Dr. Henry G. Bieler – Impactul proteinelor asupra sănătății umane

Dacă, în aceste versuri, am înlocui „gloria” cu „exces de proteine”, asta le-ar distruge poezia, dar ar fi o afirmație corectă din punctul de vedere al nutriției și al sănătății.

Proteinele pot să distrugă corpul dacă nu suntem atenți la regimul nostru.

Proteinele sunt indispensabile organismului viu pentru că sunt elementele de bază ale oricărei celule vii, indiferent dacă este vorba de mușchi, de creier, sau de unghiile umane, de lemnul și de frunzele arborilor, de blana animalelor sau de orice plantă care crește.

Proteinele pot fi arse pentru a produce calorii la fel ca și grăsimile și pot fi transformate în hidrați de carbon de către organism. Dar nici hidrații de carbon, nici grăsimile nu se pot substitui proteinelor. Corpul nu poate să crească, să se dezvolte și să-și repare stricăciunile fără concursul proteinelor în cantitatea și calitatea dorită. Natura proteinelor necesare diferă pentru fiecare animal și pentru fiecare plantă. Căutând să descoperim ce tip de proteine convine cel mai bine corpului uman, trebuie să ne întrebăm ce fac proteinele în și pentru corpul uman.

Să comparăm din nou corpul cu un motor. Energia și căldura mașinăriei rezultă din combustia benzinei, care este bogată în carbon. În corp, energia și căldura provin din oxidarea zaharurilor, în care predomină carbonul. Zahărul este fie absorbit direct, fie fabricat de organism din pâine și grăsimi. Motorul pe benzină este construit din metale. Dacă se uzează, este reparat cu piese fabricate din aceleași materiale. La fel și corpul: compus din proteine, el trebuie reparat cu proteine. Benzina, așteptând să fie utilizată, este înmagazinată în rezervoare care îngreunează structura mașinii. Un exces de zaharuri, de pâine și de grăsimi produc același efect asupra corpului. Dacă se adaugă prea mult metal, mașina este supraîncărcată, nu funcționează bine și se va opri. Un exces de proteine corpul uman conduce la același rezultat.

Nu cu mult timp în urmă, știința medicală considera că un exces de proteine sfârșea prin a fi eliminat, mai ales prin rinichi. Acum știm că excesul de proteină poate fi înmagazinat în celule cu rezultate dezastroase. De exemplu, una dintre principalele cauze a ceea ce se numește „hiper-aciditate” este un exces de proteine în țesuturi. Asta poate părea surprinzător majorității oamenilor. Adevărul este că organismul devine atât de saturat de proteine încât metabolismul azotului este perturbat. Proteinele se compun din unități mai mici, numite acizi aminați, adevăratele pietre de construcție, care mențin țesuturile existente și fabrică altele noi. Prezența prea multor amino-acizi însă distruge echilibrul acid-bază al corpului. De aici, consecințe dezastruoase.

Mulți medici sunt serios preocupați de ceea ce ei numesc „mania proteinelor” în publicitatea fabricanților de produse alimentare. Sunt perfect de acord, în special, cu unul dintre ei, dr. L. Emmett Holt, medic pediatru eminent, care a scris cele ce urmează în cartea sa intitulată Postgraduate Medicine:

„În lumina incertitudinilor noastre actuale și a evidenței sugestive că am depășit poate pragul de absorbție maximă a proteinelor necesare pentru a face față unora dintre eforturile noastre cele mai importante, suntem oare îndreptățiți să continuăm să ne îmbogățim regimul în proteine? Presiunile care se fac în acest sens sunt numeroase. Industria cerealelor a devenit „conștiincioasă” în ceea ce privește proteinele și a început să-și îmbogățească produsele cu proteine și amino-acizi. Conținutul de proteine și calitatea proteinelor au devenit găselnițe ale industriei alimentare. Ca doctori, vrem să jucăm cinstit și să ne supunem clienții la cât mai puține riscuri. Înseamnă însă a juca cinstit dacă urmăm această tendință sau poate a venit momentul să facem o pauză ca să ne dăm seama de efectul produs de regimurile noastre actuale înainte de a ne aventura și mai mult pe drumul „îmbogățirii” în proteine?”

Putem învăța multe dacă observăm înțelepciunea naturii în problema nevoilor în proteine ale organismului. Vițelul se dezvoltă foarte repede cu laptele de la mama-vacă, bogat în proteine de calciu și de albumină. Iedul crește mai puțin repede și laptele de capră este, deci, mai puțin bogat în proteine. Creșterea sugarului este încă și mai lentă iar laptele mamei sale este cel mai sărac în proteine din toată specia mamiferelor. Pe măsură ce omul avansează în vârstă, nevoile sale de proteine devin mai puțin importante, cu excepția cazurilor de rănire, de boală sau de epuizare când se impune o creștere temporară.

Din nefericire, stimularea ca urmare a unui exces de proteine este adesea considerată ca o stare de bună sănătate. Această confuzie a făcut să apară credința greșită că un regim bogat în proteine este întotdeauna benefic, cu atât mai mult cu cât această opinie a fost încurajată de publicitatea celor care au proteine de vânzare. Rafturile băcanilor sunt pline de cutii care conțin hrană pentru sugari, iar mamele, având încredere în anunțurile publicitare, își umplu plasele cu asemenea produse. Natura spune însă că laptele este alimentul necesar pentru copilul care se dezvoltă. El este de fapt singura hrană făcută special pentru el.

Pisicile sunt animale esențialmente carnivore. Și totuși, pisoii vor avea convulsii dacă li se aplică un regim cu carne în timpul experiențelor de laborator. Aceste convulsii sunt rezultatul direct al unei toxemii datorate indigestiei de proteine indezirabile cu care ficatul pisoiului nu se poate încă obișnui. Cred că frecvența sporită a anumitor maladii grave la copil – reumatism cardiac, leucemie, poliomielită – este datorată prezenței unor proteine dăunătoare în regim. Sporirea numărului cazurilor de cancer și de boli cardiace, la vârsta medie, ar putea fi imputabilă acelorași erori alimentare. Când am început să profesez întâlneam 2-3 cazuri de cancer pe an. Acum văd între 6-8 pe lună. Este oare posibil ca nebunia supra-alimentării cu proteine, întreținută în anii din urmă prin propaganda fabricanților de conserve de carne, să fie cauza înmulțirii cazurilor de cancer?

Dacă vrem să știm ce se întâmplă cu proteinele pe care le absorbim, este necesar să examinăm cu atenție chimia ficatului. Cu riscul de a vă plictisi, vă repet încă o dată: omul a traversat o evoluție de un milion de ani având, practic, același ficat. Ficatul lui se obișnuiește cu un anumit tip de proteine (calitativ și cantitativ). Sănătatea și longevitatea depind în mod necesar de aportul de astfel de proteine în regimul alimentar.

Știm că în epocile primitive omul se hrănea cu proteine în stare crudă. Carnea, sângele, măduva erau consumate crude. Eschimoșii se hrăneau altădată cu carne crudă de pește și de balenă. Dacă, astăzi, ei prepară carnea, o fac în general pentru a o decongela. Avem dovezi științifice din care reiese că eschimoșii, deși expuși unor temperaturi foarte scăzute, reprezentau una dintre rasele cele mai robuste de pe glob – cu oase solide și dinți sănătoși – înainte de a cunoaște regimul alimentar numit civilizat al omului alb.

Exploratorul Vilhjalmur Steffansson a făcut experiențe foarte interesante în legătură cu regimul alimentar din regiunile arctice. Cu ocazia uneia dintre călătoriile sale a fost însoțit de un grup de studenți robuști. Le-a impus un regim de carne crudă. La început, tinerii au găsit această hrană urât mirositoare și opusă gustului lor, așa încât li se întâmpla adesea să vomite. Până la urmă au reușit însă să se obișnuiască și au mâncat-o cu poftă, fără să sufere vreodată de indigestie sau de constipație. Au descoperit însă că, dimpotrivă, carnea prăjită și sărată le provoca o indigestie violentă. Steffansson a repetat această experiență de mai multe ori, iar Donald Mac Millan, un alt explorator arctic, i-a confirmat concluziile punct cu punct.

Carnea crudă constituie hrana cea mai indicată în Marele Nord, nu numai pentru că este singura disponibilă, ci pentru că posedă în această climă calități stimulatoare și energizante. Este de la sine înțeles că o astfel de dietă ar fi dezastruoasă în regiunile tropicale. Natura, cu înțelepciunea ei, oferă omului în compensație o mare varietate de fructe proaspete.

După experiențele lui Steffansson ne putem întreba: De ce carnea preparată cauzează indigestie și, în cazul în care insistăm, chiar boli? Pentru a găsi răspunsul, trebuie să studiem compoziția chimică a urinei. S-a demonstrat că, atunci când carnea era consumată în starea sa naturală crudă, urina nu conținea acizii de putrefacție ai digestiei. S-a tras concluzia că, cu cât proteinele erau mai preparate, cu atât mai mare era cantitatea de proteine putrefiate din urină și chiar din transpirație sau din celelalte secreții ale corpului. Termenul chimic pentru proteinele crude este coloid hidrofil. Proteinele preparate sunt coloizi hidrofobi. Asta înseamnă că moleculele sunt dispuse diferit, sub o formă mai puțin asimilabilă pentru organele digestive. Un exemplu simplu este diferența între albușul unui ou crud și cel al unui ou fiert. Primul este solubil în apă, nu putrezește în intestine și are un comportament special față de acizi, baze și săruri. Multe boli, ușoare sau grave, sunt cauzate de toxemia care urmează unei indigestii a proteinelor preparate.

Rezultatele acestor experiențe, deși foarte convingătoare, nu au fost niciodată luate prea serios în considerație. Aș vrea de altfel să precizez că nu prescriu carne crudă pacienților mei, în afară de cei cărora le place și care o tolerează. Carnea în sânge însă are un gust bun și ficatul o acceptă foarte bine. Am învățat din experiență că acizii din carnea puțin pregătită pot fi ușor neutralizați de legume nefăinoase, crude sau pregătite, consumate în timpul aceleiași mese. Atunci când individul amator de friptură și cartofi prăjiți trece la coastă de oaie, dovlecei fierți în abur și salată verde, va fi răsplătit printr-o ameliorare a stării sale de sănătate. Din fericire, nici laptele crud, nici ouăle crude nu ridică problema de gust pentru majoritatea pacienților.

Lucrările lui Francis F. Pottenger au demonstrat natura dăunătoare a proteinelor preparate de origine animală. Dr. Pottenger a făcut experiențe pe pisici care sunt, de felul lor, animale carnivore. În timpul experiențelor sale, nicio pisică nu s-a îmbolnăvit atâta timp cât a fost alimentată cu un regim de proteine crude.

Pisicile alimentate cu un regim de proteine preparate au fost toate afectate de boli similare celor ale omului: diaree, căderea dinților sau a părului, slăbirea oaselor, artrită, gastrită, atrofie și ciroză a ficatului. Lucrările dr. Pottenger fac un pas curajos înainte în direcția bună, dar s-au izbit de o violentă opoziție. Și asta deoarece consumul de produse cu conținut de proteine preparate nu constituie numai un obicei vechi, ci este în același timp și piatra unghiulară a unei importante industrii. Peste teoriile lui Pottenger s-a așezat praful din arhivele medicale; există totuși câțiva rari practicieni ne-ortodocși (printre care sunt mândru să mă număr) care nu se tem să apere o cauză nepopulară.

Lucrările dr. Pottenger acoperă o arie prea vastă pentru a putea fi aprofundate aici. Persoanele interesate trebuie să-i studieze scrierile științifice. Patru dintre observațiile sale se impun ca pietre de încercare pe drumul care duce spre adevăr.

(1) Cu un regim de proteine crude, o pisică își păstrează sănătatea, în timp ce cu un regim de proteine preparate ea se îmbolnăvește și moare repede.

(2) O pisică al cărui organism a fost legat de un regim de proteine încălzite nu-și va redobândi niciodată sănătatea, chiar dacă revine apoi la un regim de proteine crude.

(3) Degradarea ficatului de către proteinele preparate este un proces progresiv, iar bila devine la sfârșit atât de toxică încât nici măcar buruienile nu mai vor să crească pe un sol îngrășat cu excremente de așa natură.

(4) Prima generație de pisoi este marcată de tare anormale. În cea de-a doua, pisoii se nasc bolnavi sau se nasc deja morți. Nu există o a treia generație pentru că pisicile devin sterile.

Proteinele preparate utilizate în experiențele dr. Pottenger erau formate din lapte pasteurizat, zer, brânză, lapte praf, ouă prăjite, carne fiartă sau prăjită, sărată sau uscată. Aceste experiențe au fost repetate de mai multe ori și controlate atent, așa încât rezultatele lor nu pot fi puse la îndoială.

Ce se întâmplă cu proteinele în timpul digestiei? Ficatul încearcă să le asimileze. Această funcție se realizează sub controlul sistemului simpatic care își are sediul în plexul solar, o rețea de nervi situați la extremitatea superioară a abdomenului. Ficatul declanșează procesul chimic pentru digestia, să spunem, a proteinei A. Este posibil ca, la aceeași masă, să fi fost absorbită și proteina B. Pentru a ușura înțelegerea, să presupunem că proteina A este carnea, iar proteina B, brânza, ficatul nefiind în stare să asigure digestia amândurora în același timp. Atunci, plexul solar, un fel de creier abdominal, intervine și alege unul dintre cele trei mecanisme de apărare prin care se evită dereglarea ficatului: (1) conținutul mesei poate fi vomitat (este un reflex destul de frecvent la copii atunci când au înghițit, unele peste altele, bomboane, prăjituri, brânză și înghețată); (2) controlul muscular al stomacului poate permite trecerea unui tip de proteină, întârziindu-l pe celălalt (existența acestui fenomen curios a fost demonstrată prin spălături fracționale și prin radioscopie); (3) se provoacă o mișcare peristaltică susținută, care se traduce prin diaree.

Teologii vorbesc mult de vocea tăcută a conștiinței. Aș vrea să atrag atenția asupra vocii tăcute a plexului solar, un organ pe care majoritatea oamenilor aproape îl ignoră. Atunci când un individ absoarbe prea multă hrană sau un amestec de alimente incompatibile, natura emite un semnal de alarmă sub forma unei râgâieli. Mulți oameni consideră râgâiala ca pe un pas greșit digestiv; în realitate, este vorba de un vestigiu îndepărtat al râgâielii infantile. Învățați să respectați acest mic avertisment al naturii.

Acizii și alte deșeuri ale indigestiei prin proteine și de putrefacție sunt ușor de depistat în urină. Din punct de vedere științific, ei aparțin grupului fenolilor, acizilor indoxil-sulfurici, acidului uric și aminoacililor toxici. Adesea sunt eliminați „prin substituție” prin mucoase sau prin difuziune în lichidul spinal.

Înghețata constituie desertul dvs. preferat?

Gândiți-vă atunci un pic la opinia științifică asupra acestui dulce preparat. Înghețata se găsește la originea toxinelor difuzibile pentru că ea este o mixtură de proteine cu un înalt grad de putrefacție, fie că este de tip comercial, fie că este pregătită în casă. Dr. Axei Emil Gibson, un pionier al studiului putrefacției proteinelor, a făcut câteva observații interesante asupra acestui fel de mâncare care se bucură de o favoare atât de generală:

„Congelarea dă smântânii ultima sa tușă de corupere fiziologică. Substanțe care fermentează rapid – cum ar fi laptele, smântâna, fructele – se dezagregă imediat ce sunt congelate. Dar cum stoparea activităților microbiene, provocată de frig, nu este decât temporară, înseamnă că activitatea distructivă a bacteriilor este reluată de îndată ce înghețata se topește în stomac, oferind astfel un ospăț de celule putrefiate imensei hoarde de minusculi mâncători de cadavre. Evidența acestui carnaval macabru scapă gustului, fiind mascată de marele magician care face să treacă orice – zahărul. Pentru că în această înmormântare fiziologică a smântânii înghețate, înghețata joacă rolul îmbălsămătorului, iar zahărul pe cel al fluidului de îmbălsămare.

Și alte produse putrescibile pot produce același fel de toxemie; numai că, în lunile toride ale verii, o cantitate imensă de înghețată este consumată, în special de către copii. Este posibil să facem o apropiere între acest obicei și faptul că epidemiile de poliomielită izbucnesc, în general, în lunile iulie și august? Unii medici cred că da. Și recomandăm părinților să interzică înghețata copiilor mici în această perioadă.

Dăm acest avertisment pentru că acizii putrificați difuzibili provenind dintr-o indigestie datorată înghețatei, atunci când nu au fost în întregime eliminați prin ficat și prin rinichi, sunt expulzați pe căi secundare prin mucoasele nasului și ale sinusurilor. Aceste simptome fac adesea să presupunem o răceală în plină vară. Virusul poliomielitei se hrănește cu aceste secreții și provoacă la majoritatea copiilor o inflamație însoțită de o febră ușoară și poate de o ușoară înțepenire a gâtului. După câteva zile, cea mai mare parte dintre copii își revin. Dacă copilul se află într-o stare foarte toxică, cu glande suprarenale slăbite, virusul invadează mucoasele sinusurilor. Cum membranele creierului se găsesc destul de aproape, este ușor pentru virus să se răspândească în creier și de acolo în măduva spinării a cărei lezare provoacă o paralizie motrice. Vor paraliza numai copiii cei mai toxici – 3% din cei atinși de virus. Raritatea cazurilor de poliomielită este datorată procentajului scăzut de copii sensibili la acest virus. Aceștia au, în general, capsule suprarenale slăbite și au o rezistență scăzută la boală pentru că au făcut exces de înghețată și pentru că au comis, în mod sigur, și alte greșeli de regim.

Mulți savanți au subliniat faptul că erorile dietetice pot explica poliomielita. Dr. Benjamin F. Sandler a încercat o experință în localitatea Asheville (Carolina de Nord) unde fuseseră înregistrate numeroase cazuri de poliomielită în timpul lunilor de vară ale ultimilor ani. În timpul acelei veri nu au fost date copiilor nici un fel de alimente îndulcite. S-a constatat o scădere de 90% a cazurilor de poliomielită.

Am fi putut crede că, după această demonstrație, se vor lua măsuri pentru a se repeta acest gen de experiențe pe o scară mai largă. Dar nu a fost așa. Motivul este ușor de ghicit. O atenție mai mare acordată acestui gen de constatare ar fi pus în pericol vânzarea înghețatei sau a altor produse asemănătoare.

A elimina din regim un fel de mâncare atât de apreciat ca înghețata poate părea unora o măsură prea austeră. Produsele lactate, în general, sunt legate de specia umană prin ceea ce a fost numit „memoria celulelor”. Înghețata poate fi însă ușor și plăcut înlocuită cu un amestec de frișcă, zahăr și fructe zdrobite, răcită în frigider dar nu înghețată. Și încă un avertisment: acest amestec nu trebuie mâncat ca desert la sfârșitul unei mese pentru că, combinat cu alte proteine de origine animală, riscă să împovăreze ficatul.

Nu voi obosi niciodată să repet că proteinele, cu cât sunt mai încălzite și mai preparate, cu atât mai mult își schimbă natura lor coloidală. Coloizii hidrofili sunt transformați în coloizi hidrofobi. Ficatul primitiv al omului este echipat pentru a trata coloizii hidrofili, ale căror deșeuri sunt ușor neutralizate de către rezervele lui de sodiu și eliminate o dată cu bila. Rinichii contribuie și ei evacuând deșeurile azotate sub formă de uree.

Prin structura lor, proteinele diferă de zaharuri, pâine și grăsimi pentru că au în conținutul lor azot, fosfor, sulf și fier. Zaharurile, făinile și grăsimile se compun din carbon, hidrogen și oxigen, elemente care nu sunt transformate nici alterate de căldură. Aceasta alterează proteinele care se putrifică apoi în intestin, provocând dezordini grave.

După ce au studiat regimul sugarului și al copilului, mulți oameni de știință se miră astăzi de vigoarea corpului care rezistă la regimul, adesea îngrozitor, la care suntem supuși în primii ani de viață. Este de ajuns să comparăm diferența care există între chimia sugarului alimentat cu lapte artificial fabricat în marile uzine și chimia sugarului alimentat normal cu lapte matern. Apropo de asta, venerabilul Oliver Wendell remarcase că „o pereche de glande mamare bine dezvoltate întrece cu mult cele două emisfere ale creierului profesorului celui mai erudit în arta de a compune un lichid nutritiv pentru sugar”.

Scaunul sugarului crescut la sân este, prin comparație, fără miros, neiritant și moale. Răsuflarea sugarului are un miros plăcut, iar transpirația lui nu miroase urât. Urina nu îi irită pielea sensibilă și nu are miros puternic și respingător. Asta se datorează faptului că natura a înzestrat sugarul cu un aparat intestinal care se potrivește cu laptele matern. Este hrana specifică pe care el trebuie să o întrebuințeze.

Toată lumea știe că cel mai inofensiv dintre toate tipurile de lapte tratat care sunt îmbuteliate pentru alimentația sugarilor este cel care a fost supus procedeului de pasteurizare. Și cu toate acestea, secrețiile sugarului, după ingerarea de lapte pasteurizat, devin mirositoare și iritante. Una dintre consecințele frecvente este și constipația. Dacă am examina urina sugarului, am găsi deșeurile putrefacției proteinelor. În cursul celor cincizeci de ani de practică medicală, am avut de nenumărate ori ocazia să constat acest fenomen. Laptele modificat comercial și alimentația pentru sugari sunt toate străine digestiei efectuate de ficatul sugarului și pot provoca diaree, alergie la lapte și constipație. Pentru a o preveni pe aceasta din urmă, fabricanții își îndulcesc produsele cu zaharuri artificiale care măresc aciditatea și fermentația și provoacă gaze, colici și urină toxică.

Dintre alimentele naturale, laptele este unul dintre cele mai instabile și dintre cele mai sensibile la diferențele de temperatură. Chiar și numai o scurtă perioadă de înghețare îl lipsește de o parte dintre vitaminele sale și îi alterează structura organică. Pasteurizarea îl dezintegrează și mai mult, iar fierberea îl transformă într-un aliment fără valoare și putrefiabil pe care ficatul îl tolerează destul de greu. Parcă și aud strigătul de refuz: „O, nu!” al acestui organ maltratat atunci când îi este impusă o cană de lapte cald.

De ce mulți sugari par să se simtă bine în ciuda unei alimentații nenaturale? Pentru că au un ficat puternic și glande suprarenale în stare bună. Mai târziu însă, între 3 și 6 ani, vor suferi des de răceală, răceală cronică și alte boli atât de frecvente în grădinițele de copii.

În cursul experienței făcute de dr. Pottenger, pisicile crescute numai cu lapte pasteurizat au murit după trei luni, în timp ce pisicile care serveau drept martor și fuseseră crescute cu lapte crud au rămas sănătoase. Vițeii tratați în acelaș fel depășesc rar două luni de viață.

Cu tot respectul pe care i-l datorăm lui Pasteur, pediatrii cu experiență știm că laptele de vacă pasteurizat este dăunător în alimentația copiilor. Industria laptelui, unde sunt în joc interese foarte mari, folosește pasteurizarea pentru ca laptele să nu se acrească prea repede. Laptele tratat corect și curat nu are însă nevoie să fie pasteurizat. Dovada este excelenta calitate a laptelui crud certificat. Ar trebui să-l întrebuințăm în fiecare zi când ni l-am putea procura.

Am amintit mai înainte că albușul preparat este toxic. Gălbenușul este mai stabil, dar are totuși mai multă valoare nutritivă atunci când este consumat crud sau ușor încălzit. Și carnea este mai bine digerată când este crudă; dacă nu, este de preferat să fie consumată la grătar și în sânge. Carnea de oaie și cea de vacă, în această ordine de preferință, furnizează cele mai bune proteine de origine animală. Amintiți-vă că proteinele prea preparate sunt digerate cu greutate și provoacă toxemia, în special porcul, vițelul, peștele, păsările de curte, vânatul și brânzeturile.

Mulți oameni înghit cantități enorme de carne și de brânzeturi și, aparent, își păstrează sănătatea. Mai devreme sau mai târziu însă, natura îi face să plătească. Este demonstrat că, pentru a neutraliza produsele putrificate ale unei indigestii de proteine preparate, ficatul își epuizează sodiul mai repede decât îl poate reconstitui. Când ficatul este slăbit, toxemia avansează.

Atâta timp cât glandele suprarenale sunt puternice, ele încearcă să remedieze slăbiciunea ficatului, ceea ce face ca funcția renală să fie solicitată mai mult. Atunci când ficatul și rinichii sunt epuizați, toxemia avansează mai ușor și obligă organismul la un efort de eliminare pe căi secundare. Astfel, pieptul poate secreta proteine acide toxice sub formă de lapte otrăvit, uterul proteine iritante în locul unei secreții menstruale normale. Cancerul se poate declara atunci când puterea distructivă a acizilor astfel eliminați ajunge la apogeu. Este, poate, motivul pentru care cancerul, la femei, este atât de des localizat la sân și la uter.

Ca să rezumăm rolul proteinelor ca factori de distrugere a corpului, trebuie să reamintim că proteina naturală pentru puii de animale și pentru sugar este laptele proaspăt crud, direct din sân în gură, pe cât posibil, și că nici un alt produs fabricat nu poate înlocui cu adevărat laptele natural crud și curat.

Trebuie să mai subliniem și concluziile următoare: (1) Alimentele bogate în proteine sunt pietrele de construcție naturale ale corpului; (2) un consum exagerat de proteine, chiar și în forma lor perfectă, poate crea tulburări în chimia organismului; (3) proteine de tipuri diferite, absorbite la aceeași masă, sunt incompatibile și este mai bine să ne mulțumim cu un singur tip de fiecare dată; (4) prăjirea și fierberea proteinelor de origine animală le fac mai puțin digestibile și măresc putrefacția în timpul digestiei.

Cervantes îl pune pe Don Quichotte să rostească cu o voce plângăreață: „Avem oare vreodată prea mult dintr-un lucru bun?” Da, putem, atunci când acest lucru bun este proteina.