Din această iluzie provine frica că ne vom pierde personalitatea dacă renunțăm la eu. Ne temem de acest lucru ca de moartea „a ceea ce suntem”.
Prin intermediul observației interioare, putem distinge că personalitatea e un sistem de răspunsuri învățate, iar persoana nu este adevăratul „Eu”. Adevăratul Sine se găsește în spatele acesteia și dincolo de aceasta. Suntem martorii personalității noastre; nu există niciun motiv de a ne identifica cu aceasta. După emergența Sinelui real ca „Eu”, personalitatea, după o anumită întârziere datorată ajustării, își continuă interacțiunea cu lumea, care nu pare a observa diferența. Personalitatea continuă să fie un fel de divertisment, chiar comic adesea, și, precum corpul, devine un soi de noutate. În locul adevăratului nostru „Eu” a apărut un „terț“ autogenerat. Acesta are obiceiuri, stiluri, preferințe și antipatii, dar acestea nu mai au vreo importanță ori semnificație reală, nici consecințe de fericire/nefericire. Tot astfel, o reminescență a emoțiilor umane obișnuite pare, de asemenea, să se îndepărteze și să revină, dar acestea nu mai au nicio influență sau putere pentru că nu se mai identifică cu „Eul“.
Oamenii par a aștepta anumite răspunsuri și se supără dacă acestea nu apar. Odată ce renunțăm la identificarea Sinelui cu eul, devine dificil și nenatural să ne implicăm în detaliile lumii, care au nevoie de o procesare lineară. Punctul de concentrare pare a se fi fixat acum asupra existenței și nu asupra detaliilor formei (care necesită un surplus de energie). Acest lucru se datorează în parte faptului că frecvențele EEG ale creierului, care acompaniază stările avansate ale conștiinței sau iluminarea, sunt niște unde Theta lente (4-7 cicluri/secundă). Ele sunt mai lente decât undele Alpha (8-13 cicluri/secundă) care survin în timpul meditației. Prin contrast, mintea obișnuită – care este o experimentare a eului – presupune preponderent unde beta, situate la peste 13 cicluri pe secundă.
Lumea pare a acorda o nesfârșită atenție celor irelevante, fiind astfel necesar să ne amintim că ea consideră aceste lucruri ca fiind importante, semnificative, demne chiar să-ți dai viața pentru ele. Din respect pentru sentimentele oamenilor, unele aproximări cu răspunsuri sociale normale sunt reconfortante, altminteri oamenii se vor simți respinși sau neiubiți. De exemplu, oamenii reacționează prin fericire sau tristețe la ceea ce percep a fi câștiguri, respectiv pierderi. În realitate, niciuna dintre acestea nu are loc, dar este evident că sunt experimentate drept reale de către individ. Între timp, mila a fost înlocuită cu compasiunea și conștiința, mai degrabă decât cu o emoție care i s-ar potrivi. De fapt, ceea ce își doresc oamenii este să fie recunoscuți pentru ceea ce sunt, să înțeleagă faptul că înlăuntrul oricui radiază același Sine, că acest Sine le vindecă sentimentele de separare și generează un sentiment de pace. A aduce pace și bucurie celorlalți constituie darul binefăcător al Prezenței.
Cartile lui David R. Hawkins se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
