Dr. Henry G. Bieler – Chimia Inimii: Colesterol și Sănătate

Getting your Trinity Audio player ready...

---

Ascultați articolul sub formă de podcast:

---

Unul dintre cuvintele cele mai prost înțelese și care inspiră cea mai mare teamă este termenul colesterol. Unul dintre pacienții mei îmi mărturisea dăunăzi: “Nu vreau să las să-mi intre în sânge nici un gram de colesterol. Nu prea știu exact ce este, dar știu că este o otravă.”

Oameni mai bine informați își fac de asemenea griji în legătură cu colesterolul și cu influența sa asupra bolilor inimii pentru că știu că, după cum spun statisticile, bolile cardiace cauzează mai multe decese decât toate celelalte boli la un loc.

Mult înainte ca acest colesterol să devină obiectul atenției generale, am consacrat mult timp observațiilor care puteau să-mi spună dacă o hrană incorectă produce colesterolul impur. Am ajuns, cred, să găsesc o explicație logică a problemei colesterolului și metoda logică pentru a forma în corp un colesterol pur.

Una dintre problemele cele mai controversate din medicina actuală se referă la colesterol: Este sau nu acesta răspunzător pentru tulburările cardiace? Și, în această controversă, este vorba despre colesterol în hrană, în sânge, în artere?

Este demonstrat că sănătatea depinde de starea arterelor prin care sângele circulă pentru a ajunge la toate celulele vii ale corpului. Acest curent sanguin este extrem de violent, la fel de impetuos ca un torent de munte. În timp ce malurile unui curs de apă sunt supuse eroziunii, țesuturile corpului nu sunt afectate de curentul sanguin. Cum de este posibil așa ceva? Protecția este asigurată prin lubrifierea pereților arteriali. Natura a pus la punct o substanță anti-frecare în stare să împiedice ca organismul să fie distrus de propriul său flux sanguin. Elementul-cheie al acestui ulei lubrifiant foarte eficient este o substanță grasă numită colesterol.

Cuvântul colesterol este foarte complex; el derivă din cuvintele grecești chole (bilă) și stereos (solid), precum și din latinescul olium (ulei). Este un hidrat de carbon foarte complex, de culoare galben deschis, gras la pipăit, cu o compoziție perfectă pentru rolul pe care îl joacă în menținerea fluidității în circulația sângelui. Chiar dacă hrana nu furnizează nici un aport de colesterol, el este întotdeauna prezent în sânge pentru că ficatul îl fabrică.

În timpul dezvoltării fetusului, colesterolul este furnizat de sângele matern. După naștere, copilul trebuie să și-l fabrice singur, uleiul necesar fiindu-i oferit de smântâna din lapte, furnizată de Natură, cunoscută și sub numele de materie grasă. Bineînțeles, și alte grăsimi vegetale sau animale pot fi întrebuințate când sugarul absoarbe și alte alimente în afară de lapte.

Colesterolul, fabricat de ficat pornind de la grăsimi simple, circulă în sânge cu concentrația necesară pentru a fi întrebuințat de celulele care formează pereții arteriali și este menținut aici ca un lubrifiant perfect. Când aceste celule sunt uzate, ele sunt eliminate împreună cu colesterolul pe care îl conțin, în timp ce alte celule se formează și absorb colesterol proaspăt din sânge. Astfel se crează un ciclu continuu de colesterol care este menținut, atâta timp cât corpul este perfect sănătos, la un nivel specific.

Când acest nivel fiziologic este perturbat de un proces de distrugere mai rapid decât cel de reconstrucție, concentrația colesterolului în sânge se mărește și rezultă o stare de colesterolemie, adică un exces de colesterol în sânge. Analize de laborator simple determină nivelul colesterolului.

Singura condiție care poate provoca o distrugere mai rapidă decât reconstrucția colesterolului este deteriorarea pereților arteriali. Consumul excesiv de grăsimi și uleiuri nu poate provoca tulburări arteriale, pentru că organismul le transformă în rezerve, sub formă de grăsime. Tulburări se pot produce numai atunci când grăsimi nenaturale sau grăsimi naturale alterate prin încălzire sunt consumate. Compoziția grăsimilor este în mod special alterată atunci când sunt încălzite în prezența unor făinoase (de exemplu, cartofi prăjiți). Am constatat că îi este imposibil ficatului să facă sinteza unui colesterol perfect plecând de la o grăsime care servise la pregătirea unor făinoase. Colesterolul care rezultă în acest caz, fiind nenatural sau alterat, își îndeplinește defectuos funcțiile sale de protecție a pereților arteriali, se uzează rapid și dispare, provocând alte forme de tulburări arteriale cum ar fi arterioscleroza (întărirea sau îngustarea arterelor care își pierd astfel elasticitatea), arterita (depuneri grase pe pereții arteriali care pot jena și chiar bloca circulația sanguină), tromboze coronariene (formarea de cheaguri în artere, care blochează fluxul sanguin către inimă) și anevrismul (tumoare cauzată de dilatația arterelor). În aceste cazuri patologice, nivelul colesterolului în sânge este mult superior celui normal. Acest nivel crescut poate fi descoperit în timp util de către medicul atent ca un semnal de alarmă care îl va determina să studieze în amănunt metabolismul grăsimilor în cazul pacientului său.

Ideea că un regim bogat în grăsimi este în mod necesar nociv pentru artere – deși larg răspândită printre medici – este contrazisă printr-un studiu atent al regimului eschimoșilor. Aceste populații, înainte ca regimul lor primitiv să fi fost alterat de rafinamentele alimentelor civilizate, se numărau printre cele mai puternice și cele mai robuste de pe glob. Ele se hrăneau exclusiv cu carne, cu pește, cu păsări și cu o mare cantitate de grăsimi. Ca și focile sau morsele, corpul avea nevoie de un strat gros de grăsime pentru a se apăra împotriva frigului glacial, și putea oxida cu ușurință această materie grasă care le servea drept rezervă de căldură și de energie.

Este adevărat că eschimoșii deveneau adulți și îmbătrâneau repede, dar asta nu era consecința unui regim defectuos ci mai degrabă a temperaturilor foarte scăzute și a lungilor nopți arctice. Oasele lor erau mai solide decât la orice altă rasă umană, aveau o forță fenomenală și o sănătate într-adevăr perfectă. Deși regimul lor alimentar includea multe grăsimi, nivelul colesterolului era normal iar arterele perfecte. Într-o zi, exploatatorul Vilhjalmur Stefansson, care trăia printre eschimoși, mâncând ca ei și bucurându-se de o sănătate de fier, a făcut o experiență, înlăturând grăsimea din hrană. După puțină vreme s-a simțit slăbit și bolnav. Prietenii săi eschimoșii l-au implorat să includă mari cantități de grăsime în hrană. Le-a urmat sfatul și s-a vindecat rapid.

Este logic ca medicii și savanții să conchidă că un regim bogat în grăsimi face să crească colesterolul în sânge. Se pare însă că ei nu țin cont de faptul că numai grăsimile alterate sunt nocive iar grăsimile normale sunt alterate nu numai prin încălzire, ci și prin prepararea lor în prezența altor substanțe care le fac improprii pentru fabricarea unui colesterol de bună calitate.

Pe măsură ce hrana omului civilizat devenea mai puțin naturală, acesta a început să sufere de tulburări de digestie și de toxemie a sângelui. Aceasta este, după părerea mea, cauza primară a multor sau poate a tuturor bolilor.

Se discută astăzi mult despre grăsimi saturate și nesaturate, despre utilitatea sau nocivitatea lor în regimul alimentar. Modul cel mai simplu de a înțelege diferența dintre cele două categorii este de a analiza exemplul următor:

Să ne reprezentăm doi oameni: primul o persoană normală cu două brațe și două mâini; celălalt, un fel de Dumnezeu hindus, cu multe brațe și cu multe mâini. Atunci când omul normal ține două mere, mâinile îi sunt pline; atunci când Dumnezeul hindus ține două mere mâinile sale nu sunt toate pline și poate să mai apuce și alte mere. Omul cu două mâini este saturat, celălalt nesaturat. În termeni chimici am spune că omul normal are o facultate de a apuca dublă, care este saturată. Dumnezeul hindus ar avea o capacitate de a apuca multiplă, nesaturată încă și deci capabilă să apuce și să rețină alte substanțe chimice, în limbaj chimic, am exprima acest fapt spunând că omul cu mâini multiple are o valență mai puternică decât omul cu două mâini.

Valențele substanțelor sunt adesea determinate în laborator. Dat fiind că elementul iod se atașează ușor valențelor disponibile, el este întrebuințat pentru a se determina punctul de saturație al anumitor substanțe. Iodul liber este amestecat cu aceste substanțe și apoi i se caută urma. Dacă brațele libere ale substanței au reținut iodul, nu mai rămâne iod în stare liberă iar cantitatea reținută este denumită “valoarea-iod” a substanței inițial nesaturate. Când o substanță este saturată reacțiile sale chimice sunt alterate. O toxină iritantă poate deveni un compus benign. Acțiunea multor remedii utile este bazată pe acest principiu. Este posibil, de exemplu, să “digitalizezi” o otravă corporală administrând bolnavului digitalină sau să “iodezi” o otravă administrând o iodură de potasiu. Moda actuală preferă neutralizarea cu grăsimi nesaturate care sunt, într-adevăr, bune tampoane terapeutice.

Ca agent de neutralizare, sau tampon, hidrații de carbon nesaturați se adeveresc utili în tratarea unor stări toxice ale corpului. În numeroase cazuri însă, în loc să se lase uleiurile sau mărgărinele în starea lor naturală, comerțul și-a băgat coada și, pentru a face aceste produse să semene cu untul, le “întărește” cu vitamine sintetice, le adaugă acizi glutaminici, materii colorante pe bază de anilină și odoranți chimici. Toți acești aditivi tind să satureze hidrații de carbon iar produsul final, chiar dacă are un gust agreabil, nu este decât o grăsime fără valoare.

Care sunt atunci grăsimile utile pentru corp?

Răspunsul este: grăsimile naturale nealterate, cum ar fi grăsimile animale, inclusiv cele din carne, grăsimile vegetale, conținute în majoritatea legumelor și fructelor. În ceea ce privește utilitatea lor pentru corp, nu are nici un fel de importanță dacă sunt saturate sau nesaturate. Grăsimile sunt dăunătoare când sunt încălzite cu alte alimente, și în special făinoase. Cartofii prăjiți, prăjiturile, produsele de patiserie – toate acestea produc un colesterol rău, o lubrefiere imperfectă, erodarea arterelor și arterioscleroza. Din acest punct de vedere, gogoșile și cartofii “chips” trebuiesc incluși printre alimentele cele mai periculoase pentru sănătate. Se poate considera de asemenea că nocivitatea tutunului provine în mare parte din faptul că, arzând, el face să se “prăjească” uleiurile și gudroanele pe care le conține, ca și hidrații de carbon din hârtia țigărilor, producând astfel materii grase alterate și toxice.

În epoca noastră, tulburările inimii și ale vaselor sanguine sunt cei mai mari asasini ai rasei umane, și asta în special în țările civilizate. O selecție mai atentă a grăsimilor care sunt consumate ar reduce simțitor numărul victimelor. Deși corpul uman este o mașină minunată, el nu poate construi țesuturi sănătoase și robuste plecând de la alimentele care au fost grosolan trucate din necesități comerciale.

Inima este centrul rețelei de transport a corpului omenesc. Este un mușchi care pompează sângele către ceilalți mușchi și celelalte țesuturi. Ea trebuie însă să dispună de sânge pentru propriul său uz dacă trebuie să-și facă treaba. Dacă afluxul de sânge este întrerupt fie și numai pentru câteva minute, inima nu-și mai poate îndeplini misiunea.

Având forma unui pumn, inima începe să bată înainte de naștere și lucrează apoi neîntrerupt, zi și noapte. Celulele acestui mușchi trec prin faze de activitate și de repaus și numai în caz de urgență se face apel la toate deodată.

Această neobosită pompă musculară este un organ de o eficiență cu totul deosebită, în funcție de nevoi, ea face ca sângele să circule cu o presiune mai mare sau mai mică. Această capacitate de a răspunde cererii rezidă în forța și frecvența bătăilor. Dacă circumstanțele o cer, inima este capabilă de o creștere spectaculoasă a randamentului ei și își poate mări propriul volum cu 50%. Elasticitatea vaselor coronariene face posibilă această extensie. Câteva zile mai târziu, când criza a trecut, inima revine la volumul și la cadența normale.

Bineînțeles, există o limită fiziologică a acestor eforturi. La animale, o cursă prelungită sau o spaimă violentă nu provoacă nimic comparabil cu ceea ce este, în cazul omului, un atac cardiac. Și totuși, dacă scoatem un animal din mediul său normal, el va avea tulburări cardiace.

Dar omul n-a fost el oare scos din mediul său normal? El trebuie să respire aerul poluat al marilor orașe; este supus unor violente tensiuni fizice și nervoase; urechile îi țiuie de zgomote iritante și uneori intolerabile, care îi deranjează odihna și somnul; ochii suportă oboseala unei iluminări artificiale; bea lichide chimice și mănâncă alimente sintetice.

În aceste circumstanțe, un om fiziologic devine un om patologic a cărui inimă nu mai suportă oboseala și tensiunea. Mușchiul cardiac își pierde inevitabil din tonus iar valvele și arterele din elasticitate.

Vasele se întăresc, mecanismul de distribuție este scos din funcție; pereții se dilată până când, în cele din urmă, una dintre pompele de alimentare nu mai poate suporta nici un fel de efort. O pompă nouă sau numeroase părți ale pompei devin atunci necesare pentru a reda eficiența inimii deficiente, pentru că inima este un motor, asemănător din multe puncte de vedere cu motorul de mașină. Una dintre comparații se referă la carburant. Benzina face posibilă puterea prin oxidare. Benzina este pentru motor ceea ce este principiul suprarenal pentru inimă – principiul suprarenal fiind cel care face posibilă oxidarea la nivelul mușchilor cardiaci. Pentru a putea face să funcționeze un motor cu benzină, avem nevoie de un carburator care să prepare carburantul, să-l transforme într-un amestec pe care motorul să-l poată utiliza. Carburatorul uman corespunzător este glanda tiroidă. Numai că, pentru a reacționa corect, motorul pe benzină trebuie acționat de un conducător. Corespondentul conducătorului este glanda pituitară. Celulele nervoase cu cili vibratili ale acestei glande se scaldă în sângele care circulă prin partea sa intermediară. Celulele detectează substanțele toxice și, datorită pulsațiilor directe ale nervului simpatic, reglează mecanismul de apărare al corpului. Și aici natura își arată superioritatea asupra motorului care este o creație a omului. Motorul pe benzină poate dezvolta o putere mai mare prin simpla mărire a vitezei; inima este capabilă să-și mărească nu numai viteza ci și dimensiunile: dintr-un mic motor, ea se transformă într-unul mare, pentru ca mai târziu să revină la mărimea ei inițială.

Când un motor pe benzină este lubrifiat prost, sau dacă benzina folosită este inferioară sau prost amestecată, se poate produce fie o coroziune, fie o defectuoasă aprindere a bujiilor, fie pierderi pe la supape și, deci, o pierdere de putere.

Numai că, în timp ce îngrijim atent motorul mașinii noastre, ne expunem inima unei serii de tratamente neadecvate care riscă să o deterioreze și să o distrugă. În fiecare zi aflăm despre o moarte subită și ne spunem: “încă un atac cardiac”. Cum aceste atacuri sunt foarte frecvente, ne resemnăm să le admitem ca inevitabile.

Este totuși ușor de înțeles că inima devine patologică atunci când prea multe reguli biologice au fost nesocotite. Stricăciunile cauzate structurii inimii depind de schimbările din chimia sângelui și de reacțiile ei la accelerarea activității suprarenale ca urmare a unor stări de toxemie.

Numeroase așa numite “pseudo-angine”, ca și multe atacuri serioase de angină pectorală (provocând o durere de piept insuportabilă, cauzată de o insuficiență sanguină) pot fi calmate diluând lichidele din corp cu ajutorul apei care conține alcalii dulci, care se administrează pe cale bucală sau rectală. Acest lucru indică faptul că membrana care acoperă valvele inimii este extrem de sensibilă la substanțele iritante sau acide din sânge. Așa cum a spus-o Mckim Marriott în “Recent Advances in Chemistry in Relation to Medical Practice” (Progrese recente ale chimiei legate de practica medicală):

“…diferența chimică între viață și moarte este mai mică decât diferența între apa de la robinet și apa distilată.”

Am văzut cu câtă tenacitate menține corpul neutralitatea sângelui și cum alte organe acționează ca tampoane sau ca mijloace de eliminare. Numai atunci când toate aceste organe sunt saturate, o infimă, dar adesea fatală cantitate de toxine poate să circule în sânge. O mare stricăciune poate fi cauzată valvulelor inimii printr-o iritație chimică iar inflamația care va rezulta din asta constituie un focar important pentru formarea unor colonii de germeni de tipul streptococilor.

S-a stabilit că secreția glandei tiroide controlează cadența bătăilor inimii și un exces al acestei secreții provoacă o tahicardie foarte rapidă – putând ajunge până la 250 de bătăi pe minut. Există două metode de combatere a acestei situații. Când tiroida este supra-activă, suprarenele sunt adesea sub-active și o stimulare psihică a acestora din urmă poate restabili echilibrul între glande. Sau invers, acțiunea tiroidei poate fi atenuată prin insulină, un medicament care reacționează puternic în acest sens. Cu câțiva ani în urmă am fost chemat la căpătâiul unui bolnav care suferea de o tahicardie puternică de mai bine de 60 de ore. Părea pe moarte. Cincisprezece unități de insulină, administrate din sfert în sfert de oră, l-au readus, după trei ore, la starea normală.

O altă tulburare a inimii este cea caracterizată printr-un ritm întrerupt. Două cauze se pot afla la originea acestei iregularități. Prima este un impuls excesiv de secreție tiroidă în sânge, care creează pacientului un sentiment de teamă. El este alarmat de oprirea sau accelerarea bătăilor; experința clinică ne-a arătat însă că această tulburare conduce rar la o stare patologică serioasă. Cea de-a doua cauză este o iregularitate datorată unei deteriorări a fascicolelor din mușchiul cardiac care provoacă niște contracții violente și dezordonate, numite fibrilații.

Cea mai comună dintre tulburările cardiace, ceea ce numim un “atac”, este aproape întotdeauna consecința unei creșteri subite a secreției suprarenale în circulația sanguină. Asta determină dilatația sau ruptura unei valvule sau a unui perete muscular iar cheagul rezultând din hemoragie prezintă un pericol grav. Poate să aibă loc și o ruptură a unui vas coronarian. Fiecare dintre aceste leziuni poate provoca o moarte subită. Pacienții nu scapă decât atunci când este vorba despre o distensie (dilatație) fără ruptură. Repausul la pat, un regim ușor și o cură de oxigenare realizează deseori minuni terapeutice.

Această inundație intempestivă cu secreții suprarenale, care se traduce atât de des printr-un atac, este o reacție a mecanismului de apărare împotriva unei toxemii acute rezultând dintr-un șoc chimic sau nervos. Oricât voi insista asupra acestui punct, nu va fi de ajuns, pentru că aceasta este cauza primară a atacurilor cardiace.

Dacă ficatul și rinichii, care sunt filtrele sângelui, sunt năpădite de o intoxicație violentă, inima este pusă la grea încercare din cauza toxemiei ridicate a sângelui. Ca urmare a prezenței otrăvii în sânge, ficatul și rinichii sunt victima unei congestii interne și degenerează progresiv. Trebuie intervenit pentru a reduce presiunea execitată asupra acestor două filtre însă trebuie, pe de altă parte, ținut cont de mulți factori. O congestie a ficatului este însoțită întotdeauna de o pletoră, sau presiune mărită în vene, care se poate ușor pune în evidență. Comprimați puternic pielea între umeri printr-o apăsare cu degetele. Dacă, ridicând degetele, rămâne o suprafață albă pe piele, asta constituie un indiciu să existe o presiune anormală în vene. Dacă presiunea este normală nu se remarcă nici o suprafață albă. Același test poate fi făcut și la nivelul altor părți ale corpului, pe piept, de exemplu, sau pe picioare.

Dacă acest test este pozitiv, el constituie un semnal de alarmă chiar dacă individul se simte perfect. Dezechilibrul între sângele arterial și sângele venos provoacă refluxuri și vârtejuri în vasele sanguine ale urechilor, care se manifestă în mod obișnuit prin zbârnâituri în urechi, grețuri și chiar vărsături. La nivelul ochilor, ele pot cauza o hemoragie a conjunctivei sau a retinei.

Venele se dilată ușor. Rezultă de aici varice sau hemoragii și auriculele inimii pot mai greu să refuleze sângele care ajunge la ele. În cazul defectării filtrelor, inima trebuie să mărească presiunea sanguină pentru a asigura organismului cantitatea necesară de sânge filtrat. O inimă solidă poate mări presiunea sanguină și suporta acest efort ani întregi. O inimă mai slabă se dilată și sfârșește prin a sucomba.

Bolile de inimă fiind la modă și ele afectând foarte des personaje celebre, poate să pară mult mai distins să suferi de inimă decât să ai un ficat congestionat sau rinichi blocați. Dacă cercetăm însă cauzele inițiale, nu există nici o diferență. Nu trebuie uitat niciodată că ficatul și rinichii sunt filtrele corpului. Rezultă de aici că dacă acordăm mai puțină atenție pompei și mai multă cercetării condițiilor patologice ale filtrelor, pompa riscă mai puțin să fie supra-încărcată.

Cum să procedăm? Mijlocul cel mai rezonabil de a asigura o funcționare normală a ficatului și a rinichilor este de a nu îi supune unei presiuni chimice. Puritatea, umiditatea și temperatura aerului, zgomotul și enervarea, munca fizică își au importanța lor. Dar factorul esențial al coordonării noastre cu mediul înconjurător este hrana, hrana care reprezintă forma sub care mediul înconjurător pătrunde în corpul nostru.

Alegerea și pregătirea corectă a hranei asigură un aport adecvat de vitamine, substanțe importante pentru menținerea sănătății. La drept vorbind, totul se învârte în jurul chimiei digestiei. Importanța primordială a regimului alimentar este în mod cert baza unei sănătăți generale bune și a unei funcții cardiace normale.

În cartea sa “Atac cardiac”, cardiologul Myron Prinzmetal declară: “Unul dintre factorii principali – dacă nu principalul – în incidența bolilor cardiace este regimul alimentar. Este clar că, în linii generale, mâncăm prea mult. Ne prefacem a crede că este un semn de confort și de lux absorbirea unor mese copioase. Orice eveniment fericit este sărbătorit printr-un fel de banchet. Absorbim mâncăruri bogate în calorii și în materii grase, injec-tând astfel în organism mai mult carburant decât ar putea consuma. Populațiile sărace din țările subdezvoltate nu au niciodată ocazia să facă chiolhane; iată de ce nu veți găsi acolo decât puțini cardiaci.”

Moderația ar trebui să fie regula de aur a regimului, în special pentru indivizii care suferă de tulburări cardiace. Aceștia ar trebui să nu uite că o masă copioasă impune o sarcină suplimentară inimii, care este obligată să pompeze mai mult sânge pentru a asigura digestia. Mese ușoare și dese sunt preferabile unei singure mese copioase sau unei alter-nante de petreceri și posturi. Materiile grase și deserturile dulci trebuie să cedeze locul supelor de legume, cărnii slabe, salatelor și fructelor.

Cred că, în epoca noastră, diagnosticul și tratarea bolilor cardiace sunt îndreptate într-o direcție greșită. Atunci când intervine boala, pacienții cer ca medicul să facă ceva, și repede. În epoca primitivă, oamenii care practicau medicina organizau și o mare punere în scenă, cu costume impresionante, pene și măști. Tendințele modeme sugerează și ele magia, cu mașini care emit semnale luminoase, zgomote și mirosuri. Trebuie să admitem să mulți pacienți apreciază acest ritual complicat. Uităm vocea profetică a lui Sir William Osler care observa: “E nevoie de mai mult curaj pentru a nu face nimic cu bună știință decât pentru a îndopa bolnavul cu medicamente”. În aceeași ordine de idei, Sir James Mackenzie, inventatorul “poligrafului” (strămoș îndepărtat al electrocardiografului) avea obiceiul să spună: “Mijloacele de investigație pe care le posedăm în noi înșine, fără să recurgem la mașinării, sunt departe de a fi pe deplin utilizate”. Medici din mari spitale au admis că rezultatele autopsiei diferă adesea foarte mult de concluziile trase dintr-o electrocardiogramă.

Multe critici au fost exprimate cu privire la diagnosticul bolilor cardiace bazat numai pe electrocardiogramă. Dr. James C.Thomson, din Edinburg, constata: “Această mașină complexă și impresionantă are o mare valoare sugestivă și produce grafice interesante, dar nu înregistrează nici cea mai mică urmă a unora dintre cele mai grave boli, chiar și în stadiul lor terminal. De exemplu, edemul, pe care un practician experimentat îl observă de la o primă privire, nu este deloc descoperit de aceste instrumente… Tehnicianul cardiograf pierde repede din vedere pe pacient ca individ. Din punct de vedere clinic, acesta încetează să existe de îndată ce atenția practicianului este fixată pe instrumentul său – o mașină care emite zgomote ușoare și produce înregistrări complicate. Pentru imaginația înfier-bântată a pacientului speriat, fiecare linie în zig-zag este încă o dovadă tangibilă a stării lui jalnice – detaliu care nu-l interesează câtuși de puțin pe practician, fascinat de interpretarea graficelor sale. Pentru el, pacientul a devenit o simplă prelungire a mașinii, un element pentru producerea unor grafice și mai perfecționate. Cardiografiiil este, cred, în bună parte răspunzător pentru slaba înțelegere manifestată de specialiști ”

Și alți medici împărtășesc această opinie, și în special Dr.Francis F.Rosenbaum, din Milwaukee, care spune: “Electrocardiograful nu poate revela totul despre inimă. Dacă graficul pune în evidență o mică deviere în raport cu normalul, doctorul mormăie ceva în legătură cu “prea multe eforturi” și prescrie bolnavului să abandoneze câteva dintre ocupațiile lui favorite. Această prudență exagerată cauzează multor bolnavi necazuri de natură psihologică și economică. O falsă securitate, care duce la eforturi prea violente, poate fi încă și mai tragică. Un individ se poate reface foarte bine după un atac, astfel încât elecrocardiograma lui apare aproape normală. Dar chiar în momentul înregistrării, un cheag poate fi pe cale de a se forma într-o arteră coronară, ceea ce îi va cauza moartea a doua zi.”

Nu preconizez refuzul elecrocardiografului, cum de altfel nu o cere nici doctorul Rosenbaum. Dar și el și alți mulți medici insistă ca indicațiile pe care le furnizează să nu fie considerate decât o parte a adevărului, la fel cu analizele de laborator și cu un examen fiziologic amănunțit.

Pentru a ilustra acest punct de vedere, voi cita cazul unui tânăr sportiv profesionist care, bolnav și cu febră, s-a plâns de o ușoară durere în piept. Medicul său i-a făcut o electrocardiogramă, a observat devieri neobișnuite în grafic și a diagnosticat un atac cardiac. Timp de trei ani, pacientul a rămas într-o inactivitate completă, deși nu a manifestat niciodată vreun simptom de tulburare cardiacă. A devenit semi-invalid și s-a simțit incapabil să efectueze cea mai ușoară muncă. Un nou examen aprofundat nu a descoperit nici o urmă de boală cardiacă. Graficul său era pur și simplu de un fel puțin obișnuit. Informat că nu prezenta nici o tulburare a inimii, tânărul a refuzat să creadă. Câteva ședințe la un psihiatru l-au eliberat de “nevroza lui cardiacă”.

În momentul în care Sir James Mackenzie a încetat să practice, s-a retras într-un mic orășel din Scoția natală pentru a reflecta la problema exercitării unei adevărate medicine preventive. A ajuns la trei concluzii:

(1) Bolile sunt rezultatul unui proces de lungă durată, care începe devreme în viață și sfârșește printr-o saturare a corpului cu toxine.

(2) Obiceiuri proaste cum sunt modul de a se alimenta, de a trăi și de a gândi sunt cauza principală a acestei degenerescențe.

(3) Același tip de toxine, localizat într-o articulație, provoacă artrită; în ficat, hepatită; în rinichi, nefrită; în piele, dermatită; în pancreas, diabetul; în creier, nebunia.

Partea cea mai importantă a observațiilor doctorului Mackenzie se referă la prejudiciile cardiace care, după părerea lui, sunt datorate acelorași toxine. Concluzia lui este că inima este prea des deranjată de perturbații chimice ale corpului, iar propriile mele observații confirmă această teorie. Când inima nu a suferit daune prea importante, vindecarea intervine imediat ce s-a remediat dezordinea chimică.