David R. Hawkins – Contrastul Divin: Iubire Versus Ură în Religie
Ascultați articolul sub formă de podcast:
Dictonul caveat emptor (ai grijă ce cumperi) se aplică fără excepție. Multe dintre marile religii ale lumii au provenit din culturi nomade și triburi primitive. Ignoranța era foarte pregnantă în acele timpuri. Oamenii ignoranți înclină să gândească în termeni antropomorfi și să fie ușor de impresionat și de condus, în special prin frică și superstiție. În acele zile, cultele erau agresive. Știința lipsea și, prin urmare, multe fenomene ale naturii erau atribuite unor puteri supranaturale. Și pentru a influența aceste puteri supranaturale, au apărut tot soiul de amulete, oase, pietre, figuri cioplite, sunete magice și simboluri. Erau incluse și anumite locații și fenomene ale naturii: munți, vulcani, pământuri sacre, locuri și ruine sfinte.
„Zeii” erau responsabili pentru dezastrele majore. Foametea, inundațiile, cutremurele de pământ, eclipsele de soare și poziția astrelor erau investite cu semnificații supranaturale și cu puteri magice. Oamenii adorau animalele și spiritele animale. Animismul era prevalent. Peste tot erau implicate „spiritele”. Prin urmare, manipularea spiritelor devenise o activitate de căpetenie. Foarte importante erau considerate stupefiantele sacre, farmecele, incantațiile, transele și sacrificiile. Zeii mânioși trebuiau îmbunați prin autoînfometare, flagelare, sacrificii animale, mutilări, jocuri cu fiare periculoase și cobre, așezări pe paturi de cuie, mortificări ale cărnii, sărăcie „sfântă”, torturi rituale, uciderea animalelor, păsărilor și fecioarelor.
Această mlaștină de cruzime și ignoranță a constituit adesea contextul cultural din care au provenit religiile. De ce anume se considera că Dumnezeu este satisfăcut de curgerea sângelui animal sau de moartea fecioarelor – iată un fapt care nu poate fi înțeles până ce nu realizăm că aceste culturi au zeificat exact opusul lui Dumnezeu. Aceste distorsiuni grosolane ale adevărului au provenit din proiecțiile părții întunecate a eului, iar „zeii” negativității erau în realitate zei ai splinei, ai răzbunării, geloziei, invidiei, condamnării, furiei, distrugerii și pedepsei; zei care condamnau sufletul la chinurile iadului și distrugeau civilizații întregi prin foamete, epidemii, inundații, incendii și furtuni.
Dat fiind faptul că religia a provenit din această mlaștină a negativității, ea a înclinat să se concentreze asupra celor negative: păcatul, iadul, pedeapsa, justificată, folosindu-le ca scuză pentru toate formele de cruzime, pentru războaie, mutilări, persecuții pentru convingerile religioase, arderi pe rug, exilări și alte atitudini deloc pioase.
Toate acestea erau considerate sfinte, de vreme ce suferința (în toate formele sale), era deificată. Prin urmare, uciderea necredincioșilor era lăudată, iar conflictul era considerat justificat. Putea fi explicat întotdeauna prin invocarea nedreptăților trecute, ce păreau a justifica răzbunarea pentru multe generații și secole.
Dată fiind toată această negativitate, religia a devenit cel mai mare opresor al societății și un bastion al injustiției și cruzimii. O cultură care trăiește în veninul splinei are așteptarea și proiecția unui Dumnezeu amenințător, crud și violent. Această identificare greșită a „zeilor Infernului” cu Dumnezeul Paradisului constituie o eroare spirituală uriașă și uluitoare, a căror consecințe la scara omenirii sunt de o gravitate aproape incomprehensibilă.
Cândva, totalitatea suferințelor umane mi-a fost revelată în conștiință, iar această revelație a fost șocantă. În acel moment, ateismul a luat locul religiei. Credința în Dumnezeu, în condițiile existenței unei asemenea suferințe, a depășit puterea mea de înțelegere. După mai mulți ani, am înțeles că eroarea provenea din faptul că-i atribuiam lui Dumnezeu însușirile eului. Privind retrospectiv, este evident că ateismul nu constituia decât o formă de respingere a falșilor zei ai omenirii, pentru că exista intuiția spirituală care afirma că adevăratul Dumnezeu ar fi fost exact opusul celor predicate de religie. Această intuiție a fost confirmată mai târziu, când emergența și radianța Divinității a anulat rămășițele oricăror credințe absurde de acest gen.
O simplă consultare a Scalei Conștiinței relevă faptul că „zeii” tradiționali, mânioși, calibrează sub nivelul 200 și, prin urmare, se situează în afara integrității; aceștia conduc în direcția falsității și nu în cea a adevărului. Pe aceeași Scală se vede foarte clar că, văzut din perspectiva câmpurilor energetice negative, „Dumnezeu” este descris ca fiind indiferent, răzbunător, punitiv, vindicativ și disprețuitor. (Dumnezeu disprețuiește toți păcătoșii). Aceștia sunt zeii urii, prin intermediul cărora omenirea și-a justificat cruzimea și barbaria de-a lungul secolelor.
Istoria civilizației ultimilor cel puțin cinci mii de ani a fost una a unor orori repetate, care au culminat în ultimul secol cu măcelărirea a milioane de oameni. Identificarea greșită a demonilor cu zeii a avut consecințe foarte grave pentru omenire.
În această așezare istorică au existat și oameni mai avansați din punct de vedere spiritual, care au protestat împotriva acestor atitudini distructive, dar societatea i-a etichetat repede drept dușmani ce trebuiau reduși la tăcere. Într-o societate a orbilor, un protestatar care vede lumina este considerat un non-patriot, un iconoclast sau un laș și, cu certitudine, o amenințare la adresa status quo-ului. A nu urma curentul dominant al societății – iată o atitudine considerată periculoasă și subversivă.
De-a lungul istoriei, rarii devotați spirituali care au experimentat stările superioare ale conștiinței — sau chiar iluminarea — erau numiți mistici și etichetați adesea drept eretici, fiind astfel persecutați, excomunicați și arși pe rug. Învățăturile lor constituiau amenințări pentru structurile de putere fundamentate pe erorile spirituale. Într-adevăr, domnia vinovăției, a păcatului și a fricii era serios periclitată de un Dumnezeu infinit de milos, plin de compasiune și iubitor.
Până acum, înțelegerea omului nu a cuprins faptul că adevărul aduce pacea, iar falsitatea – teama. Prin intermediul acestui semn, se poate observa diferența.
La sfârșitul anilor ’80, nivelul conștiinței omenirii a sărit de la 190 (unde stagnase multe secole), depășind și pragul critic 200 (nivelul Integrității), pentru a ajunge, în cele din urmă, la actualul nivel de 207. Acest nivel superior al conștiinței nu mai este defel propice cruzimii și urii, lucru confirmat și de faptul că o mare parte a societății – inclusiv bisericile – au renunțat să mai accentueze păcatul și teama. Ele vorbesc acum despre Dumnezeul iubirii. Actualul Papă se pronunță împotriva uciderii, execuțiilor și inchiziției, recunoscând totodată și eșecul apărării nevinovaților. (Cartea a apărut în versiunea originală engleză în anul 2001, deci sub pontificatul lui Ioan Paul al II-lea. N.tr.)
Este pe cale să se ivească promisiunea unei noi ere a înțelegerii umane cu privire la Dumnezeu. Nivelul conștiinței omenirii este suficient de ridicat acum pentru ca, în locul adorării dumnezeului urii și vinovăției, să poată fi recunoscut adevărul Dumnezeului Iubirii.
Omenirea se găsește astăzi la marele prag al adevăratei treziri, care poate constitui adevărata natură a celei de-a Doua Veniri a lui Hristos de care vorbesc scripturile. După ce aproape a atins punctul autoexterminării nucleare, civilizația „s-a dat cu capul de prag” și s-a reîntors spre Lumină. Subvergența adevărului spiritual în contrariul său se poate petrece numai dacă nivelul conștiinței omenirii se găsește sub pragul valorii de 200, dar începe să se corecteze atunci când nivelul predominant al conștiinței umanității depășește linia Adevărului și Integrității (situată la același nivel 200).
Abia în anii din urmă, omenirea a acceptat grația discernerii adevărului de eroare. Ghilotina nu mai semnifică legalitate, libertate ori fraternitate, ci poate fi văzută în adevărata sa lumină. Acum societatea se confruntă cu noi dileme morale, provenite din juxtapunerea rămășițelor vechilor zei cu noua paradigmă a realității. Întâlnim, așadar, situația paradoxală a ateilor care vin în fața justiției pentru a le fi recunoscut dreptul la libertate – care, conform constituției le-a fost oferit de Dumnezeu. (Constituția și Declarația Drepturilor (Bill of Rights) afirmă că libertățile și drepturile provin din faptul că Dumnezeu i-a creat pe oameni egali).
Imediat ce trecem de nivelul 200 al conștiinței, Dumnezeu este văzut ca esență a dreptății, egalității și libertății. El devine binevoitor și prietenos. Paradisul poate fi atins – iată un fapt care devine o realitate plauzibilă, pe măsură ce răsar noi speranțe din abisul de disperare al generațiilor lipsite de speranță ale omenirii. Umanitatea este într-un proces de renaștere, iar Dumnezeul bucuriei îl înlocuiește pe cel al ororii și al fricii.
Cartile lui David R. Hawkins se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
Dacă articolele găsite aici te-au ajutat, spune "mulțumesc" printr-o donație:
