David R. Hawkins – Notă Autobiografică
Dacă adevărurile redate în această carte (Ochiul sinelui) au fost derivate ştiinţific şi organizate în mod obiectiv, ca toate adevărurile de altfel, ele au fost experimentate în primul rând personal. O succesiune de stări intense ale conştienţei, începute la o vârstă tânără, au inspirat la început şi au direcţionat apoi procesul înţelegerii subiective care avea să ia, în cele din urmă, forma acestei cărţi.
La vârsta de trei ani a survenit pe neaşteptate o conştientizare completă a existenţei, o înţelegere sub-verbală – dar completă – a semnificaţiei că „Sunt“ – urmată imediat de revelaţia înfricoşată a faptului că ar fi putut foarte bine să nu exist deloc. Era vorba, fără îndoială, de o trezire bruscă din uitare, de o accedere la conştienţa fiinţării înseşi. In acel moment, sinele propriu s-a născut şi în conştiinţa mea subiectivă şi-a făcut intrarea dualitatea între „Este“ şi „Nu este“.
De-a lungul copilăriei şi adolescenţei, paradoxul existenţei şi întrebarea referitoare la realitatea sinelui m-au însoţit constant. Uneori, sinele propriu aluneca înapoi într-un Sine mai mare, impersonal, iar temerea încercată iniţial în faţa non-existenţei, teama fundamentală de Neant, revenea.
In 1939 eram „băiatul cu ziarele” în Wisconsin, „beneficiind” de un traseu de 17 mile. Intr-o noapte întunecată de iarnă am fost surprins de furtună şi viscol la mare distanţă de casă. Bicicleta a alunecat pe gheaţă, iar viscolul mi-a împrăştiat ziarele, aruncându-le pe câmpia acoperită de zăpadă şi gheaţă. Am izbucnit în lacrimi de frustrare şi extenuare, hainele mele erau îngheţate bocnă. Pentru a mă feri din faţa vîntului, am spart în crusta de gheaţă un adăpost din zăpadă unde m-am ascuns. Curând, viitura s-a oprit şi i-a luat locul o căldură delicioasă, apoi o stare de pace aflată dincolo de orice încercare de a o descrie. Aceasta era acompaniată de o imensă revărsare de lumină şi de o prezenţă a unei iubiri infinite, fără început şi sfârşit, şi care, în acelaşi timp, nu era diferită de propria mea esenţă. Pe măsură ce conştienţa mea se amesteca cu această stare iluminată şi atotprezentă, am început să uit de prezenţa propriului meu corp fizic, ca şi de lucrurile din jurul meu. Mintea mi se liniştise, toate gândurile încetaseră. Percepeam acut faptul că singurul lucru real (sau care ar fi putut să existe cu adevărat) era o prezenţă infinită, dincolo de timp şi de posibilitatea de a o descrie.
După ceea ce părea a fi fost eoni, am fost readus la cunoştinţă de cineva care îmi scutura genunchiul, apoi am zărit faţa înspăimântată a tatălui meu. Nu vroiam deloc să mă întorc în corp şi în tot ce însemna acel lucru, dar îl iubeam mult pe tatăl meu şi din pricina suferinţei sale am ales, totuşi, să o fac. Intr-un fel, am empatizat cu teama sa în faţa morţii mele deşi, în acelaşi timp, ideea de moarte mi se părea a fi absurdă.
Nu am discutat cu nimeni despre experienţa mea subiectivă. Nu exista nici un context în care să fie înţeleasă de cineva; nu auzisem niciodată de experienţe spirituale, altele decât cele din vieţile sfinţilor. Dar, după această experienţă, realitatea acceptată a lumii a început să mi se pară doar provizorie, învăţătura religiilor tradiţionale, pierzându-şi semnificaţia şi, paradoxal, am devenit agnostic. In comparaţie cu lumina divinităţii pe care o simţisem eu scăldând întreaga existenţă, divinitatea religiei tradiţionale pălise. Am pierdut atunci religia, dar am descoperit spiritualitatea.
In timpul celui de-al doilea război mondial am fost repartizat la un serviciu riscant, pe un distrugător de mine, fiind deseori aproape de moarte. Dar, spre deosebire de ceilalţi membri ai echipajului, nu mă temeam de ea. Era ca şi cum moartea îşi pierduse autenticitatea pentru mine. După război, fascinat de complexitatea minţii şi dorind să studiez psihiatria, m-am înscris la facultatea de medicină. Psihanalistul care mă îndruma, profesor la Universitatea Columbia, era, de asemenea, agnostic. Amândoi ne-am însuşit o viziune întunecată asupra religiei. Lucrurile au avut un trend pozitiv, ca şi cariera mea, de altfel, ajungând să fiu destul de cunoscut şi apreciat.
Totuşi, lucrurile nu s-au rezumat la progresele din viaţa profesională. Am căzut pradă unei boli progresive şi fatale, ce nu răspundea niciunui tratament existent. La vârsta de 38 de ani, maladia avansase la o stare extremă, fiind în acelaşi timp conştient de faptul că eram pe moarte. Nu-mi păsa de corp, dar spiritul meu se afla intr-o stare de suferinţă şi disperare extremă. Pe măsură ce momentul final se apropia, mi-a trecut prin minte un gând: „şi dacă, totuşi, Dumezeu există?” Aşa am început să mă rog: „Dacă există un Dumnezeu, atunci îl rog să mă ajute acum”. M-am abandonat lui Dumnezeu, oricare ar fi fost el, am căzut în inconştienţă şi când m-am trezit, am constatat că avusese loc o transformare de o asemenea forţă, încât eram paralizat de veneraţie.
Persoana care fusesem nu mai exista. Nu mai exista nici vreun sine sau eu personal, ci doar o Prezenţă Infinită, înzestrată cu o putere atât de nelimitată, încât era atotexistentă. Această Prezenţă a înlocuit ceea ce fusesm „eu”; corpul meu şi acţiunile sale erau controlate numai de Voinţa Infinită a Prezenţei. Lumea era iluminată de claritatea unei Unităţi Infinite, ce se exprima pe sine prin revelarea tuturor lucrurilor, în frumuseţea şi perfecţiunea lor infinită.
Această linişte a durat nouă luni. Nu mai aveam o voinţă a mea, proprie, entitatea mea fizică îşi vedea de treabă sub direcţia voinţei deopotrivă infinit de puternice şi extrem de tandră a Prezenţei. In această stare, nu exista nici o nevoie de a mă gândi la ceva. Toate adevărurile erau autoevidente, nefiind necesară (şi dealtfel nici posibilă), nici o conceptualizare. In acest timp, sistemul meu nervos era extrem de suprasolicitat, de parcă ar fi transportat mai multă energie decât era proiectat s-o facă.
Eram inapt de a funcţiona efectiv în lume. Odată cu toate temerile şi anxietatea, dispăruse şi orice motivaţie obişnuită. Nu era nimic de făcut, totul era perfect. Faima, succesul şi banii deveniseră golite de semnificaţie. Prietenii mă presau să fiu pragmatic şi să revin la practica mea, dar nu aveam nici o motivaţie obişnuită pentru a face acest lucru. Totuşi, am descoperit că puteam percepe realitatea din spatele personalităţii, am înţeles că originea emoţiior se găsea în credinţa oamenilor că ei erau respectiva personalitate. Şi astfel, practica mea s-a reînnodat de la sine, devenind, în cele din urmă, imensă.
Oamenii veneau de pe tot cuprinsul Statelor Unite. In cele din urmă, am ajuns să am 50 de terapeuţi şi alţi angajaţi, 2000 de pacienţi trataţi, un număr de 25 de birouri, laboratoare de cercetare, tratând 1000 de pacienţi noi în fiecare an. Am fost invitat la emisiuni de radio şi televiziune – The MacNeiULehrer News Hour, The Barbara Walters Show, The Today Show etc. În 1973, am rezumat munca mea în cartea „Orthomolecular Psychiatry – Psihiatria Ortomoleculară avându-l drept co-autor pe laureatul premiului Nobel, Linus Pauling. Această lucrare, cu 10 ani înaintea timpului său, a avut darul de a crea tulburare.
Condiţia generală a sistemului meu nervos s-a îmbunătăţit încet şi apoi a survenit un alt fenomen – am simţit o bandă de energie dulce, delicioasă, ce curgea continuu, prin şira spinării şi ajungea în creier, unde crea o senzaţie intensă de plăcere continuă. Tot ceea ce mi se întâmpla în viaţă se petrecea prin sincronicitate, evoluând într-o armonie perfectă, iar miracolul devenise un loc comun. Originea a ceea ce lumea ar numi miracol era Prezenţa, şi nu sinele meu propriu. Tot ceea ce mai rămăsese din „sinele“ meu personal era un simplu martor pasiv al acestui fenomen. Cel care determina tot ceea ce se petrecea era un „Eu“ mai mare şi mai profund decât propriul meu sine şi propriile mele gânduri.
Stările pe care le experimentam fuseseră raportate şi de alţii; astfel, am început să investighez învăţăturile spirituale, inclusiv pe cele ale lui Buddha şi ale înţelepţilor iluminaţi, cele ale lui Huang Po, dar şi pe acelea aparţinând învăţătorilor mai recenţi, ca de exemplu Ramana Marharshi şi Nisargadatta Maharaj (confirmându-mi astfel faptul că experimentele trăite de mine nu erau unice). Deodată, am înţeles pe deplin Bhagavad-Gita, experimentând în cele din urmă acelaşi extaz spiritual pe care-l raportau sfinţii creştini şi Sri Rama Krishna.
Tot ceea ce exista în lume era luminos şi extraordinar de frumos. Toate fiinţele deveniseră Radiante şi exprimau Radianţa în tăcere şi splendoare. Părea că toată omenirea e motivată în realitate de iubire interioară, dar, pur şi simplu, devenise inconştientă cu privire la acest lucru; majoritatea vieţilor erau trăite ca şi cum le-ar fi trăit nişte adormiţi, care nu se treziseră încă la conştienţa care reprezenta de fapt adevărata lor natură. Toţi cei din jurul meu arătau de parcă ar fi fost adormiţi, dar erau incredibil de frumoşi – eram îndrăgostit de fiecare dintre ei.
A trebuit să pun capăt obiceiului meu de a medita o oră dimineaţa şi apoi înainte de culcare, pentru că acest lucru îmi intensifica starea de fericire într-o asemenea măsură, încât nu mai puteam funcţiona normal. Revenea o experienţă similară aceleia pe care o trăisem, copil fiind, în zăpadă, dar îmi venea tot mai greu să părăsesc acea stare pentru a mă reîntoarce la lume. Incredibila frumuseţe a tuturor lucrurilor radia în tot ceea ce exista perfecţiunea lor; iar acolo unde lumea vedea urâţenie, eu vedeam doar frumuseţe eternă. Această iubire spirituală inunda orice percepţie. Toate graniţele dintre aici şi acolo, atunci şi acum, eu şi tu, dispăruseră.
Am petrecut mulţi ani în linişte interioară şi, în tot acest timp, puterea Prezenţei creştea. Nu mai aveam o voinţă personală. Voinţa mea personală nu mai exista, eram un instrument al Prezenţei Infinite, acţionând după voinţa acesteia. Oamenii simţeau o pace extraordinară în aura acestei Prezenţe. Căutătorii căutau răspunsuri la mine dar, de vreme ce nu mai exista individualitatea David Hawkins, am înţeles că, de fapt, ei îşi primeau răspunsurile de la propriul lor sine, care nu diferea deloc de al meu. Când priveam o persoană, sinele meu strălucea în ochii săi. M-am mirat de cum am reuşit oare să intru în toate acele corpuri.
Dincolo de înţelegerea obişnută, miraculosul se petrecea. Multe maladii cronice, de care suferisem ani de-a rândul, dispăruseră – vederea mi se normalizase spontan, nemaiavând nevoie de ochelarii pe care-i purtam de-o viaţă. Ocazional, simţeam o energie extraordinar de plăcută; o Iubire Infinită începea să radieze pe neaşteptate din inimă, spre scena unei nenorociri. Odată, conduceam pe autostradă, când acea energie extraordinară a prins să radieze din pieptul meu; când am ajuns la o curbă, am văzut că acolo avusese loc un accident, roţile maşinii răsturnate se mai învârteau încă. Energia amintită a trecut cu mare intensitate în pasagerii maşinii lovite, apoi s-a oprit singură. Din nou, cu altă ocazie, în timp ce mă plimbam pe străzile unui oraş ciudat, energia a început să curgă spre blocul din faţa mea. Curând am ajuns în faţa unei scene incipiente de bătaie de stradă şi am constatat că „beligeranţii” au dat înapoi şi au început să râdă. Atunci, energia s-a oprit.
Schimbări profunde ale percepţiei au survenit pe neaşteptate şi în împrejurări improbabile. Pe când cinam singur în Long Island, la resturantul Rothman’s, Prezenţa s-a intensificat pe neaşteptate până ce orice lucru şi persoană care părea separată în percepţia obişnuită s-a contopit într-o universalitate şi unitate atemporală. In Tăcerea absolută şi lipsită de orice mişcare, am înţeles că nu există „evenimente” sau „lucruri” şi că, de fapt, nimic nu se întâmplă, pentru că trecutul, prezentul şi viitorul sunt numai artefacte ale percepţiei, cum este, de altfel, şi iluzia unui „eu” separat, obiect al naşterii şi morţii. Pe măsură ce sinele limitat şi fals se dizolva în Sinele universal al adevăratei sale origini, încercam o senzaţie confortabilă, de întoarcere acasă, o stare de pace absolută şi de izbăvire de toate suferinţele. Pentru că numai iluzia individualităţii este originea oricărei suferinţe. Atunci când înţelegem că universul este unul, complet şi una cu tot ceea ce este, etern şi fără sfârşit, nici o suferinţă nu mai este posibilă.
Imi veneau pacienţi din toate ţările lumii, unii dintre ei fiind total lipsiţi de speranţă. Infăşuraţi în cearceafuri albe, pe patul suferinţei lor, ei veneau după ce colindaseră prin toate spitalele, spre a găsi tratamentul şi speranţa vindecării din psihoze şi tulburări mentale incurabile. Mulţi erau muţi de ani de zile. Dar în fiecare pacient, dincolo de aparenţa zdrobită, bolnavă şi nevolnică, am văzut clar esenţa radiantă a iubirii şi frumuseţii, probabil că atât de ascunsă de suferinţă şi de aparenţa obişnuită a acesteia, încât acel pacient sau pacientă era complet privat de iubire în această lume.
Intr-o zi, o femeie mută a fost adusă la spital în cămaşă de forţă. Avea o dereglare neurologică severă şi nu putea sta în picioare. A intrat în spasme zbătându-se pe podea, ochii i se dădeau peste cap. Familia ei era destul de bogată şi, prin urmare, fusese consultată de nenumăraţi medici de-a lungul anilor – unii dintre ei fiind specialişti celebri în toată lumea. Fusese încercat orice tratament posibil şi profesia medicală renunţase în cele din urmă ca la un caz lipsit de speranţă.
Am privit-o şi am întrebat non-verbal: „Doamne, ce vrei să fac cu ea?” Am înţeles apoi că tot ce trebuia să fac era să o iubesc; atâta tot. Sinele ei interior i-a strălucit în ochi şi eu m-am conectat cu această esenţă iubitoare. In aceeaşi secundă, ea s-a vindecat prin cunoaşterea propriei sale realităţi; ce s-a întâmplat cu mintea şi corpul ei nemaiavând vreo importanţă, nici măcar pentru ea.
In esenţă, acelaşi lucru s-a petrecut în cazul a nenumăraţi pacienţi. Unii s-au recuperat în ochii lumii, alţii nu, dar acest fapt al însănătoşirii clinice n-a mai avut importanţă pentru aceşti pacienţi. Agonia lor interioară luase sfârşit; deoarece se simţeau iubiţi şi împăcaţi interior, chinul lor se sfârşise. Acest fenomen poate fi explicat doar prin a spune că realitatea fiecărui pacient a fost reconstruită de Compasiunea Prezenţei, astfel încât el sau ea a experimentat vindecarea la un nivel ce transcedea lumea şi aparenţele acesteia. Pacea interioară în care existam eu, ne-a cuprins pe amândoi, dincolo de timp şi identitate.
Am înţeles că orice chin şi suferinţă provine exclusiv de la “eu” şi nu de la Dumnezeu. Acesta era un adevăr pe care l-am comunicat în tăcere minţilor pacienţilor mei. Atunci când am intuit acest blocaj mental în cazul altui pacient (ce suferea de muţenie şi nu vorbise de mulţi ani), şi i-am spus prin intermediul minţii mele: „Il blamezi pe Dumnezeu pentru ceva care ţi-a fost cauzat în realitate numai de propriul tău eu“, el a sărit brusc şi a început să vorbească, şocând pe toată lumea care a fost martoră la incident.
Dar munca a devenit din ce în ce mai obositoare, pentru ca, în cele din urmă, să mă copleşească. Veneau tot mai mulţi bolnavi şi aşteptam să se elibereze paturi, deşi spitalul cu care lucram construise o anexă specială pentru pacienţii mei. Am simţit o frustrare enormă în faţa imensei suferinţe umane şi a imposibilităţii mele de a mă ocupa de mai mulţi pacienţi în acelaşi timp. Am simţit că trebuie să existe o cale de a mă adresa direct cauzelor maladiilor obişnuite, eternul izvor al tristeţii şi suferinţei umane.
Când am descoperit kinesiologia, am fost imediat uluit de potenţialul ei. Era „culoarul” dintre două universuri – lumea fizică şi lumea minţii şi spiritului, o interfaţă între dimensiuni. Intr-o lume plină de „adormiţi” ce s-au pierdut de sursa lor, aveam în faţă atât un instrument de recuperare, cât şi unul care, mai mult, avea căderea de a demonstra tuturor legătura pierdută cu realitatea superioară. Am început să testez fiecare substanţă, gând sau concept la care mă puteam gândi şi am cerut studenţilor şi asistenţilor mei să facă acelaşi lucru. Apoi am observat un lucru ciudat. In timp ce toţi subiecţii slăbeau când erau supuşi unor stimuli negativi – spre exemplu, luminile fluorescente, pesticidele şi îndulcitorii artificiali – studenţii disciplinelor spirituale, ce-şi crescuseră nivelul conştiinţei, nu slăbeau într-o măsură atât de însemnată ca oamenii obişnuiţi. Părea că în conştiinţa lor survenise o schimbare importantă şi decisivă – atunci când au înţeles că nu se aflau la mila lumii, ci erau afectaţi numai de ceea ce mintea lor credea. Probabil că procesul de a progresa pe drumul spre iluminare putea fi descris drept creşterea abilităţii omului de a rezista în faţa vicisitudinilor existenţei.
Am fost din ce în ce mai puternic izbit de capacitatea de a schimba lucrurile prin simplul fapt de a le cunoaşte în lăuntrul lor; am înţeles cum iubirea schimba lumea de fiecare dată când lua locul ne-iubirii. Intreaga schemă a civilizaţiei putea fii schimbată profund prin concentrarea acestei puteri a iubirii asupra unui punct specific. Ori de câte ori se întâmplă acest lucru, istoria se bifurcă spre drumuri noi.
