Georges Gurdjieff – Cine Sunt Eu? (Essentuki, în jurul anului 1918)

”Dumnezeu sau microb: sistemul este același. Singura diferență constă în numărul de centri.” (Prieure, 3 aprilie 1923)

”Dezvoltarea noastră este asemănătoare cu cea a fluturelui. Noi trebuie să ”murim” și să ”renaștem”, așa cum oul moare și devine omidă, omida moare și devine crisalidă, crisalida moare pentru ca fluturele să se nască la rândul său. Este un proces lung și fluturele nu trăiește decât o zi sau două. Dar planul cosmic este împlinit. La fel se întâmplă și cu omul. Trebuie să ne distrugem tampoanele. Copiii nu au; de aceea trebuie să devenim ca și copiii.” (Prieure, 2 iunie 1922)

”Cuiva care a întrebat de ce ne-am născut și de ce murim, Gurdjieff i-a răspuns: ”Vreți să știți? Ca să știți cu adevărat, trebuie să suferiți. Puteți să suferiți? Nu puteți să suferiți. Nu puteți să suferiți nici de un franc, și ca să știți puțin ar trebui să suferiți de un milion de franci” (Prieure, 12 august 1924)

”Când învățăm, noi nu ascultăm decât propriile noastre gânduri. De aceea, nu putem să ascultăm noile gânduri sau măcar să folosim noile metode de ascultare și de studiu.” (Londra, 13 februarie 1922)

CINE SUNT EU?

Abordând diverse subiecte, am remarcat cât de dificil este să-ți comunici înțelegerea, chiar și atunci când trebuie să vorbești despre un subiect banal unei persoane pe care o cunoști bine. Limba noastră este prea săracă pentru o descriere exactă și completă. Și am descoperit că această lipsă de înțelegere dintre doi oameni este un fenomen ordonat matematic, la fel de precis ca și tabla înmulțirii. Înțelegerea depinde, în mare, de ceea ce numim ”psyche”-ul interlocutorului, și mai apoi de starea acestui ”psyche” la un moment dat.

Exactitatea acestei legi poate fi verificată la fiecare pas. Ca să fii înțeles de un alt om, nu e suficient ca cel care vorbește să știe cum să vorbească, trebuie ca și cel care ascultă să știe cum să asculte. De aceea, pot să spun că, dacă aș începe să vorbesc într-un fel pe care îl cred eu exact, toți cei care sunt aici, cu foarte puține excepții, ar crede că sunt nebun. Dar, de vreme ce în acest moment trebuie să vorbesc auditoriului meu așa cum este el, și de vreme ce acest auditoriu trebuie să mă asculte, trebuie mai întâi să punem bazele unei înțelegeri comune.

În timpul întâlnirii noastre trebuie să fixăm anumite repere, astfel încât conversația să fie eficace. Tot ce aș vrea să vă propun acum este să încercați să priviți lucrurile, fenomenele care vă înconjoară și în mod special pe voi înșivă dintr-un punct diferit de cel care vă este obișnuit sau natural. Să priviți doar, pentru că a face mai mult nu este posibil decât cu voință și cu cooperarea auditoriului, atunci când el încetează să asculte într-un mod pasiv și începe să facă, adică atunci când intră într-o stare activă.

Foarte des, în conversație, găsim, exprimată mai mult sau mai puțin deschis, ideea că omul, așa cum îl întâlnim în viața obișnuită, ar fi într-un fel centrul universului, ”coroana creației” sau cel puțin o entitate vastă și importantă; că posibilitățile sale sunt aproape nelimitate, puterile sale aproape infinite. Dar acest punct de vedere are și el un anumit număr de rezerve: se spune că, pentru aceasta, e nevoie de condiții excepționale, împrejurări speciale, inspirație, revelație și așa mai departe.

Totuși, dacă studiem această concepție despre om, vedem imediat că este făcută dintrun ansamblu de trăsături care nu aparțin unui om unic, ci unui anumit număr de indivizi reali sau imaginari. Niciodată nu vom întâlni un asemenea om în viața reală, nici în prezent, nici ca personaj istoric în trecut. Pentru că orice om are propriile sale slăbiciuni și, dacă priviți îndeaproape, mirajul grandorii și al puterii se spulberă.

Cel mai interesant, de altfel, nu este faptul că oamenii transmit altora acest miraj, ci că, din cauza unei trăsături particulare a psihismului lor, îl raportează la ei înșiși, dacă nu în totalitate, cel puțin în parte, ca pe o reflectare. Atât de mult încât, fiind nulități sau aproape nulități, ei își imaginează că ar corespunde acestui tip colectiv sau că nu se îndepărtează prea mult de el.

Dar dacă un om știe cum să fie sincer față de el însuși – nu sincer în sensul în care cuvântul este înțeles de obicei, ci nemilos de sincer – atunci, la întrebarea: ”ce sunteți?”, el nu va conta pe un răspuns confortabil. Astfel, fără să aștept până când veți căpăta singuri experiența despre care vorbesc, și ca să înțelegeți mai bine ce vreau să spun, sugerez ca fiecare dintre voi să își pună întrebarea: ”Cine sunt eu?”. Sunt sigur că 95% dintre voi vor fi descumpăniți și vor răspunde printr-o altă întrebare: ”Ce vreți să spuneți?”.

Asta arată că un om și-a trăit viața fără să își pună această întrebare și consideră firesc ca el să fie ”ceva” și încă ceva foarte prețios, ceva de care nu s-a îndoit niciodată. În același timp, el este incapabil să explice altuia ce este acest ceva, incapabil să îi dea chiar cea mai mică idee, de vreme ce nici el nu știe. Și dacă el nu știe, nu înseamnă numai că acest ”ceva” nu există, ci că nici nu ar putea să existe? Nu e ciudat că oamenii își acordă atât de puțină atenție lor înșiși, cunoașterii de sine? Nu e ciudat că ei închid ochii cu atâta îngăduință față de ceea ce ei sunt cu adevărat și își petrec viața în plăcuta convingere că ei reprezintă ceva prețios? Ei uită să vadă vidul insuportabil din spatele superbei fațade create de modul în care se înșeală singuri și nu își dau seama că această fațadă nu are decât o valoare pur convențională.

Drept vorbind, nu e întotdeauna așa. Nu toată lumea privește la fel de superficial. Sunt oameni care caută, cărora le este sete de adevărul inimii și fac eforturi ca să îl găsească, care încearcă să rezolve problemele pe care viața le pune, să ajungă până la esența lucrurilor și a fenomenelor și să pătrundă în ei înșiși. Dacă un om gândește sănătos, oricare ar fi drumul pe care îl urmează pentru a rezolva aceste probleme, trebuie în mod inevitabil să revină la el și să înceapă prin a rezolva problema a ceea ce este el, a locului său în lumea care îl înconjoară.

Căci fără această cunoaștere nu va exista niciun centru de greutate în cunoașterea sa. Cuvintele lui Socrate: ”Cunoaște-te pe tine însuți” rămân deviza tuturor celor care caută adevărata cunoaștere și ființa.

Tocmai am utilizat un nou cuvând: ”ființa”. Ca să ne asigurăm că înțelegem cu toții același lucru prin acest cuvânt, trebuie să dau câteva explicații.

Tocmai ne-am întrebat dacă ceea ce un om gândește despre el însuși corespunde cu ceea ce este el în realitate și v-ați întrebat despre ceea ce sunteți. Iată un doctor, un inginer, un pictor. Sunt ei cu adevărat ceea ce credem noi că sunt? Putem să considerăm personalitatea fiecăruia dintre ei ca și cum s-ar confunda cu profesia sa, cu experiența pe care această profesie sau pregătire i-a dat-o?

Orice om vine pe lume asemenea unei foi albe de hârtie; dar oamenii și împrejurările care îl înconjoară rivalizează care să murdărească mai tare această foaie și să o acopere cu inscripții de tot felul. Educația, lecțiile de morală, lucrurile pe care le știm și pe care le numim cunoaștere intervin – toate sentimentele de datorie, de onoare, de conștiință, etc. Și toți proclamă caracterul imuabil și infailibil al metodelor de care ei se servesc pentru a altoi aceste
ramuri ale arborelui ”personalității” omului.

Încetul cu încetul, foaia este murdărită, și cu cât este mai murdărită cu pretinse ”cunoștințe”, cu atât omul este considerat mai inteligent. Cu cât există mai multe inscripții în locul numit ”datorie”, cu atât posesorul este considerat mai cinstit; și așa se întâmplă cu toate. Și foaia altfel murdărită, văzând că murdăria i se ia drept un merit, începe să o considere prețioasă. Iată un exemplu a ceea ce noi înțelegem prin numele de ”om”, adăugând aici adesea chiar cuvinte de genul ”talent” și ”geniu”. Totuși ”geniul” nostru își va strica ziua dacă nu își găsește papucii lângă pat când se trezește dimineața.

Omul nu este liber nici în manifestările sale, nici în viața sa. El nu poate fi ceea ce ar vrea să fie, nici chiar ceea ce crede că este. El nu seamănă cu imaginea pe care și-a făcut-o despre sine însuși, iar cuvintele ”omul – coroana creației” nu i se potrivesc.

”Omul” – asta sună cu mândrie, dar trebuie să ne întrebăm despre ce fel de om e vorba. Desigur, nu omul care se enervează pentru fleacuri, care își acordă atenția problemelor meschine și se lasă implicat în tot ceea ce îl înconjoară. Ca să ai dreptul să te numești om, trebuie să fii un om și ”a fi un om” nu este posibil decât datorită cunoașterii de sine și a lucrului cu sinele, în direcțiile pe care i le arată această cunoaștere de sine.

Ați încercat vreodată să vedeți ce se întâmplă în voi când atenția nu este concentrată asupra unei anumite probleme? Presupun că, pentru majoritatea dintre voi, asta nu este o stare obișnuită, deși puțini dintre voi, fără îndoială, au observat-o în mod sistematic. Poate vă dați seama de felul în care procedează gândirea prin asociații întâmplătoare, atunci când ea lasă să se desfășoare scene și amintiri fără legătură, atunci când tot ceea ce cade în câmpul conștiinței noastre sau numai o atinge ușor, suscită în noi aceste asociații întâmplătoare. Firul gândurilor pare să se înșire fără întrerupere, țesând între ele fragmente de imagini, de percepții anterioare, scoase din diverse înregistrări înmagazinate în memoria noastră. Și, în timp ce aceste înregistrări se întorc și se derulează, amaratul nostru formator urzește fără încetare, pornind de la acest material, înlănțuirea gândurilor. Înregistrările emoțiilor noastre defilează în același fel – agreabil și dezagreabil, bucurie și necaz, râs și iritare, plăcere și durere, simpatie și antipatie. Cineva vă elogiază și sunteți mulțumit. Cineva vă face reproșuri și buna dispoziție se strică. Ceva nou vă atrage și uitați imediat ceea ce vă interesa atât de tare cu o clipă înainte. În curând, interesul vostru vă leagă de acest lucru nou atât de tare, încât vă cufundați în el din cap până în picioare; și deodată nu îl mai aveți, ați dispărut, v-ați legat de acest lucru, v-ați pierdut în el. De fapt, el este cel care vă posedă, cel care vă ține captiv, și această rătăcire, această tendință de a se lăsa captiv este, sub multiple forme, proprie fiecăruia dintre noi. Asta ne leagă și ne împiedică să fim liberi. Și mai mult, asta ne ia forța și timpul, ne lipsește de orice posibilitate de a fi obiectivi și liberi – două calități esențiale pentru cel care hotărăște să urmeze calea cunoașterii de sine.

Trebuie să luptăm ca să devenim liberi, dacă vrem să luptăm pentru a ne cunoaște. A se cunoaște și a se dezvolta reprezintă o sacrină atât de importantă și atât de serioasă, care cere un efort atât de intens, încât să o încerci într-un fel obișnuit, printre multe altele, este imposibil. Omul care întreprinde această sarcină trebuie să îi rezerve primul loc în viața sa, care nu este atât de lungă încât să își poată permite să o risipească cu nimicuri.

Ce îl va face pe om capabil să își consacre în mod util timpul căutării sale, dacă nu libertatea față de orice atașament?

Libertate și seriozitate. Nu acel serios al sprâncenelor încruntate, al buzelor strânse, al gesturilor măsurate cu grijă, al cuvintelor pronunțate printre dinți, ci seriosul care înseamnă determinare și persistență în căutare, intensitate și constanță, astfel încât chiar îm momentele sale de odihnă omul își urmează sarcina sa principală.

Puneți-vă întrebarea: sunteți liberi? Mulți ar fi tentați să spună ”da”, dacă sunt într-o stare relativă de siguranță materială, fără grija zilei de mâine, și dacă ei nu depind de nimeni pentru subzistența lor sau pentru alegerea condițiilor lor de viață. Dar asta e libertate? E vorba doar de condiții exterioare?

Aveți mulți bani, trăiți în lux și vă bucurați de respectul și stima generală. În fruntea companiilor importante pe care le controlați se află oameni capabili, care vă sunt total devotați. Într-un cuvânt, viața dumneavoastră este cu adevărat roz. Vă considerați ca fiind pe deplin liber, căci, la urma urmei, timpul vă aparține. Stăpâniți artele, puneți la punct problemele mondiale în jurul unei cești de cafea și vă interesează dezvoltarea puterilor spirituale ascunse. Nu sunteți străin de ceea ce este legat de spirit și puteți să discutați cu ușurință despre orice problemă legată de filosofie. Sunteți bine crescut și instruit.

Datorită vastelor dumneavoastră cunoștințe în cele mai variate domenii, aveți reputația unui om inteligent, abil în rezolvarea oricărei probleme. Sunteți modelul omului cultivat. Pe scurt, sunteți de invidiat.

În dimineața aceasta v-ați trezit sub influența unui vis urât. Acest ușor discomfort a dispărut, dar a lăsat o urmă: un fel de oboseală, de ezitare în gesturi.

Mergeți spre oglindă ca să vă pieptănați și, din neatenție, vă cade pieptenele. Tocmai l-ați ridicat, că vă scapă din nou. Atunci îl ridicați cu o ușoară nerăbdare și el alunecă din mâinile dumeavoastră pentru a 3-a oară. Încercați să îl prindeți din zbor dar, în loc de asta, el lovește ușor oglinda. Degeaba
încercați să îl prindeți. Poc”… Iată un mănuchi de stele pe vechea oglindă, de care erați atât de mândru. La dracu! Discurile nemulțumirii se pun în mișcare. Simțiți nevoia să vă vărsați iritarea pe cineva. Descoperind că servitorul dumneavoastră a uitat să pună ziarul lângă cafeaua de dimineață, paharul se umple și vă hotărâți că un asemenea derbedeu nu trebuie să mai stea mult timp în casa dumneavoastră.

Acum e vremea să ieșiți. Pentru că ziua e frumoasă și nu trebuie să mergeți prea departe, vă hotărâți să mergeți pe jos, în timp ce mașina dumneavoastră vă urmează încet.

Soarele are un efect liniștitor asupra dumneavoastră. O mulțime care s-a strâns la colțul străzii vă atrage atenția. Vă apropiați și descoperiți un om care zace inconștient pe trotuar. Cu ajutorul trecătorilor, cineva îl pune într-un taxi și îl duce la spital. Remarcați cum fața ciudat de familiară a șoferului de taxi s-a legat în asocierile dumneavoastră de accidentul pe care l-ați avut cu un an în urmă. Vă întoarceți acasă după ce ați sărbătorit bucuros o aniversare. Ce delicioase erau prăjiturile! Diavolul ăsta de servitor care a uitat ziarul dumneavoastră de dimineață v-a stricat micul dejun. Această neplăcere n-ar putea fi reparată? La urma urmei, prăjiturile și cafeaua au importanța lor! Uite și faimoasa cafenea în care mergeți câteodată cu prietenii. Dar de ce v-ați amintit de acest accident? Aproape uitaserăți neplăcerile dimineții…

Și acum, tarta și cafeaua au cu adevărat un gust atât de bun?

Uite! Două femei tinere la masa vecină. Ce blondă încântătoare! Vă aruncă o privire și îi șoptește prieteni sale: ”E chiar pe gustul meu”. Cu siguranță niciuna din neplăcerile dumneavoastră nu merită să vă mai gândiți la ea și să fiți contrariat din cauza ei. E necesar să vă atrag atenția cât s-a schimbat starea dumneavoastră în timp ce faceți cunoștință cu blonda drăguță și cum s-a menținut tot timpul pe care l-ați petrecut cu ea? V-ați întors acasă fredonând o melodie și chiar și oglinda spartă v-a făcut să zâmbiți. Dar… și afacerea pentru care ați ieșit în dimineața asta? Doar ce v-ați amintit de ea… Nu-i rău!… În sfârșit… Un telefon se poate da oricând.

Ridicați receptorul și operatoarea vă dă un număr fals. Sunați a 2-a oară și greșeala se repetă. Un om vă spune în față că îl înnebuniți – îi răspundeți că nu aveți deloc intenția asta, de aici se pornește o discuție și aflați cu surpriză că sunteți un bădăran, un idiot și că dacă mai sunați o dată…

Sunteți exasperat de un covor de care v-ați împiedicat și trebuie să auziți cu ce ton îl certați pe servitorul care vă aduce o scrisoare. Această scrisoare vine de la un om pe care îl stimați și a cărui părere vă interesează. Conținutul mesajului este atât de flatant încât iritarea se risipește încetul cu încetul ca să facă loc acelui delicios sentiment de tulburare pe care îl provoacă măgulirea. Și terminați lectura scrisorii în cea mai agreabilă stare.

Aș putea să continui să vă descriu astfel întreaga zi – o tu, om liber! Poate credeți că exagerez? Nu, este o serie de momente luate pe viu. A fost o zi din viața unui om important și chiar de renume internațional, o zi reconstituită și descrisă de el chiar în aceeași seară, ca un exemplu viu de gânduri și sentimente asociative.

Deci unde este libertatea când oamenii și lucrurile pun stăpânire pe un om în așa măsură încât el își uită starea, afacerile și pe el însuși? Oare un om supus unor asemenea schimbări poate să aibă o atitudine cât de cât serioasă față de căutarea sa?

Înțelegeți acum mai bine că un om nu este neapărat ceea ce pare a fi și că nici faptele exterioare, nici situația nu sunt cele care contează, ci structura internă a omului și atitudinea sa în raport cu aceste fapte.

Oare tot ceea ce tocmai am spus este adevărat doar pentru asociațiile care îl traversează? Oare situația este diferită pentru ceea ce ”cunoaște”?

Dar vă întreb dacă, pentru un motiv oarecare, ați fi fiecare, timp de mai mulți ani, în imposibilitatea de a pune în practică cunoștințele, ce ar mai rămâne din acestea? Fără îndoială, nimic, în afară de materiale care se evaporă și se usucă cu timpul. Amintiți-vă de foaia goală de hârtie. Este o dovadă că, de-a lungul vieții, învățăm fără încetare lucruri noi. Noi numim rezultatul acestei acumulări ”cunoștințe”. Dar, în ciuda acestor cunoștințe, nu părem a fi adesea departe de viața reală și prin urmare neadaptați ei? Noi suntem pe jumătate formați, ca niște mormoloci, sau, mai mult, adesea suntem pur și simplu ”instruiți”, adică avem fărâme de informații despre multe lucruri, dar toate astea rămân vagi și neadecvate. Și de fapt, acestea nu sunt decât informații. Asta nu putem s-o numim ”cunoaștere”. Cunoașterea este proprietatea inalienabilă a unui om; ea nu poate fi nici mai mică, nici mai mare decât el.

Pentru că un om nu ”cunoaște” decât atunci când ”este” el însuși această cunoaștere. Cât despre convingerile voastre – le-ați văzut vreodată schimbându-se?

Nu sunt și ele supuse fluctuațiilor, ca și tot ceea ce e în noi? N-ar fi corect să le numim mai degrabă opinii decât convingeri, astfel încât ele să depindă de starea noastră la fel cum depind de informarea noastră, sau poate pur și simplu de starea digestiei noastre în acel moment?

Fiecare dintre voi nu este decât un banal exemplar de automat animal. Voi credeți că un ”suflet” și chiar un ”spirit” sunt necesare pentru a face ceea ce faceți și pentru a trăi așa cum trăiți. Dar poate că e suficientă doar o cheie pentru a întoarce arcul mecanismului nostru.

Rațiile voastre de hrană zilnică contribuie la întoarcerea acestui arc și la reînnoirea fără încetare a zadarnicelor piruete ale asociațiilor voastre. Unele gânduri dezlânate se ivesc în acest plan secund și încercați să faceți din ele un tot, prezentându-le ca prețioase și personale.

La fel și cu sentimentele și senzațiile care trec, stările, experiențele trăite, creăm mirajul unei vieți anterioare. Spunem că suntem ființe conștiente, capabile de raționamente, vorbim despre Dumnezeu, eternitate, viață eternă și despre alte subiecte elevate; vorbim despre tot ce ne putem imagina; judecăm, discutăm, definim și apreciem, dar uităm să vorbim despre noi înșine și despre adevărata noastră valoare obiectivă. Căci suntem cu toții convinși că, dacă ne lipsește ceva, putem cu siguranță să îl dobândim.

Dacă, prin tot ceea ce am spus, am reușit, chiar într-o mică măsură, să arăt în mod clar în ce haos trăiește această ființă pe care o numim om, veți fi în măsură să găsiți prin voi înșivă un răspuns la întrebarea ce îi lipsește, ce îl poate aștepta dacă rămâne ceea ce este, ce poate adăuga ca fiind valabil la valoarea pe care el însuși o reprezintă.

Am spus deja că anumitor oameni le este foame și sete de adevăr. Dacă se gândesc la problemele vieții și sunt sinceri față de ei înșiși, ei se vor convinge în curând că nu le mai este posibil să trăiască așa cum au trăit, nici să fie ceea ce au fost până acum; că trebuie cu orice preț să găsească o ieșire din această situație și că un om nu își poate dezvolta puterile și capacitățile ascunse decât dacă își curăță mașina de toate murdăriile care s-au depus de-a lungul vieții sale. Ca să facă această curățenie în mod rațional, e nevoie să vadă ce trebuie curățat, unde și cum; dar este aproape imposibil să vadă prin el însuși. Pentru a vedea ceva de acest gen, trebuie să privească din exterior, și, pentru asta, ajutorul reciproc este indispensabil.

Dacă vă amintiți de exemplul de identificare pe care l-am dat, veți vedea cât de orb este un om atunci când se identifică cu stările sale, cu sentimentele și cu gândurile sale. Dar dependența noastră se limitează doar la lucrurile care pot fi înțelese dintr-o dată? La cele care sunt atât de frapante încât nu pot să nu ne atragă atenția? Vă amintiți ce am spus în legătură cu felul în care judecăm caracterul oamenilor, împărțindu-i în mod arbitrar în buni și răi? Pe măsură ce un om începe să se cunoască, descoperă fără încetare noi domenii de mecanicitate în el – să le numim automatisme – domenii în care voința sa, acel ”eu vreau” al său nu are nicio putere și unde totul este atât de confuz și atât de subtil, încât este imposibil să se regăsească în asta fără a fi ajutat și ghidat de autoritatea cuiva care știe.

Pe scurt, iată starea lucrurilor în ceea ce privește cunoașterea de sine; pentru a face, trebuie să știi – dar pentru a ști, trebuie să descoperi cum să știi; și asta nu o putem descoperi decât prin noi înșine.

Dar există un alt aspect al căutării: dezvoltarea de sine. Să vedem puțin cum se prezintă lucrurile aici. Se înțelege de la sine că, pe cont propriu, un om nu poate să afle din senin cum să se dezvolte pe sine și cu atât mai puțin ce anume trebuie să dezvolte.

Totuși, încetul cu încetul, întâlnind oameni care caută, vorbindu-le, citind cărți despre dezvoltarea de sine, el se trezește atras în sfera întrebărilor. Dar ce va găsi el acolo? La început, un abis de șarlatanie nerușinată, bazată în întregime pe aviditate, pe dorința de a-și face o viață ușoară înșelând oamenii creduli care caută să iasă din neputința lor spirituală. Înainte de a fi învățat să separe grâul de neghină, va trece mult timp, în care nevoia sa de a descoperi adevărul riscă să se clatine și să se stingă, sau să se pervertească.

Lipsit de flerul său, el poate atunci să se lase antrenat într-un labirint care sfârșește direct în coarnele diavolului. Dacă omul reușește să se tragă din această primă mocirlă, el riscă să cadă într-un nou teren mlăștinos, cel al pseudo-cunoașterii.

Adevărul îi va fi servit sub o formă atât de vagă și de necomestibilă, încât va produce impresia unui delir patologic. I se va arăta felul de dezvoltare al puterilor și al capacităților ascunse, despre care i se promite că îi vor da fără prea mare greutate, cu condiția să persevereze, puterea și dominarea tuturor, atât asupra creaturilor însuflețite, cât și asupra materiei inerte și a elementelor. Toate aceste sisteme bazate pe teorii dintre cele mai diferite sunt extraordinar de seducătoare, fără îndoială chiar din cauza caracterului lor vag. Ele atrag în mod special persoane ”semieducate”, pe jumătate instruite în ceea ce privește cunoașterea pozitivă. Dat fiind faptul că majoritatea problemelor studiate din punctul de vedere al teoriilor oculte sau esoterice depășesc limitele noțiunilor accesibile științei moderne, aceste teorii o privesc pe aceasta de sus. Tot așa de bine, dând dreptate științei pozitive, ele îi reduc de altfel
importanța și lasă să se înțeleagă că știința este un eșec sau chiar mai rău.

Atunci la ce bun, începând din acel moment, să mai mergi la universitate, să te ofilești pe manualele oficiale, dacă teorii de genul acesta permit să privești de sus toate celelalte științe și să te pronunți fără drept de apel asupra tuturor problemelor științifice?

Dar este un lucru important pe care studiul acestor teorii nu îl oferă: el nu include obiectivitatea în materie de cunoaștere, mai puțin decât știința însăși. El tine să încețoșeze creierul omului și să îi diminueze capacitatea de a raționa și de a gândi sănătos, ajungând astfel un psihopat. Iată care este efectul acestor teorii asupra omului pe jumătate educat, care le ia drept revelații autentice! De altfel, acțiunea nu este atât de diferită asupra savanților înșiși, atunci când ei au fost atinși, oricât de ușor, de otrava insatisfacției lucrurilor așa cum sunt ele.

Mașina noastră de gândit are proprietatea de a fi convinsă de tot ce vreți, numai să fie influențată într-un mod repetat și persistent în direcția voită. Un lucru care poate, la început, să pară absurd, va sfârși prin a părea rațional, cu condiția să fie repetat cu suficientă insistență și convingere. Un anumit tip de om va repeta fraze gata făcute care i-au rămas în minte, un altul va merge să caute dovezi și paradoxuri sofisticate pentru a-și justifica afirmațiile.

Amândoi trebuie compătimiți la fel. Toate aceste teorii enunță afirmații care, ca și dogmele, nu pot fi verificate – în orice caz, nu prin mijloacele de care dispunem. Și atunci îți sunt sugerate anumite mijloace și anumite metode de dezvoltare de sine, care ar trebui să conducă la o stare în care aceste afirmații pot fi verificate. În principiu, nu ar mai trebui adăugat nimic. Dar, de fapt, practica îndelungată a acestor metode riscă să îl conducă pe căutătorul prea zelos la rezultate nedorite. Un om care aderă la teoriile oculte și care se crede dotat în acest domeniu va fi incapabil să reziste tentației de a pune în practică metodele pe care le-a studiat, adică el va trece de la teorie la acțiune. Poate va acționa cu circumspecție, evitând metodele care, după el, comportă riscuri, și alegând mijloacele cele mai sigure și mai autentice. Poate că le va examina cu cea mai mare grijă. Totuși, tentația pe care o va avea de a le utiliza, insistența care îl înconjoară asupra necesității de a le folosi, asupra naturii miraculoase a rezultatelor lor, în timp ce laturile lor rele sunt cu grijă disimulate, toate acestea îl vor îndemna să le încerce.

Poate că, încercându-le, va descoperi metode inofensive pentru el. Poate chiar va obține un beneficiu din asta. Dar, cel mai adesea, metodele de dezvoltare de sine care sunt propuse pentru a fi experimentate, fie ca mijloace, fie ca scopuri, sunt contradictorii și de neînțeles. Cum ele se aplică unei mașini atât de complexe și atât de necunoscute ca organismul uman, și în același timp acestei laturi a vieții noastre care îi este în mod intim legată, pe care noi o numim psihic, cea mai mică greșeală de aplicare, cea mai mică neîndemânare, cel mai mic exces de presiune pot cauza mașinii daune ireparabile. Fericit cel care va scăpa aproape neatins dintr-un asemenea viespar!

Din nefericire, majoritatea celor care urmăresc dezvoltarea puterilor și facultăților spirituale își termină cariera într-un azil de nebuni, sau își ruinează sănătatea și psihicul până în punctul în care ajung să fie niște infirmi, incapabili de a se adapta vieții. Rândurile lor sunt îngroșate de cei pe care nostalgia misterului și a miraculosului îi atrage către pseudo-ocultism.

Mai sunt indivizii cu o voință excepțional de slabă, care sunt niște ratați în viață și care, în vederea unui câștig personal, visează să dezvolte în ei puterea și capacitatea de a-i subjuga pe  ceilalți. Și în final sunt cei care caută pur și simplu ceva nou în viață, un mijloc de a-și uita greșelile sau, mai mult, de a găsi un remediu la plictiseala lor, la rutina zilnică și de a scăpa astfel de orice conflict.

Pe măsură ce speranța lor de a atinge calitățile la care sperau se risipește, decad cu ușurință într-o șarlatanie mai mult sau mai puțin voită. Îmi amintesc exemplul clasic al unui anumit căutător de putere psihică, un om înstărit, foarte instruit, care alergase prin lumea întreagă în căutarea miraculosului. În cele din urmă el s-a ruinat și, în același timp, a fost complet deziluzionat de căutările sale.

Ca să găsească noi mijloace de existență, i-a venit ideea să folosească pseudocunoașterea care îl costase atâția bani și atâta energie. Zis și făcut. A scris o carte, cu unul din acele titluri care împodobesc coperțile cărților despre ocultism, ceva de genul ”Metode de dezvoltare a forțelor ascunse în om”.

Opera se prezenta sub formă de șapte conferințe și constituia o scurtă enciclopedie a metodelor secrete de dezvoltare a magnetismului, hipnotismului, telepatiei, clarviziunii, claraudiției, călătoriilor în astral, levitației și a altor facultăți seducătoare. Lansată cu o mare publicitate, această metodă a fost pusă în vânzare la un preț excesiv de ridicat, deși cumpărătorilor celor mai recalcitranți sau celor mai indiferenți li s-a acordat la final un rabat apreciabil (până la 95%), cu condiția să recomande lectura prietenilor lor.

Din cauza interesului general suscitat de aceste probleme, succesul a depășit toate așteptările autorului. El a primit în curând numeroase scrisori de la cumpărătorii care, în termeni entuziaști, respectuoși, deferenți, i se adresau cu ”dragă maestre”, ”preînțeleptule inițiator”, exprimând cea mai profundă recunoștință pentru remarcabila sa expunere a foarte prețioaselor instrucțiuni ce le-au permis să își dezvolte diferitele facultăți oculte într-un fel
uimitor de rapid.

În curând a avut o colecție considerabilă din acestea și fiecare dintre ele era o surpriză pentru el. Ca să închei, sosește o scrisoare care îl informează că, datorită metodei sale, cineva a reușit, în mai puțin de o lună, să facă levitație. Asta a umplut paharul uimirii sale.

Iată, cuvânt cu cuvânt, ce a spus el atunci: ”Sunt stupefiat de absurditatea a ceea ce se petrece. Eu, care sunt autorul acestei metode, nu am încă o idee clară despre natura fenomenelor pe care le predau. Și acești idioți nu doar că se regăsesc aici în aceste aberații, dar reușesc și să facă ceva cu ele. Și acum, iată că un superidiot chiar a învățat să zboare. Ce inepție… Să se ducă la dracu! I se va da în curând cămașa de forță, în plină levitație, și bine se va face. Vom trăi mai bine fără asemenea imbecili”.

Domnilor ocultiști, apreciați concluziile autorului acestui manual de psihodezvoltare? În acest caz, nu este exclus să puteți în mod accidental să găsiți ceva într-o operă de genul acesta, căci se întâmplă adesea ca un om, deși el însuși ignorant, să fie capabil să vorbească foarte corect despre diverse lucruri, fără să știe cum. Pe lângă asta, e adevărat, el spune atâtea prostii încât toate adevărurile pe care a putut să le exprime se găsesc total îngropate și este dea dreptul imposibil să extragi perla adevărului din acest morman de baliverne.

”Cum să înțelegi această enigmă?”, veți întreba voi. Motivul e simplu. Cum am spus-o deja, nu avem cunoștințe care să ne fie proprii, adică cunoștințe date de însăși viața și care nu ne pot fi luate. Toate cunoștințele noastre, care nu sunt decât simple informații, pot avea o valoare sau pot să nu aibă niciuna.

Absorbindu-le ca un burete, noi putem să le restituim cu ușurință, să vorbim despre ele într-un mod logic și convingător și cu toate astea să nu înțelegem nimic din ele. Este la fel de ușor să le pierzi, căci ele nu sunt ale noastre, ci au fost vărsate în noi ca un lichid într-un recipient. Fărâme de adevăr sunt împrăștiate peste tot, și  pentru cei care știu și înțeleg, este uimitor să vadă cât de aproape de adevăr trăiesc oamenii și cât sunt totuși de orbi și de neputincioși în a-l pătrunde. Pentru omul care caută, e mai bine să nu se angajeze deloc în sumbrele labirinturi ale prostiei și ignoranței umane, decât să se
aventureze acolo de unul singur. Căci fără directivele cuiva care știe, el poate să sufere la fiecare pas o vătămare imperceptibilă a mașinii sale, care l-ar obliga în consecință să petreacă mult mai mult timp pentru a o repara decât i-a trebuit pentru a o strica.

Ce ați crede despre un chefliu care s-ar prezenta ca o ”ființă de o blândețe angelică”, adăugând că ”nimeni în jurul lui nu e demn să îi judece comportamentul, dat fiind că el trăiește într-un plan mental la care normele de viață fizică nu se aplică”? De fapt, e mult timp de când acest comportament ar fi trebuit să fie supus unui examen psihiatric: iată un om care, cu conștiință și perseverență, ”lucrează” cu el însuși în fiecare zi ore întregi, adică își consacră toate eforturile în aprofundarea și întărirea unei dereglări psihice atât de serioase deja încât, sunt convins de asta, va fi în curând într-un azil de nebuni.

Aș putea să citez sute de exemple de căutări prost orientate și să vă arăt unde duce asta. Aș putea să vă dau nume de oameni cunoscuți în viața publică, dezechilibrați de ocultism, care trăiesc printre noi și ne uimesc prin excentricitățile lor. Aș putea să vă spun exact ce metodă i-a dezaxat, adică în ce domeniu au ”lucrat” și s-au ”dezvoltat”, cum le-au afectat aceste metode psihismul și de ce.

Dar această chestiune ar constitui prin ea-însăși subiectul unei lungi conversații și, din lipsă de timp, nu îmi voi permite să zăbovesc asupra ei acum. Cu cât un om își dă seama de obstacolele și de înșelătoriile care îl pândesc la fiecare pas în acest domeniu, cu atât el se convinge că e imposibil să urmezi calea dezvoltării de sine după instrucțiunile date la întâmplare de oamenii care îți apar în cale sau după informațiile culese de ici, de colo, din lecturi și conversații întâmplătoare.

În același timp, începe să se distingă, mai întâi ca o luminiță, apoi din ce în ce mai clar, lumina vie a adevărului, care nu a încetat să lumineze umanitatea de-a lungul epocilor.

Originile inițierii se pierd în negura timpurilor. Din epocă în epocă, ies la lumină culturi și civilizații ivite din profunzimile cultelor și misterelor, care, în continuă transformare, apar și dispar pentru a reapărea din nou. Marea Cunoaștere este transmisă succesiv de la o epocă la alta, de la un popor la altul,
de la o rasă la alta. Marile centre de inițiere din India, din Asiria, din Egipt, din Grecia răspândesc în lume o lumină vie. Numele venerate ale marilor inițiați, vii purtători ai adevărului, sunt transmise cu reverență din generație în generație. Adevărul, fixat cu mijloace de scriere simbolică și de legende, este transmis maselor pentru a fi conservat sub formă de obiceiuri și ceremonii, de tradiții orale, de monumente, de artă sacră, prin mesajul secret al dansului, al muzicii, al sculpturii și al diferitelor rituri. El este comunicat în mod deschis, de-a lungul unor încercări precise, celor care îl caută, și este păstrat intact prin transmitere orală dea lungul lanțului celor care știu. Dar, după un anumit timp, centrele de inițiere se sting unele după altele și vechea cunoaștere se retrage pe căi subterane, ascunzându-se de ochii căutătorilor.

Purtătorii acestei cunoașteri se ascund și ei, nevrând să fie cunoscuți de cei care îi înconjoară, dar nu încetează să existe. Din când în când, curente izolate apar la suprafață, arătând că undeva în adâncuri, chiar în zilele noastre, curge puternicul curent al vechii cunoașteri a ființei.

Să deschizi un pasaj până la acest curent, să îl găsești – asta este sarcina și scopul căutării, căci, odată găsit, un om poate să se încredințeze cu îndrăzneală căii pe care se angajează; apoi, nu îi rămâne decât să ”cunoască”, cu scopul de ”a fi” și de ”a face”. Pe calea aceasta, un om nu va fi total singur; în momentele dificile, va primi un sprijin și o direcție; căci toți cei care urmează această cale sunt legați cu un lanț neîntrerupt.

Poate că singurul rezultat pozitiv al tuturor rătăcirilor sale în meandrele cărărilor și drumurilor ocultismului va fi că, dacă perseverează în capacitatea de a gândi și de a judeca în mod sănătos, el va dezvolta în el însuși această facultate specială de discriminare pe care o putem numi fler. El va respinge drumurile psihopatiei și erorii și va căuta fără încetare căile autentice. Și aici, ca și pentru cunoașterea de sine, principiul pe care l-am citat deja rămâne suveran: ”pentru a face, trebuie să știi, dar pentru a ști, trebuie să descoperi cum să știi”.

Omul care caută cu toată ființa sa, cu ”Eul” său cel mai intim, adevărul acestui principiu ajunge în mod inevitabil la convingerea că pentru ”a descoperi cum să știi să faci” trebuie mai întâi să îl găsești pe cel pe lângă care poți învăța ce înseamnă cu adevărat ”a face”, adică un ghid luminat, experimentat, care va lua asupra sa orientarea spirituală și îi va deveni maestru.

Și aici flerul unui om capătă întreaga importanță. Își alege el însuși un ghid. Firește, condiția indispensabilă este ca el să aleagă un om care știe; altfel, tot sensul alegerii sale este pierdut. Cine știe unde vă poate conduce un ghid care nu se pricepe!

Orice căutător pe drumul dezvoltării de sine visează la un ghid care știe. Visează el, dar rar se întâmplă ca el să se întrebe în mod obiectiv și sincer: ”Sunt eu demn de a fi ghidat? Sunt pregătit să urmez calea?”.

Ieșiți noaptea sub cerul înstelat și ridicați ochii spre aceste milioane de lumi de deasupra capului vostru. Pe fiecare dintre ele mișună poate miliarde de ființe asemănătoare vouă, care vă sunt chiar superioare prin constituția lor. Priviți Calea Lactee. Pământul nu poate fi numit nici măcar bob de nisip în această infinitate. El se dizolvă în ea, dispare, și dumneavoastră odată cu el. Unde sunteți? Cine sunteți? Ce vreți? Unde vreți să mergeți? Ceea ce vreți să faceți nu e pură nebunie?

De față cu toate aceste lumi, întrebați-vă despre scopurile și speranțele pe care le aveți, despre intențiile și mijloacele de a le realiza, despre ceea ce vă poate fi cerut și întrebați-vă cât sunteți de pregătit pentru a răspunde la aceasta.

Vă așteaptă o călătorie lungă și grea. Vă îndreptați spre un ținut straniu și necunoscut. Drumul este infinit de lung. Nu știți dacă veți putea să vă odihniți, nici unde va fi posibil acest lucru. Trebuie să vă așteptați la ce e mai rău. Luați cu dumneavoastră tot ce este necesar pentru călătorie.

Încercați să nu uitați nimic, căci apoi va fi prea târziu să vă îndreptați greșeala: nu veți mai avea timp să vă întoarceți să căutați ce ați uitat. Evaluați-vă forțele. Sunt ele suficiente pe durata întregii călătorii? Când veți putea pleca?

Amintiți-vă că cu cât veți petrece mai mult timp pe drum, cu atât veți avea nevoie să duceți mai multe provizii, ceea ce vă va întârzia la fel de mult mersul și va prelungi chiar durata pregătirilor. Și fiecare minut este prețios. Odată ce ați decis să plecați, de ce să mai pierdeți timpul?

Nu contați pe posibilitatea de a reveni. Această experiență ar putea să vă coste foarte scump. Ghidul nu s-a angajat decât să vă conducă. El nu este obligat să vă însoțească înapoi.

Veți fi lăsat de unul singur și vai de dumneavoastră dacă slăbiți sau dacă pierdeți drumul; nu vă veți mai putea întoarce niciodată. Și chiar dacă îl găsiți, întrebarea rămâne: vă veți întoarce teafăr și nevătămat?

Neplăceri de tot felul îl pândesc pe căutătorul singuratic care nu cunoaște bine calea și nici regulile de comportament impuse de ea. Spuneți-vă că vederea dumneavoastră are proprietatea de a vă prezenta obiectele îndepărtate ca și cum ar fi apropiate. Înșelat de apropierea scopului spre care tindeți, orbit de frumusețea sa și ignorând măsura propriilor forțe nu veți remarca obstacolele de pe drum; nu veți vedea numeroasele gropi de pe cărare.

Pe o câmpie verde, presărată cu flori strălucitoare, iarba deasă ascunde o prăpastie adâncă și este foarte ușor să vă poticniți și să cădeți acolo, dacă ochii dumneavoastră nu rămân fixați chiar pe pasul pe care îl faceți în acel moment.

Nu uitați să vă concentrați toată atenția asupra a ceea ce vă înconjoară în imediata apropiere. Nu vă ocupați de scopuri îndepărtate dacă nu vreți să cădeți în prăpastie. Totuși, nu uitați care vă este scopul. Amintiți-vă de el fără încetare și mențineți-vă vie dorința de a-l atinge, că să nu pierdeți direcția corectă. Și, odată plecat, fiți atent; ceea ce ați traversat rămâne în spatele dumneavoastră și nu se va mai arăta; ceea ce nu observați într-un anumit moment, nu veți mai observa niciodată.

Nu fiți prea curios și nu pierdeți timpul cu ceea ce vă atrage atenția, dar nu merită osteneala. Timpul este prețios și nu trebuie pierdut cu lucrurile care nu sunt în legătură directă cu scopul vostru. Amintiți-vă unde sunteți și de ce sunteți acolo. Nu vă menajați și amintiți-vă că niciodată, niciun efort nu este făcut în zadar. Și acum, puteți porni la drum.

 
Cartile lui G.I. Gurdjieff se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 


Daca apreciezi informatiile publicate si dorești sa ajuți acest blog:


Descarcă aplicaţia TrezireaInteligentei


Hide picture