Jan van Helsing – Cavalerii Templieri, Secrete Atlante și Proiectul Omega
Ascultați articolul sub formă de podcast:
Ce veți citi acum nu este născocit, ci provine din textele sarcofagelor. O mică parte a informațiilor a fost publicată de Helga Hoffmann-Schmidt – până acum, numai pe spezele autoarei și în tiraj foarte redus – după moartea templierului care răspundea de ele, pentru a le face accesibile inițiaților și membrilor lojilor. De aceea, o parte din ele provin din acele texte, iar altele, din discuțiile mele personale cu marele prior al templierilor austrieci, precum și cu marele maestru al unei loji francmasonice, care de asemenea are acces la aceste informații.
Conform informațiilor moștenite de la cavalerii templieri, întrupările templierilor inițiați în 1114 mai trăiesc și astăzi printre noi (chiar dacă nu ne sunt cunoscute), spre a conduce omenirea după legea rezonanței, până la încheierea acestei perioade de evoluție, pentru ca „planul Domnului să se îndeplinească”.
Există însă o deosebire față de personajele aflate în starea samâdhi, care rămân totdeauna în același corp: pentru că de fiecare dată când corpul unuia dintre acești cinci templieri își pierde forța fizică, sufletul se mută în alt corp pregătit pentru acest schimb. În limba engleză există un termen pentru această modalitate de migrare a sufletului: walk-in.
În acest fel, toate cunoștințele originare pe care le-au primit cu ocazia inițierii se păstrează și, în plus, se situează la nivelul epocii respective. Helga Hoffmann-Schmidt ne relatează următoarea întâmplare captivantă:
„În anul 1946, cercetătorul și omul de știință francez Roger Lhamoy, după ce într-o viziune “văzuse” locul în care urma să facă cercetări, în timpul săpăturilor la ruinele castelului templier Gisors, între Paris și Rouen, a descoperit într-o încăpere subterană cele 19 sarcofage din piatră ale chivotului legii. În afară de acestea, a mai găsit și peste 30 de racle mari (cu însemnările templierilor), precum și statui reprezentându-l pe Iisus și cei 12 apostoli.
Însă înainte de a reuși să deschidă sarcofagele și raclele, totul i-a fost confiscat de poliția secretă franceză și de armată, și declarat secret de stat. Circa 25 de ani mai târziu, părți ale documentelor au fost predate unui număr de 5 persoane, care trăiesc (au trăit) în țări diferite. Exact așa cum cei 5 conducători templieri în momentul respectiv au responsabilitatea principală pentru câte un domeniu din existența noastră, adică pentru domeniile economie, religie, politica, societate, știință, și la predarea documentelor către aceste persoane s-a ținut seama de aceste criterii.”
După moartea templierului care era autorizat pentru domeniul științei, Helga Hoffmann-Schmidt a publicat o parte a acestor materiale. Unul dintre cei mai apropiați prieteni ai mei este de asemenea moștenitor al unei părți din informațiie și documentele rămase din această comoară de cunoaștere, pe care le-a valorificat în calitate de om de știință, ceea ce de altfel face și acum. Nu numai că prin el am aflat despre această știință, dar în prezența lui am putut să văd tehnologii care ar face să vă strălucească ochii. El este nu numai profesor de fizică, ci și inventator, iar împreună cu un coleg a dezvoltat un procedeu – adică mai mult decât o mașină – care produce curent electric, căldură și lumină, direct din eter, din câmpul de myoni.
Prin prietenul meu, care avea relații apropiate cu acest templier, am aflat lucruri captivante. Astfel, într-o expediție în Antarctica, acest templier a întâlnit o civilizație până atunci necunoscută, care trăiește acolo sub pământ. Aceasta coincide cu afirmațiile mele, menționate deja pe scurt, despre cercetătorii polari care, deasupra latitudinii de 77 grade, asistaseră cu toții la evenimente ciudate. De asemenea, nepotul amiralului Byrd, pe care l-am vizitat și intervievat în 1990 în Phoenix Arizona, a confirmat că unchiul său a zburat cu un avion spre Polul Nord și că acolo a găsit o intrare într-o grotă subpământeană, în care se află una sau mai multe civilizații ajunse la un înalt nivel de dezvoltare. Pe neașteptate, amiralul Byrd și copilotul său Floyd Bennett au fost escortați de două farfurii zburătoare, pe care le-au și filmat din avionul lor. Ei au descris simbolurile înscrise pe aceste farfurii ca fiind niște svastici, fapt confirmat mie de nepotul amiralului Byrd, Harley Byrd. Dar să lăsăm aceasta deoparte..
Textele povestesc istoria Atlantidei și a civilizațiilor anterioare, în care evenimentele s-au derulat mereu în același mod: evoluție până la un înalt grad tehnologic, care apoi a fost folosit în mod interesat de către egoiști sau de către deținătorii puterii. Civilizațiile au degenerat și au sfârșit prin a declanșa războaie, care în toate cazurile au dus la distrugerea totală.
Conform textelor, ne aflăm în aceeași situație, ce se va derula ca de atâtea ori înainte – exact cum stă scris în Apocalipsa după Ioan. Din textele atlante nu rezultă că ea poate fi prevenita, ci mai degrabă că vor supraviețui cei care vor arăta că au o rațiune clară, dau dovadă de bunătate și își urmează intuiția, pentru ca după aceea să construiască mai bine următoarea „lume nouă”. În acest fel, distrugerea civilizației actuale nu este regretată sau împiedicată, ci considerată o etapă de evoluție pentru sufletele încarnate astăzi aici. Este văzută chiar ca un proces necesar de purificare – asemenea unui post sau alegerii grâului de neghină.
Din texte a rezultat înainte de toate ceva, și anume că există un mare plan cosmic, un așa-numit plan al creației – o matrice sau un tipar al Creatorului -, ceea ce în însemnările atlante este denumit „Proiectul Omega A”.
Despre el aflăm următoarele din documentele originale (cu mici modificări, pentru a fi mai ușor de înțeles):
„În aceste texte găsiți lumina adevărului, dacă aveți maturitatea spirituală și posedați puterea toleranței, prin care dragostea se găsește în toate formele de existență. După voința Creatorului nostru originar, știința originară despre legile cosmosului și despre legile care determină toată existența trebuie să fie prezentată limpede și evident, pentru ca rasa umană, cu rațiunea ei, să sesizeze și să înțeleagă sensul și scopul existenței
sale pe pământ.
Știința originară a fost înfățișată spre pentru binecuvântarea oamenilor, pentru ca ei să știe că ființa lor este legată indestructibil, ca spirit de origine divină, de sufletul material natural, conform legilor cosmice.
Numai atunci când înțeleg că ei înșiși sunt creatorii mediului lor și ai lumii și că poartă răspunderea, ca o mare comunitate de ființe, unii pentru alții – au o șansă să revină ca făpturi individuale în imperiul Creatorului nostru, spre a trăi ca ființe, în lumina adevărului, eliberați de materie.
Fiecare dintre noi poartă în sine același puternic ‘EU-SUNT-prezentul’, forța atotputernică a lui Dumnezeu cu care se poate înfăptui totul, deoarece fiecare poate să producă prin puterea gândurilor sale tot ce are nevoie, direct din rezerva de energie a universului.
Premisa pentru a folosi această forță puternică fără a provoca vreo suferință fiilor Domnului este ca voi să vă supuneți poruncilor Creatorului nostru, pentru că numai atunci energia divină ce există nelimitată în spațiu poate să fie folosită integral, fără pierderi, pentru spiritualizarea materiei.
Proiectul Omega A există din vremuri imemoriale și este adus de către Creatorul nostru de la un univers la un alt univers, pentru a spiritualiza materia în spațiu.
Iar noi, pământenii, suntem numai o parte a acestei mari opere la care ajutăm ca, prin puterea gândurilor noastre, energia din spațiu să se împletească cu materia, spre a o face să devină o unitate închisă în sine. Acesta este sensul tuturor existențelor.”
„Proiectul Omega A” este o viață în conformitate cu legea rezonanței, ceea ce înseamnă că omul trebuie să știe că – întrucât se află în posesia forței ideilor – este el însuși creator și-și creează personal toate situațiile de viață sau, așa cum se spune în limbaj popular, „Ce semeni, aia culegi!”
În însemnările templierilor se vorbește explicit despre faptul că legea rezonanței nu este o lege stabilită arbitrar, ci este o devenire fizică, ce face ca tot ceea ce gândim să fie realizat de noi înșine și să fie astfel materializat. Iar din aceasta face parte – fără excepție – fiecare situație de viață, indiferent că este vorba de o boală, un accident, de marele nostru succes, de oamenii excentrici din cercul nostru de cunoștințe și așa mai departe.
Și astfel țelul este stăpânirea deplină a forței ideilor, pentru a le folosi doar încă într-un mod care servește creației – în sensul unei iubiri care nu face aprecieri și nu judecă, deci o iubire necondiționată.
Întrucât însă omul poate să cunoască numai ce poate face cu rezultatul formelor gândirii, atunci când simte toate efectele – pozitive și negative – pe propria-i piele, este supus legii rezonanței, pentru a învăța să utilizeze tot mai conștient și mai atent gândurile – așa cum a făcut și Iisus.
În majoritatea cazurilor, durerea pe care omul și-o provoacă sieși prin viața și acțiunea sa inconștientă, este cea prin care, prin încarnare repetată, el învață să aducă sub control energia ideilor, pentru a afla consecințele gândirii și acțiunii sale. Mai cu seamă prin durere omul își dă seama în cele din urmă că ar trebui să se arate demn de existența sa de creator și de existența egală cu a lui Dumnezeu, deoarece este înzestrat cu cea mai mare putere de creație.
Iar dacă suntem conștienți că fiecare om de pe această planetă sau de pe toate celelalte planete poartă în sine aceeași forță de creație și într-o zi va atinge același țel – întrucât și el este supus acelorași legiți și trece prin acest proces de maturizare – nu stă în puterea iubirii să-l judece sau să-l aprecieze.
Prin urmare, fiecare om se poate salva numai pe sine însuși. Nici unul nu poate schimba „lumea”. Numai dacă ne schimbăm pe noi înșine schimbăm „lumea”, colectivitatea.
Fiecare dintre noi poate să facă ceva – bine sau rău – doar pentru sine, iar pentru aceasta trebuie să fie răspunzător în fața Creatorului nostru, dar și față de sine însuși.
Drumul din chaos (în limba greacă: dezordine lipsită de spirit) trebuie străbătut singur de fiecare dintre noi. Noi înșine am creat haosul și situațiile din jurul nostru și numai noi înșine putem face ca acestea să fie din nou în ordine – prin recunoaștere, autodepășire și acțiune.
Ce ne abate însă oare din drumul nostru?
Reprezentările dorințelor noastre, sunt ceea ce ne îndepărtează de noi înșine. Se poate spune că incitatorul lor este necuratul – Lucifer sau cum s-o fi numind -, însă tocmai el este sarea și piperul în acest joc. Dacă n-ar exista un provocator care să ne arate părțile întunecate din noi, care să apară, acolo în noi, drept un purtător de lumină, care ne iluminează și prin aceasta conștientizăm unde lucrurile nu sunt încă în ordine, unde nu suntem nedesăvârșiți, atunci n-am deveni conștienți de aceste puncte slabe.
Aceasta înseamnă că scopul final este întotdeauna iubirea universală – iubirea pentru noi înșine și pentru întreaga creație. Aceasta înseamnă, de asemenea, ca mai întâi să devin conștient de părțile mele slabe. Dacă le recunosc, atunci sunt chemat să lucrez cu mine însumi să mă maturizez până când nu va mai fi nevoie de o nouă încercare. Însă despre aceste lucruri practice vom vorbi în detaliu mai târziu.
De aceea, Creatorul nostru nu este un Dumnezeu care pedepsește, ci, pentru că ne-a dat liberul arbitru, demonstrează că nu este un dictator care ține în puterea sa numai slugi și sclavi, ci ne oferă posibilitatea să optăm pentru a crea noi înșine. Legea toleranței este cea mai bună dovadă că, față de ființele cărora le-a dat viață, Creatorul arată iubire, respect și toleranță. El vrea să fie mândru de noi, așa cum părintele vrea să fie mândru de copilul său, când acesta a reușit în viață.
Pe baza a ceea ce realizăm în viața noastră, Creatorul ne permite să ne creăm noi înșine fericirea sau să suferim, deoarece tot ce gândim trebuie să simțim cândva pe propria noastră piele. Aceasta pentru că, așa cum strigăm în pădure, așa vine și ecoul!
Dacă vom reuși pur și simplu să acceptăm ceea ce ni se întâmplă în prezent, fără să facem aprecieri sau judecăți, viața noastră va deveni treptat un paradis. În aceste momente o asemenea considerație sună banal, dar din textele atlante aflăm că rețeta pentru o viața desăvârșită este o viață Aici și Acum.
Contează să nu gândim înapoi la trecut și nici să nu rătăcim prea mult în viitor, ci să începem exact cu ceea ce avem în fața noastră — problemele din profesie, noul parteneriat, grijile pentru copiii noștri, boala bunicii și învingerea temerilor noastre, prin confruntarea cu ele.
Exact aici încep viața și schimbarea!
Să revenim însă la cavalerii noștri templieri, care nu numai că au descoperit, dar au și avut dovezi covârșitoare, întipărite în creier, că omul a venit cândva din univers și că se va întoarce acolo – cândva!
Mda, dar aceste lucruri nu le-ați aflat dumneavoastră, care călătoriți cu avionul sau vă deplasați pe autostradă cu mai mult de 200 km/oră, și nici acela pentru care un telefon mobil, Internetul sau televiziunea înseamnă cel mai firesc lucru, ci cavalerii noștri templieri – iar ei trăiesc în secolul XII!
Prin urmare, cavalerii au aflat toate acestea într-o vreme în care nu exista nici Hollywood-ul cu filmele sale science-fiction, nici cărți de Erich von Däniken și mai ales când cu greu se găsea cineva care știa să citească și să scrie. În timp ce, pentru o mare parte a populației lumii, pământul era încă un disc, erau aici câțiva cavaleri care aflaseră despre structura sistemului nostru solar, despre vechi civilizații, nave zburătoare și zborul spre alte planete. Curată nebunie!
Pe de o parte, biserica tocmai era pregătită să-i convertească pe toți cei care nu doreau să treacă la religia creștină, de aceea a pornit războaiele. Pe de altă parte, reprezentanții bisericii, adică aceia care declanșaseră războaiele, au trebuit să constate că știința pe care tocmai o descoperiseră arunca totul peste bord!
Această știință i-ar fi adus imediat pe rug – dar imediat! Așadar, ce era mai oportun decât să o țină ascunsă, să înființeze o societate secretă și să acționeze din umbră?
De aceea, s-a înființat o lojă al cărei nucleu au fost templierii, care cunoșteau întregul adevăr. Toți ceilalți care nu se găseau în interiorul acestui cerc cunoșteau doar o parte a adevărului.
Astfel, s-a hotărât ca un alt secret să fie declarat „secret principal” – adevărul despre familia lui Iisus.
La acesta mă voi referi în curând.
Să cercetăm mai întâi ascensiunea templierilor, după ce au valorificat cunoștințele din sarcofag. Citim la Helga Hoffmann-Schmidt: „Întrucât templierii trăiau întocmai după legile lui Dumnezeu, Creatorul nostru, și după legile cosmice, în cel mai scurt timp și-au însușit cunoștințe vaste și au acumulat o asemenea avere în bunuri materiale, încât au devenit cei mai puternici oameni din lume și erau în stare să conducă soarta omenirii în concordanță cu ceea ce era – și este – misiunea lor.”
Bernard de Clairvaux și-a folosit influența și l-a rugat pe papă ca micul grup de cavaleri din Ierusalim, aflați sub protecția sa, să primească o „regulă canonică” – un statut propriu care să conțină dispoziții de comportament, astfel încât, în interiorul bisericii, cavalerii să aibă legitimitate și un statut precis. În cele din urmă, aceasta s-a petrecut la 31 ianuarie 1128, când Hugues de Payns a fost invitat la conciliul de la Troyes. În calitate de legat papal, cardinalul Albano a condus lucrările conciliului. La adunare au luat parte arhiepiscopii de Reims și de Sens, zece episcopi și un număr de stareți, printre care se număra și Bernard. Cererea templierilor a fost acceptată și astfel li s-a atribuit oficial dreptul de a purta o mantie proprie – care până în acel moment era doar de culoare albă – și să aibă o regulă proprie. Pentru lumea de atunci, ei deveneau cavaleri și călugări cu o regulă proprie, declarați legitimi printr-o biserică ce, la rândul ei, urma să devină la fel de răspunzătoare pentru distrugerea brutală a ordinului în anul 1307.
Bogăția și puterea templierilor
Ce s-a întâmplat după aceea este unic în istorie: ascensiunea cu viteza unei comete și prăbușirea, la fel de rapidă și de abruptă, a puternicului ordin.
După ce li s-a acordat regula în anul 1128, influența și averile templierilor au crescut vertiginos. Brusc, au fost sprijiniți de mulți proprietari de pământ. De peste tot din lumea catolică au primit bani și proprietăți. Când, după doi ani de la plecare, Hugues de Payns și Andre de Montbard au revenit la Ierusalim, aduceau cu ei nu numai binecuvântarea papei (statutul), ci și mulți bani, bunuri de valoare, proprietăți funciare și un prim grup de peste o sută de nobili recrutați. Deja în 1130 ei aveau domenii în Franța, Anglia, Flandra, Spania, Portugalia și Scoția (în Scoția deoarece soția lui Hugues de Payns, Catherine de St. Clair, era nobilă scoțiană).
Rămâne de constatat faptul că, în decurs de numai câteva decenii, templierii au devenit cea mai puternică și mai bogată organizație din Europa. Mănăstirile și comanderiile acestei societăți secrete apăreau ca ciupercile după ploaie, ca rezultat al colaborării între ordinul cistercienilor și cel al templierilor.
La apogeu – în măsura în care poate fi plasat cu exactitate ca timp, el poate fi considerat perioada cuprinsă între 1153 și 1170 – ordinul templierilor era condus de marele maestru Bertrand de Blanchefort, fapt neobișnuit. Acesta provenea dintr-o dinastie din sudul Franței, dinastia catarilor.
Întrucât oficial templierii treceau drept catolici, această situație este extrem de ciudată, de vreme ce un catar ajuns conducătorul unui ordin catolic este ceva la fel de neobișnuit precum un catolic devenit rabin la evrei. Patruzeci de ani mai târziu, catarii au fost exterminați aproape în întregime de armatele creștin-pontificale.
Templierii au avut noroc și în ceea ce privește finanțele. În legătură cu aceasta, Ștefan Erdmann scrie în „Bănci, pâine și bombe”:
„Templierii au fost primii care au acordat împrumuturi, prin urmare primii bancheri ai Occidentului. Sistemul monetar actual are o lungă istorie; originea ce datează de sute de ani înainte de Cristos. Înaintea creării sistemului monetar, oamenii trăiseră din comerțul cu alimente – schimbau între ei mărfuri sau mărfuri contra aur.
Concomitent cu extinderea căilor comerciale și de transport, precum și cu internaționalizarea politicii de cucerire, în mod inevitabil s-a extins și raza comerțului și a schimbului de mărfuri. Cantitățile de mărfuri au crescut și au fost transportate la distanțe mai mari. Astfel au crescut și profiturile. Sistemul bazat pe schimbul în natură s-a dovedit deosebit de nepractic, deoarece era prea dificil să se transporte la distanțe îndepărtate mari cantități de bunuri de schimb. În afară de aceasta, era foarte periculos să se ia cu sine mari cantități de monede din argint și aur, care constituiau permanent obiectul atacurilor.
Pentru negustori, cel mai sigur era să nu transporte cu ei monedele din argint și din aur necesare, ci să depună la locul respectiv, în contrapartidă, o valoare în bani corespunzătoare.
Astfel au apărut primele case de comerț, care păstrau și supravegheau averea negustorilor, în timp ce aceștia se aflau pe drum și își vedeau de afaceri, în condiții de risc mult mai reduse. Ca act justificativ, negustorii primeau o chitanță sigilată și semnată, o așa-numită „scrisoare cu valoare declarată”.
Această evoluție a făcut însă ca, puțin mai târziu, pentru bancheri să se deschidă o posibilitate nebănuită. Cu timpul s-a mărit capitalul depozitat (monede din aur și din argint) la bancherii care, prin scrisori cu valoare declarată, își luaseră răspunderea față de posesori.
În acest fel, ei au început să dea cu împrumut aur străin, ceea ce de la început era o escrocherie, deoarece aurul era garantat deja unei alte persoane -proprietarului.
N-a durat mult timp până când negustorii au făcut să circule doar chitanțe. Au fost puse în circulație tot mai multe chitanțe, astfel încât negustorii le-au putut schimba în toate orașele. În acest fel au luat naștere primele bănci moderne care au trăit din primirea și din remiterea de chitanțe, însușindu-și mari profituri. Se născuseră banii de hârtie, iar aurul devenise bani.”
Atât se poate spune în legătură cu apariția băncilor prin scrisori cu valoare declarată. Consecințele au fost însă cu efecte mult mai mari, așa cum scrie și autorul Armin Risi în cartea sa „Machtwechsel auf der Erde” („Schimbare de putere pe Pământ”): „Dintr-o dată, toate mărfurile și prestările de servicii a trebuit să fie recalculate în valori ale bancnotelor. Nu a durat mult până când au circulat numai banii de hârtie. A trebuit să fie stabilite prețurile și salariile. Câți ‘bani’ costă un sul de pânză de mătase, un porc, un stânjen de lemne, o zi de muncă? Totul a fost definit prin valoarea în bani. Munca și bunurile, iar aceasta înseamnă că oamenii au devenit dependenți de bani și, astfel, de aceia care fac posibilă mișcarea banilor: bancherii.
Între timp, băncile începuseră demult să remită chitanțe care nu erau acoperite absolut deloc. ‘Avem aici în păstrare o mie de lăzi cu aur. Aceste lăzi le-am ipotecat deja la cel care ia creditul, însă nu în forma aurului, ci a hârtiilor de valoare. Prin urmare, am împrumutat o mie de lăzi cu aur și tot mai avem o mie de lăzi cu aur! Așadar, de ce să nu facem mai departe acest joc?
Negustorii și cei care luau creditele erau foarte convinși de cinstea și de onestitatea băncii, încât pur și simplu credeau că bancnota este acoperită. Nimeni nu putea să verifice, deoarece aurul pe chitanțe circula peste tot și în acest fel nu se mai făceau referiri deloc la el. Astăzi, această escrocherie este de mult lege. Banii de hârtie trebuie să fie acoperiți cu aur numai până la un anumit procent. Toate băncile centrale tipăresc bancnotă și o declară cu o anumită valoare comercială. Astăzi, cea mai mare parte a valorii banilor aflați în circulație nu mai există nici măcar ca bancnote, ci numai ca joc imaginar al cifrelor în computer. Însă acest joc al cifrelor este o iluzie, care poate exploda în orice moment, întocmai ca un balon de săpun.”
Templierii și stilul gotic
În perioada de prosperitate a templierilor, ca și a cistercienilor, s-a dezvoltat o arhitectură unică până în ziua de astăzi: stilul gotic. Experții și astăzi mai caută o fază de trecere sau o treaptă intermediară de la stilul romanic la stilul gotic.
În intervalul dintre 1130 și 1260 au apărut aproximativ optzeci de domuri și catedrale de o frumusețe fascinantă și în același timp misterioasă, mistică, de exemplu catedrala Notre Dame din Paris, catedralele din Strasbourg, Amiens, Rouen, Reims, Chartres. Cele mai renumite trei „edificii templiere” sunt considerate Westminster Abbey din Londra, domul din Köln și domul din Milano. Aceste catedrale sunt realizări desăvârșite, unice ale arhitecturii, în care legitățile geometriei divine și-au găsit o aplicare ce a atins perfecțiunea.
Astăzi, milioane de vizitatori admiră aceste „minuni ale artei și tehnicii” și se întreabă cum a putut să iasă așa ceva din mâna omului. Pe”cât de misterios aceste construcții mai impresionează și vizitatorii, la fel de enigmatic și de obscur pare să fie și începutul epocii gotice. Reapariția bruscă a „geometriei divine” la începutul secolului XII își are explicația în descoperirea textelor atlante.
„Celălalt” secret
Pe lângă descoperirea sarcofagelor, a mai existat încă un secret care i-a unit pe cavalerii templieri. Era vorba de o poveste care circula prin Ierusalim și pentru care, ipotetic, mai târziu s-au găsit dovezi: adevărata poveste despre răstignirea lui Iisus.
După ce fusese luat de pe cruce, s-ar părea că Iisus a fost dus într-un loc sigur de către apostolii săi și a mai trăit până la o vârstă înaintată. Conform acestei versiuni, el a mai călătorit încă mult timp prin lume în primul rând spre India și spre Tibet – a murit mai târziu în Franța, fiind înmormântat lângă soția sa de atunci, Măria Magdalena.
Așa mi-a declarat marele prior al templierilor de la Klagenfurt într-o discuție personală din toamna anului 2003. El nu mi-a precizat locul în care sunt îngropați Iisus și Maria Magdalena, totuși a amintit că acolo ar avea loc anual o întâlnire a templierilor, spre cinstire lui Iisus.
Este foarte plauzibilă versiunea că, după crucificare, Maria Magdalena a fugit din Palestina și a căutat adăpost în coloniile evreiești din sudul Franței.
Legenda despre Maria nu a putut să fie demonstrată definitiv și ea scindează până astăzi taberele clericală și anticlericală. Pe baza a numeroase dovezi, multe vorbesc despre sâmburele de adevăr al acestei legende. Cea mai explozivă este totuși afirmația că Maria n-a plecat singură în sudul Franței, ci cu un copil sau chiar cu mai mulți, deoarece ea a fost soția lui Iisus.
Unii afirmă chiar că multe dintre construcțiile în stil gotic, dedicate Notre Dame, „doamnei noastre”, „iubitei nostre doamne”, și care adăpostesc Madone negre, n-au fost numite astfel pentru că s-ar referi la Mama Maria, ci probabil la Maria Magdalena cu Iisus-copil – copilul de la Iisus!
Concepția cavalerilor templieri despre familia lui Iisus o împărtășeau și catarii, care în special în secolele XIII și XIV reprezentau în Europa occidentală o amenințare serioasă pentru Vatican. Convingerile catarilor își aveau baza în cercurile Mariei Magdalena, care pentru biserica catolică însemnau și cea mai mare amenințare. Aceasta a determinat în cele din urmă Vaticanul să ia urgent măsuri împotriva catarilor. Astfel că și apusul catarismului- prin luptă militară – în decursul secolului XIV a fost de explicabil, cel puțin din punctul de vedere al bisericii catolice.
Astfel, catarii au împărtășit soarta templierilor.
Pe baza acestor informații și secrete comune despre familia lui Iisus, s-a produs o apropiere – extinsă și în disputa cu biserica – care a dus atât de departe încât, așa cum deja am amintit, templierii au avut la conducere, în perioada de maximă prosperitate, un catar (marele maestru Bertrand de Blanchefort).
Autorii Michael Baigent, Richard Leigh și Henry Lincoln, în opera lor de referință „Sfântul Graal și moștenitorii lui”, au ajuns la un rezultat de necontestat, ce i-a condus la ipoteza „că soția lui Iisus (Maria Magdalena) și familia, după fuga lor din Palestina, au găsit adăpost în sudul Galiei, unde neamul s-a înmulțit într-o comunitate evreiască. Se pare că, în decursul secolului al cincilea, acest neam s-a unit prin căsătorie cu familia regală a francilor și a întemeiat dinastia Merovingienilor. Cu aceasta dinastie biserica a merovingienilor”.
După cercetări intense, autorii au reconstituit și arborele genealogic al descendenților europeni ai lui Iisus, întins pe secole de-a rândul, incluzând dinastia merovingienilor, până la cruciați și mai departe, până în zilele noastre.
Declinul templierilor
Despre decăderea și persecutarea templierilor, istoriografia ne oferă mai multe indicii care arată că, fără îndoială, motivele principale trebuie văzute în legătură cu bogăția lor, care le oferea și o mare putere politică.
Deja în anul 1187, după o înfrângere, armata cavalerilor templieri a trebuit să cedeze sultanului Saladin Ierusalimul. O dată cu aceasta pierdere a început declinul puterii lor, deoarece și pierderile umane au fost foarte mari.
Ștefan Erdmann ne descrie situația:
„Pare că, o dată cu pierderea Ierusalimului, templierii și-ar fi pierdut și obiectivul politic. Declinul lor a continuat treptat atât în Palestina, cât și în Europa. În ciuda pierderii de putere, templierii mai dispuneau încă de influență și de bogăție.
În anul 1291 au pierdut fortăreața de coastă Acra și ultimele bastioane din Palestina, astfel că templierii înfrânți au fost nevoiți să se refugieze în Cipru. Jacques de Molay a fost ales în 1293 noul mare-maestru. Când în 1303 Molay a plecat din nou la Paris, conflictul cu regele francez („Filip cel Frumos”) a luat amploare, deoarece acesta vedea în templieri o amenințare la adresa puterii sale. Pe de o parte, regele avea un mare respect față de templieri, întrucât, cu toate marile pierderi suferite de aceștia în luptele pentru ultimele bastioane de peste mare, au revenit mulți luptători remarcabil pregătiți. Pe de altă parte, Filip știa însă că templierii nu mai dispuneau de o forță combatantă la fel de mare ca în perioada lor de prosperitate.
Templierii aveau peste o mie de așezări. Marea parte a impresionantelor lor posesiuni se găsea în Franța; stăreția de la Paris reprezenta un domeniu cvasi-autonom în capitala franceză.
Regele francez făcea pregătiri secrete în întreaga țară, pentru a înfrânge ordinul cu o lovitură puternică și surprinzătoare. Bineînțeles că era interesat și de averea templierilor, pe care ar fi obținut-o prin înfrângerea acestora.”
Situația s-a înrăutățit iar cele mai importante scrieri, textele atlante precum și alte mărturii preistorice, au fost puse la loc sigur.
Mulți cavaleri templieri au părăsit Franța, pentru a găsi protecție în zonele sigure ale Portugaliei, Angliei și Scoției, țări în care influența Vaticanului nu era așa de mare. Acolo s-au asociat cu o parte a lojilor francmasonice deja existente și au acționat sub o nouă identitate pentru reforma protestanta, spre a răzbuna persecuția din partea bisericii catolice.
O altă fracțiune a ordinului cavalerilor templieri a fost reînființată în Portugalia, schimbându-și numele în Cavalerii lui Cristos și fiind reabilitată de către papa Clement al V-lea. În Portugalia templierii au dobândit din nou o mare putere. Alți templieri au fugit pe mare. Templierii aveau o flotă însemnata, care în seara zilei de 12 octombrie 1307 se afla ancorată în portul La Rochelle. Pe când vineri, 13 octombrie, vase de atac din flota regală patrulau de-a lungul și de-a latul portului, flota – cu probabil optsprezece nave – a dispărut fără urmă. Până în ziua de astăzi nu se știe ce s-a întâmplat cu flota templierilor!
Se speculează că ar fi fugit în Lumea Nouă – hărți ale uscatului și hărți maritime aveau în mod sigur.
Alți templieri au plecat oficial în Lumea Nouă – spre La Merica (America). Există indicii în acest sens: în Massachusetts, în micul oraș Westford din apropierea Atlanticului, se află o stâncă în care este cioplit portretul unui cavaler. Îmbrăcămintea sa amintește de uniforma unui templier.
Surprinzător este faptul că pe scutul acestui cavaler este reprodusă o corabie cu vele, iar deasupra se află soarele, luna și o stea în cinci colțuri, de la soare direcția lună, direcția Vest. În aramaica târzie, Luceafărul de dimineață, Venus, a fost numit Merica. Din textele găsite și din vechile hărți ale lumii aflate în posesia templierilor, ei au aflat de această „țară sub steaua Merica”, numind-o în limba lor maternă, franceza, „La Merica”.
Ordinul oficial al regelui pentru reprimarea templierilor a fost dat la 13 octombrie 1307. Numai în Franța au fost executate concomitent razii în peste o mie de centre, soldate cu numeroase arestări.
Doar câteva săptămâni mai târziu, sub conducătorul ei de atunci, Papa Clement al V-lea, biserica a sprijinit reprimarea templierilor și a poruncit ca membrii ordinului să fie arestați în întreaga Europă și în Cipru. Acuzația principală: blasfemie și erezie. Erau acuzați că l-ar fi renegat pe Cristos și ar fi scuipat pe cruce. Deși multe declarații au fost obținute sub tortură, se consideră dovedit faptul că poziția templierilor față de Iisus Cristos, contravenea dogmei oficiale a bisericii catolice. Cu toate că ordinul primise recunoașterea oficială („regula canonică”) prin biserică, templierii reprezentau în secret alte intenții, de care acum erau învinuiți oficial.
Scriitorul Ștefan Erdmann ne descrie ce i s-a întâmplat ultimului mare-maestru al templierilor – și cât de „creștinește” s-a purtat biserica față de el. Să i se ierte dușmanului…
Regele Filip al IV-lea a poruncit la 18 martie 1314 ca marele-maestru, împreună cu doi frați templieri, să fie arși pe rug la Paris. Pe când se zbătea în flăcările rugului, Jacques de Molay le-a adresat papei și regelui o amenințare care a dovedit limpede ulterior cât de puternici erau templierii:
„Clement, judecător nedrept”, au răsunat cuvintele sale, „în termen de patruzeci de zile te chem în fața scaunului de judecata al Judecătorului Suprem.
Filip, pe tine te chem în termen de un an.” Și a încheiat cu blestemul: „Vokam, Adoni!”. – „Răzbunare, o, Doamne!”
Papa și regele au murit chiar în același an! O lună mai târziu de la arderea lui de Molay, Papa Clement al V-lea a fost răpus de o „boală” – probabil dizenterie (boală infecțioasă).
Regele Filip a murit încă înainte de sfârșitul anului, fără ca până astăzi să se cunoască adevărata cauză a decesului.
Dacă doriți să studiați mai în profunzime istoria cavalerilor templieri și toate legăturile lor cu Stăreția (Prioria) Sionului și cu alte loji, atunci vă recomand lucrarea lui Ștefan Erdmann „Banken, Brot und Bomben “, care vă va conduce într-o călătorie prin trecutul nostru cum n-ați trăit niciodată până acum.
Cartile lui Jan van Helsing se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