Mi-a fost clar că aceste înţelegeri cruciale nu numai că puteau fi comunicate lumii, dar că puteau fi chiar demonstrate vizibil şi irefutabil. Părea că marea tragedie a vieţii umane fusese întotdeauna aceea că psihicul putea fi amăgit şi indus în eroare atât de uşor, discordia şi conflictul fiind consecinţele inevitabile ale faptului că omenirea nu are capacitatea de a distinge adevărul de fals. Dar în acest punct se găsea şi un răspuns la această dilemă fundamentală, o modalitate de a recontextualiza natura conştiinţei însăşi şi de a face explicabile acele lucruri care, altfel, puteau fi numai presupuse.
Venise timpul să-mi părăsesc viaţa new-yorkeză, cu aparamentul din Fifih Avenue şi casa din Long Island; descoperisem ceva mult mai important. Inainte de a-mi putea concretiza ideile, aveam nevoie să mă perfecţionez ca instrument. Mi-am părăsit aşadar munca şi tot ce implica ea şi am început să duc o viaţă modestă, într-un oraş mic, unde am petrecut şapte ani în meditaţie şi studiu.
Insă starea atotputernică de fericire descrisă anterior continua să revină mereu şi mereu – independent de voinţa mea şi fără a fi căutată în mod special. In cele din urmă, am înţeles că trebuia să învăţ să trăiesc în această Prezenţă Divină şi – în acelaşi timp – să funcţionez în lume. Pierdusem de mult contactul cu ce se mai întâmpla prin lume. Pentru a mă putea ocupa de cercetare şi scris, era necesar să încetez orice practică spirituală şi să mă concentrez asupra lumii formelor. Am început să citesc ziarele şi să mă uit la televizor, pentru a înţelege despre ce este vorba în lume, cine erau persoanele publice şi care era nivelul dialogului social. Nu ştiam cine mai candida şi pentru ce funcţie sau cine era Prinţesa Diana, dar m-am pus la curent şi readaptat cu plăcere.
Experienţele excepţionale şi subiective ale adevărului – domeniul mistic ce afectează toată omenirea, pentru că transmite energia acestui nivel în conştiinţa colectivă – nu pot fi înţelese de către majoritatea oamenilor (cu excepţia căutătorilor spirituali) şi sunt, prin urmare, reduse la o semnificaţie limitată. Incercam să mă reîntorc la normalitate, pentru că, în sine, a fi normal şi obişnuit constituie o expresie a divinităţii. Adevărul sinelui nostru real poate fi descoperit pe drumurile vieţii de zi cu zi. Tot ceea ce trebuie să facem pentru aceasta este să trăim înconjuraţi de atenţie şi amabilitate faţă de ceilalţi. Restul se revelează de la sine, după un anumit timp necesar. Dumnezeu nu se ascunde dinaintea celor obişnuite.
Şi astfel, după o lungă şi circulara călătorie a spiritului, m-am întors la cea mai importantă muncă – aceea de a aduce Prezenţa (aceeaşi care-mi schimbase viaţa), măcar cu puţin mai aproape de înţelegerea şi atingerea semenilor mei.
***
Prezenţa e tăcută şi transmite o stare de pace, care constituie spaţiul în care şi prin care totul există şi primeşte experienţa. Este infinit de tandră şi totuşi dură ca o stâncă. Alături de ea, orice teamă dispare. Bucuria spirituală se petrece la un nivel liniştit de extaz inexplicabil.
Deoarece experienţa timpului încetează, nu mai există aprehensiune ori regret, nici suferinţă, nici anticipare; sursa bucuriei e nesfârşită şi mereu prezentă. Neexistând început şi sfârşit, nu mai există nici pierdere, durere sau dorinţă, nimic nu trebuie făcut, totul este deja perfect şi complet.
Atunci când timpul se opreşte, toate problemele dispar, ele nu sunt altceva decât artefacte ale unui punct al percepţiei. Deoarece Prezenţa este acolo, nu mai există vreo identificare ulterioară cu mintea sau corpul. Atunci când mintea se linişteşte, gândul „eu sunt‘ dispare şi el la rândul său, iar conştienţa pură străluceşte întru iluminarea a ceea ce suntem, am fost şi vom fi întotdeauna, dincolo de toate lumile şi universurile, dincolo de timp şi, prin urmare, fără început ori sfârşit.
Oamenii se miră: „Oare cum pot unii să atingă această stare a conştienţei“? Tot ceea ce pot să fac este să vă împărtăşesc propria mea experienţă. Pot, de asemenea, să observ că sunt foarte puţini cei care urmează aceşti paşi, tocmai pentru că sunt atât de simpli. La început, dorinţa mea de a atinge această stare era intensă. Apoi am înţeles că am nevoie de disciplină pentru a putea acţiona cu o calitate constantă a iertării şi tandreţii, fără excepţie. Cine vrea să atingă această stare, trebuie să simtă compasiune pentru tot ceea ce există – inclusiv pentru propriul său sine şi pentru propriile sale gânduri. Apoi survine disponibilitatea de a ţine dorinţele în suspensie şi de a abandona voinţa personală în fiecare moment. Deoarece fiecare gând, simţire, dorinţă sau acţiune a fost abandonată lui Dumnezeu, mintea a devenit din ce în ce mai liniştită. La început, am reflectat îndelung asupra multor istorii, volume şi paragrafe, apoi asupra ideilor şi conceptelor. Pe măsură ce renunţăm la dorinţa de a poseda respectivele gânduri, ele nu mai ajung la o asemenea elaborare, ci se fragmentează pe parcurs. In cele din urmă, am putut analiza însăşi energia ce se află în spatele gândului, chiar înainte ca acesta să devină gând.
Sarcina menţinerii acestei fixităţi şi constanţe a concentrării (fără a-mi permite nici măcar un singur moment de distragere de la meditaţie) a continuat şi în timp ce-mi vedeam de activităţile obişnuite. La început, acest lucru părea foarte dificil dar, pe măsură ce trecea timpul, a devenit obişnuit, automat, reclamând din ce în ce mai puţin efort pentru ca, în cele din urmă, să poată fi realizat complet fără efort. Procesul se aseamănă cu o rachetă ce părăseşte Pământul. La început, ea are nevoie de o putere enormă, apoi – pe măsură ce părăseşte câmpul gravitaţional al Pământului – de tot mai puţină, pentru ca, în cele din urmă, să se deplaseze prin spaţiu sub propria sa inerţie.
Dintr-o dată, pe neaşteptate s-a petrecut o schimbare în conştienţă, Prezenţa fiind acolo, inconfundabilă, neîndoielnică şi atotcuprinzătoare. Au existat câteva momente (puţine) de nelinişte şi teamă, atunci când sinele a murit, apoi absolutul Prezenţei a inspirat o străfulgerare de veneraţie. Această accedere a fost spectaculară, mult mai intensă decât orice altceva cunoscut. Nu are un corespondent în lumea experienţei obişnuite. Acest şoc profund este amortizat de iubirea ce însoţeşte şi este alături de Prezenţă. Fără sprijinul şi protecţia acelei iubiri, am fi anihilaţi.
A urmat un moment de teroare atunci când eul s-a agăţat de propria-i existenţă, temându-se că va fi nimicit. In loc să se întâmple aşa ceva, în momentul morţii eului, locul său a fost luat de Sinele complet, o totalitate în care tot ceea ce există e cunoscut şi evident, în expresia perfectă a propriei sale esenţe. Odată cu non-localitatea a survenit şi conştienţa faptului că tot ceea ce a fost sau va fi e unul şi acelaşi lucru. Această unitate este absolut completă – dincolo de toate identităţile, sexele, dincolo de umanitate însăşi. Aşadar, nu mai trebuie să ne temem de suferinţă şi moarte.
Ceea ce se întâmplă cu corpul din acest punct este lipsit de importanţă. La anumite niveluri ale conştiinţei spirituale, suferinţele corpului se vindecă sau dispar în mod spontan. Dar în starea absolută, atare consideraţii sunt irelevante. Corpul îşi va urma drumul său determinat şi se va întoarce apoi acolo de unde a venit. E o chestiune lipsită de importanţă, nu ne mai afectează deloc acest aspect. Corpul apare mai curând ca un „el“ decât ca un „eu“, ca un terţ sau un obiect exterior, ca o piesă de mobilier din cameră. Faptul că oamenii se referă la corp ca şi cum acesta ar fi un „eu“ individual poate părea de-a dreptul comic (dar e la fel de adevărat că nu există nici un mijloc de a explica realitatea acestei stări a conştienţei în lumea formei şi a dualităţii). Cel mai bun lucru pe care-l putem face este să ne vedem de treabă şi să lăsăm Prezenţei acest deziderat. Cu toate acestea, atunci când cineva atinge starea sublimă de fericire, e foarte dificil s-o ascundă. Lumea poate fi orbită, iar oamenii vin de la mare depărtare pentru a fi în preajma acestei aure. Astfel, atât pentru căutătorii spirituali, cât şi pentru cei care nu încearcă decât o simplă curiozitate faţă de acest domeniu sau pentru cei foarte bolnavi şi aflaţi în căutarea miracolelor, unii oameni pot deveni nişte magneţi şi o sursă de bucurie. In mod obişnuit, în acest punct există o dorinţă de a împărtăşi această stare cu ceilalţi şi de a o folosi în beneficiul tuturor.
Extazul care acompaniază această condiţie nu este cu totul stabil, există, de asemenea, şi momente de agonie profundă. Cele mai intense au loc atunci când această stare fluctuează sau – aparent fără un motiv justificat – încetează. Aceste momente atrag după ele perioade de disperare intesă, chiar teama că am fost abandonaţi de Prezenţă. Aceste căderi fac ca drumul să fie dificil şi depăşirea acestor încercări cere o voinţă puternică. In cele din urmă, devine evident că acest nivel trebuie depăşit pentru că, altminteri, ar exista mereu această suferinţă de a cădea din starea de graţie. Apoi, gloria extazului trebuie părăsită şi ea, atunci când se impune sarcina extrem de dificilă de a depăşi dualitatea, până ce trecem dincolo de toate opoziţiile şi chemările lor conflictuale. Dar una e să renunţăm la lanţurile de fier ale eului, şi cu totul altceva să abandonăm lanţurile de aur ale bucuriei şi extazului. Acest lucru, perceput ca o renunţare la Dumnezeu, atrage după sine un nou nivel al fricii (niciodată anticipat înainte) – anume teroarea ultimă a singurătăţii absolute.
In propriul meu caz, teama de inexistenţă era formidabilă şi m-am retras din faţa ei în mod repetat când se apropia. Au devenit vizibile scopurile agoniilor, ale nopţilor întunecate ale sufletului -ele sunt atât de greu suportabile, încât extraordinara lor suferinţă îndeamnă la efortul extrem cerut de surmontarea lor. Şi, atunci când oscilarea între infern şi paradis devine de nesuportat, dorinţa pentru existenţa însăşi trebuie abandonată. Numai atunci când este realizat acest lucru, putem trece dincolo de totalitate sau nimicire, dincolo de existenţă şi non-existenţă. Această culminare a muncii interioare constituie cea mai dificilă fază, ultimă cumpănă, unde suntem foarte conştienţi că iluzia existenţei pe care o transcedem aici e irevocabilă. Din acest punct nu mai există întoarcere, iar spectrul ireversibilităţii face ca această ultimă barieră să pară cea mai teribilă alegere dintre toate.
Dar, în realitate, în această apocalipsă ultimă a sinelui, în disoluţia singurei dualităţi rămase – cea a existenţei şi non-exixtenţei -însăşi identitatea se dizolvă în divinitatea universală, nemaiexistând nici o conştiinţă individuală. Apoi, pasul ultim, suprem, este făcut numai de Dumnezeu singur.
Cartile lui David R. Hawkins se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.
Vezi si alte articole similare:
