Jacques Martel – Dictionar al bolilor si afectiunilor : Diabetul

Diabetul este o boală caracterizată prin eliminarea excesivă a unei substanţe în urină. In general, termenul de diabet se referă la diabetul zaharat (mai există şi diabet juvenil, sau infantil). Diabetul este provocat de o insuficientă secreţie de insulină, de către pancreas, care nu poate menţine zahărul la un nivel satisfăcător pentru sânge. Astfel se produce un exces de zahăr şi sângele este incapabil să folosească într-un mod adecvat zahărul din fluxul sanguin. Creşterea nivelului de zahăr este descoperită prin creşterea glicemiei şi apariţia zahărului în urină.

Dat fiind faptul că zahărul simbolizează iubirea, tandreţea, afecţiunea, diabetul reflectă sentimentul de tristeţe interioară. Este vorba despre o lipsă de o anumită iubire, deoarece am nevoie, din cauza rănilor anterioare, să controlez mediul în care trăiesc şi oamenii din jurul meu. Trăiesc o stare de abstinenţă afectivă.

Când sufăr de diabet, trăiesc sentimente de tristeţe, repetitive, emoţii refulate, tristeţe inconştientă şi absenţa tandreţei, ceea ce mă determină să mă Înăspresc. Tandreţea a dispărut, lăsând în locul ei o durere continuă. Din această cauză, încep să mănânc zahăr, sub toate formele posibile: paste, pâine, dulciuri, produse de patiserie etc. pentru a compensa.

Este posibil să primesc ‘ o lovitură”, pe plan afectiv, social sau financiar. Am impresia că trebuie “să ţin piept” situaţiei, sunt forţat să lupt, să înfrunt viaţa, oamenii, evenimentele. Incerc să compensez prin toate mijloacele posibile. Mă limitez în multe domenii ale vieţii. Devin “amar” faţă de viaţă, consider că viaţa mea este “amară” şi compensez printr-o stare mai “dulce”. Am regrete faţă de trecut sau ce s-ar fi putut întâmpla. Cred că nu merit să cunosc fericirea şi plăcerea.

Deoarece am o dificultate în a primi iubirea, mă simt sufocat şi supraîncărcat, blocat într-o situaţie incontrolabilă şi excesivă. Această situaţie, pe care nu reuşesc să o gestionez, mă determină să “compensez” prin alimentaţie şi să mă îngraş, fravorizând astfel apariţia diabetului. Am o mare nevoie de iubire şi de afecţiune, mai ales din partea tatălui meu, dar nu ştiu cum să reacţionez pentru a primi această iubire. Mi se pare nedrept sau nu mai am încredere în autoritatea care se exercită asupra mea.

Poate fi vorba despre autoritatea tatălui meu, sau a unui patron sau a cuiva care reprezintă autoritatea, în religia mea. Am o dificultate în a primi iubirea celorlalţi şi viaţa este lipsită de plăcere pentru mine. Deoarece nu accepţi “micile bucurii ale vieţii”, ajung să dezvolt un diabet, a cărui consecinţă este tocmai aceea ce a-mi interzice să mănânc dulciuri, ca altădată. Pentru mine este greu să mă relaxez şi să exprim iubirea adevărată. Este posibil să fiu obligat să nu îmi pot exprima deschis emoţiile de bucurie, iubire sau pasiune, din cauza unui context care îmi închide toate aceste sentimente. Uneori am aşteptări disproporţionate, deoarece vreau ca ceilalţi să îmi împlinească dorinţele. Aceste aşteptări determină frustări şi furie faţă de viaţă şi faţă de mine. Mă opun cu putere unui eveniment pe care vreau să îl evit, dar pe care mă simt obligat să îl suport şi refuz să fiu flexibil. Nu pot renunţa atât de simplu! De exemplu, poate fi vorba despre o separare, o mutare, un examen etc. Emoţiile trăite faţă de acest eveniment pot fi legate de pierderea unei fiinţe dragi sau de o singurătate profundă, care mă determină să trăiesc o stare de disperare. De obicei există o legătură cu familia mea. Acestora li se adaugă un sentiment de dezgust, de respingere, de dispreţ faţă de evenimentul respectiv.

Astfel că, îmi este foarte greu, din cauza constrângerilor de tot felul să regăsesc această bucurie, de care am atât de mare nevoie. Chiar dacă trece timpul, lipsa pe care o am şi suferinţa care decurge din ea, persist… Este posibil să fi pierdut un prieten foarte bun sau un complice, una dintre puţinele persoane căreia puteam să îi spun totul despre mine. Sau îmi este teamă de ceva sau de cineva şi, fără să îmi dau seama, ajung să dezvolt o adevărată paranoia, legat de acest subiect.

Conştient sau nu, mă gândesc tot timpul la acest lucru. Am impresia că sunt nevoit să fac faţă unui adversar de talie mare şi nu ştiu care dintre noi va fi “cel mai puternic”. Oare forţa mea primitivă va fi mai puternică ? Această forţă este în interiorul sau în exteriorul meu ? Este o încercare foarte solicitanta pentru mine.

Sunt “gata de luptă”, împotriva voinţei mele! Din acest motiv, glicemia ridicată reprezintă rezerva de care am nevoie pentru “a fi pregătit tot timpul” dacă va fi nevoie să lupt (zahărul din sânge este cel care furnizează energia muşchilor mei, pentru a mă lupta). Dacă sunt în conflict cu autoritatea, este posibil să simt chiar o oarecare plăcere să mă opun cuiva, unei situaţii sau unui principiu? Hiperglicemia va apărea într-un astfel de moment. De asemenea, pot avea un sentiment de neputinţă faţă de prezent. Adică mă simt incapabil să acţionez, să duc la capăt sarcinile pe care le am.

Nu am energie să înaintez, să merg mai departe. Mă simt împins să fac lucruri faţă de care mă opun. Pe plan biologic, zahărul conşinut în corpul meu este cel care produce energia calorică, necesară pentru mişcare. Nivelul de zahăr creşte în sânge deoarece este vorba despre un zahăr care se transformă foarte repede şi poate fi folosit imediat. Astfel devin puternic şi pot face anumite lucruri repede şi eficient. Am nevoie să fiu responsabil de viaţa mea, începând de acum. Am nevoie să schimb situaţiile care mă afectează, începând prin a vedea iubirea şi bucuria din toate aspectele vieţii. Zahărul este în relaţie cu blândeţea şi cu iubirea. Dacă sunt un copil, care suferă de diabet, îmi este teamă că unul dintre părinţii mei sau amândoi, nu au încredere în mine şi că îi voi dezamăgi. Imi este frică să mă împlinesc, să devin eu însumi. Am nevoie de tandreţe şi de afecţiune, dar nu ştiu cum să le caut. Simt o nesiguranţă, dar nu ştiu cum să spun sau să exprim acest lucru şi devin tot mai aspru. Aş vrea să nu fiu nevoit să fac faţă acestei situaţii şi mă simt crispat faţă de amploarea ei. Mă stresez tot timpul, bat pasul pe loc. Este ca şi cum nu aş avea nicio putere asupra vieţii mele şi totul îmi este impus din afară. Simt o angoasă pentru că nu mai ştiu cine sunt, nu ştiu cum să am încredere în mine. încă nu m-am acceptat, aşa “cum sunt”, în calitate de fiinţă umană.

Mă simt în nesiguranţă, în instabilitate, faţă de viitor. Nu vreau să îmbătrânesc şi să devin “mare”. Diabetul, hiperglicemia (prea mult zahăr în sânge) şi hipoglicemia (prea puţin zahăr în sânge) au toate legătură cu lipsa de bucurie şi cu iubirea pe care sunt capabil să o exprim pentru mine însumi şi ceilalţi. In cazul diabetului gestaţional, care apare, de obicei, după jumătatea celui de-am doilea trimestru de sarcină, este bine să îmi pun aceleaşi întrebări, valabile şi în cazul diabetului zaharat. Este posibil să decopăr în mine o tristeţe profundă, o respingere sau o rezistenţă. Sarcina poate activa sau amplifica în mine amintiri, conştiente sau nu, legat de cea ce am trăit în copilărie, situaţii care pot declanşa diabetul. După naştere, revenirea la starea mea normală arată faptul că acele sentimente au dispărut sau sunt diminuate, lucru care determină restabilirea nivelului glicemiei (al glucozei). Dacă sunt mamă, în acest caz, trebuie să mă întreb dacă nu cumva eu însămi mă simt micuţă şi dependentă, la fel ca şi bebeluşul meu. Simt că nu sunt în stare îmi îndeplinesc rolul de mamă, ceea ce mă întristează foarte puternic.

Sau mă întreb dacă bebeluşul va deveni o altă persoană, care îmi invadează spaţiul privat. Imi este greu să mă accept, aşa cum sunt. Sarcina îmi modifică corpul şi îmi este greu să fiu de acord cu noua mea imagine. Mă văd ca pe o persoană leneşă şi pasivă şi mă persecut în loc să îmi acord iubire şi compasiune. Dacă am diabet şi trebuie să fac injecţii cu insulina, este bine să mă întreb, de ce este legată această dependenţă, la nivel afectiv: oare sunt încă dependent de părinţii mei ?

Oare le dăruiesc celorlalţi iubirea şi afecţiunea pe care am nevoie să le primesc sau mă simt prea golit şi prea singur pentru a fi în stare să ofer această iubire? De ce sau de cine mă agăţ? Există atât de multă iubire disponibilă. Oamenii mă iubesc şi trebuie să recunosc acest lucru, începând de acum. Dacă sunt copil, este momentul să iau iniţiativa şi să continui să merg înainte în viaţă. Există multe oportunităţi care îmi vor ameliora condiţiile de viaţă, dar eu mă opun, pentru că toate acestea pot aduce schimbări importante în viaţa mea. Am obosit să sufăr tot timpul. Este posibil să simt că nu sunt susţinut de tatăl meu (sau de persoana care îl reprezintă) sau să cred că acesta nu acordă niciun interes faţă de mine sau activităţile mele. Ii captez indiferenţa. Dacă sunt o femeie sau un bărbat, cu o latură feminină foarte bine dezvoltată, îmi doresc să devin mai activ şi mai independent. Totuşi, ştiu că astfel îi voi deranja pe cei din juri meu şi îmi este teamă că mă voi îndepărta de cei pe care îi iubesc. De altfel, îmi este greu să le accept sfaturile, deoarece cred că acestea îmi îngrădesc libertatea. Ego-ul meu izbucneşete uneori şi aest lucru se reflectă în accese de furie violentă sau în atitudini rigide.

Accept să mă detaşez de trecut, să îl accept aşa cum este. Sunt mai dechis faţă de viaţă, ştiind că îmi rezervă doar momente frumoase şi sunt gata să le accept. Am încredere în mine şi nu mai am nevoie de altcineva să mă sprijine: am toată forţa şi determinarea necesare penrtu a-mi crea propria fericire. Dacă am inima dechisă, se pot produce miracole! Faptul de a nu mă mai opune îmi eliberează frustrările şi astfel pot trăi în ritmul natural al vieţii. Invăţ să mă simt în siguranţă, caut afecţiunea, tandreţea şi iubirea pe care mi-o oferă ceilalţi. Imi conştientizez propria mea valoare. Devin mai spontan şi îl las pe copilul meu interior să se exprime, să se simtă vesel şi în siguranţă. Astfel, încetez să mă mai autodistrug, îmi ofer o viaţă în siguranţă, frumoasă şi plină de bândeţe.

Dacă informațiile găsite aici te-au ajutat, spune "Mulțumesc" printr-o Donație: