Jonathan Black – Jung, Vise și Mistere: O Explorare a Inconștientului
|
Getting your Trinity Audio player ready...
|
Toată viața lui Carl Gustav Jung a fost obișnuit cu misterele. Când era copil și-a examinat viața interioară și visele, adesea mai impresionante decât trăirile din stare de veghe. Mai târziu i s-a părut că psihiatria, la a cărei îmbogățire contribuia, e în pericol să devină prea axată pe evaluarea bolilor mintale din exterior, pe categorisirea unor atitudini comportamentale. Îi lipsea, credea el, o abordare a experienței interioare pe care o găsise citindu-l pe Emmanuel Swedenborg. Influențat de această lectură, Jung a început să conceapă un limbaj bazat pe propria lui experiență subiectivă și, asemenea lui Swedenborg, va ajunge să creadă că o parte din suflet există în afara timpului și a spațiului.
În 1914, când trecuse de 30 de ani și ieșise din umbra lui Freud, a început o serie de experimente pe el însuși. Era influențat de Ludwig Staudenmaier, un profesor de chimie experimentală, care publicase Magic as an Experimental Science, studiu bazat pe diferite experimente făcute pe sine însuși, printre care scrierea automată.
Jung avea să descrie proiectul ca pe „o cufundare în întunericul necunoscutului”. Demersul a presupus și examinarea propriilor lui visuri. Într-un vis îl văzuse pe viteazul erou german Siegfried pe vârful unui munte, apărând odată cu primele raze ale soarelui. Apoi Siegfried a coborât în viteză muntele într-un car din oase omenești. În vis, Jung a luat o pușcă și a tras în el, ucigându-l.
La vremea aceea, cel mai cumplit masacru din istoria omenirii avea loc pe câmpurile de luptă din Primul Război Mondial, la mică distanță de vila lui Jung de pe malurile Lacului Lucerna. În caz că a încercat să nu ia în seamă zgomotul luptelor în timp ce făcea experiemente cu gândurile, nu a reușit. Casa lui a devenit bântuită. Fiica lui mai mică a văzut o figură albă, fantomatică, trecând prin camerele de la etaj. Noaptea cineva i-a tras pătura din cap fiicei celei mari și la un moment dat au auzit sunând la ușă, deși vedeau clar că nu era nimeni acolo.
Într-alt vis Jung s-a pomenit într-un ținut mohorât, fără soare, care i s-a părut că era tărâmul morților. A întâlnit un bătrân cu o barbă albă, lungă, care s-a prezentat drept Ilie. Pe bătrânul profet îl însoțea Salomeea, o tânără frumoasă. Jung a fost surprins să-i vadă pe cei doi împreună. Un cuplu ciudat, s-a gândit. Poate s-ar fi mirat mai puțin dacă ar fi cunoscut opera contemporanului său Rudolf Steiner, care a scris mult despre Ioan Botezătorul ca reîncarnare a lui Ilie.
Atât Jung, cât și Steiner au fost influențați enorm de misticismul lui Goethe. Primul a văzut în Faust – ca și în legenda lui Siegfried – o profeție despre soarta Germaniei, o țară și un popor care aspirau la idealism și se străduiau să-l atingă, dar erau condamnați să ajungă ucigași. În Faust, spunea el, poporul german se pregătea inconștient pentru viitoarea catastrofă.
În poemul lui Goethe, Faust le aduce moartea lui Philemon și Baucis, doi soți în vârstă, care se iubeau ca-n prima zi. În mitologia greacă, ei sunt amabili și primitori cu zeii travestiți care vin în casa lor. Chiar dacă n-au destulă mâncare, își taie singura lor gâscă pentru oaspeți. După ce pleacă zeii, umila căsuță se preface într-un templu de aur și, când mor, sunt preschimbați în doi copaci care își împletesc drăgăstos ramurile.
La câtva timp după ce îi apar în vis Ilie și Salomeea, Jung îl vede pe Philemon. Bătrânul avea să iasă din visele sale și să intre în viața lui, devenindu-i mentor, daimon. Nouă întruchipare a înțelepciunii, Philemon îl depășea chiar și pe Ilie, iar Jung se plimba cu el în grădină, cufundându-se în conversații cu el.
Când l-a întâlnit pentru prima dată în vis, Philemon petrecea în Rai, având aripi ca ale unui pescăruș. Asemenea lui Ilie, era un bătrân cu barbă, dar avea coarne de taur și șchiopăta de un picior. Ducea o legătură cu patru chei, pe una ținând-o ca și cum ar fi fost gata să deschidă ceva.
Jung a început să facă un portret al lui Philemon, iar într-una din zilele în care se ocupa cu pictura se plimba prin grădină, când a găsit un pescăruș mort. Pescărușii sunt rari în regiunea aceea – Jung nu va mai vedea altul cincizeci de ani – și întâmplarea a fost pentru el un exemplu pentru ceea ce avea să numească mai târziu „sincronicitate”: coincidență prin intermediul căreia universul încerca să-i spună ceva foarte important.
A ajuns să-și dea seama că, deși inițial îl întâlnise în cadrul unei experiențe interioare, Philemon avea o existență independentă de el și știa multe lucruri pe care el, Jung, nu le știa.
Mai târziu, când Jung s-a întâlnit cu un prieten al lui Ghandi și l-a întrebat de guru al său, indianul i-a răspuns că guru al său era Shankaracharya. Jung l-a întrebat, oarecum uimit, dacă se referea la reformatorul hinduismului din secolul al VIII-lea. Indianul a spus că da, într-adevăr, la el se referea și i-a explicat că unii guru trăiau și îi învățau pe alții în formă de spirite, așa că Jung a înțeles de ce Philemon e mentorul lui.
Așa cum am văzut, numele îi vine din miturile grecești, dar apariția sa sugerează și tradiții egiptene și gnostice. Mai târziu Jung va afirma că bătrânul înțelept venea din Alexandria, orașul în care se întâlnesc Orientul cu Occidentul, și că le fusese mentor și lui Buddha, Mani, Iisus Hristos și Mahomed – tuturor celor care au comunicat cu Dumnezeu. Aripile pescărușului lui Philemon amintesc și de Sfântul Graal, pentru că Parsifal a fost călăuzit spre Castelul Graalului de regele-pescar, care s-a dovedit a fi și paznicul acestuia, iar Jung va avea un vis în care va trece o mare ca să aducă înapoi Sfântul Graal.
Explorând subconștientul, a ajuns să creadă că, deși creștinismul e în centrul oricărei înțelegeri a universului și a istoriei sale, doctrina Bisericii ajunsese prea mărginită pentru a explica marea varietate a experiențelor religioase. A scris Paracelsus ca Fenomenon al Spiritului și a cercetat alchimia rozacrucienilor, care cuprinde elemente preluate de la Paracelsus. A studiat viața lui Iisus Hristos în relație cu astrologia, pe care Biserica nu mai avea voie să o transmită mai departe, și cu chakrele din practica religioasă orientală. Poate că a fost la fel de influent ca Rudolf Steiner pentru mișcarea New Age, care a înflorit în secolul XX.
În Cartea roșie, care cuprinde jurnalele despre experiențele sale onirice, psihanalistul povestește cum a dat de Philemon în timp ce stropea lalelele din grădină. Și a cunoscut-o și pe Baucis. Stătea liniștită la fereastra de la bucătărie și se uita la Philemon și la stropitoare.
Cei doi erau foarte în vârstă, înceți și extenuați. Orizonturile lor nu păreau să treacă dincolo de lalele. Apoi Jung observă câteva cărți de magie cabalistică și hermetică pe rafturile unui dulăpior. Jung îl strigă pe bătrân.
Mai întâi acesta nu-l aude, dar apoi se întoarce tremurând și vrea să știe ce face Jung acolo.
Psihanalistul răspunde că oamenii i-au spus tot ce știe despre magie și îl întreabă pe Philemon dacă o să-i vorbească despre asta.
Bătrânul îi răspunde că nu are nimic de spus. Când Jung insistă, îi mărturisește că el ajută bolnavii și săracii folosindu-și mila pentru ei. La asta se reduce tot.
Jung insistă în continuare, iar Philemon îi cere să nu mai fie așa de impertinent. Dar Jung încearcă să afle ceva de la el, bătrânul spunându-i în cele din urmă că magia „este aspectul negativ a ceea ce poate să știe cineva”, adică „exact tot ce scapă înțelegerii”.
Jung stăruie mai departe, dorind detalii, dar Philemon îl avertizează că nu-l mai ascultă. Încă încearcă să se folosească de rațiune și asta nu e bine.
Jung se simte amețit și pleacă pe stradă, departe de casă și de grădină. Aude vecinii vorbind despre cum l-au văzut discutând îndelung cu Philemon și cred că el îi știe taine…
Mai târziu, i se arată într-o viziune bătrânul, care râde în grădina lui la miezul zilei. Nuanțele albăstrii ale morților suspină în umbra casei și a copacilor. Acum îl vede pe Philemon vorbind cu o umbră albastră, care stă mai departe de celelalte, o umbră ce pare întunecată de suferință și are sânge pe frunte. Umbra, își dă el seama, este Iisus Hristos.
„Când te uiți îndelung într-o prăpastie, prăpastia se uită îndelung la tine”, spunea Nietzsche. Dialogurile din Cartea roșie sunt influențate de Așa grăit-a Zarathustra. Jung nu cercetează doar diferitele dimensiuni ale experienței religioase din diverse tradiții, ci vrea și să se confrunte cu aspectele sale întunecate și dificile. Vrea să facă parte dintr-o tradiție de gândire despre viață și lume care este, cum a zis el însuși, „nepopulară, ambiguă și periculoasă”.
„Sensul existenței mele este că existența mi-a pus o întrebare”, nota el.
Unii experimentează viața astfel. Alții nu insistă asupra tainei. Acceptă viața și și-o trăiesc mai departe. Cred că aceste două categorii de oameni nu se vor înțelege niciodată.
Jung s-a trezit în pat. Era într-o cameră de hotel. Se retrăsese acolo după o conferință. Îl durea tare fruntea și simțea că un pacient al lui se sinucisese. Mai târziu a făcut cercetări și i s-a confirmat că pacientul său se împușcase exact în momentul în care el se trezise.
Pe 11 februarie 1944, când avea 68 de ani, Jung a căzut și și-a rupt un picior. Complicațiile n-au întârziat să apară. A avut un atac de cord și și-a pierdut cunoștința.
A urmat un vis sau o viziune în care plutea în afara corpului, peste deșertul din Peninsula Arabică și vârfurile înzăpezite ale Munților Himalaya. Apoi a coborât pe pământ și a văzut un templu hindus. A înțeles că toate răspunsurile la întrebările sale, toată munca lui de o viață se află în templul acela. Apoi i-a apărut doctorul care îl îngrijea și i-a spus că încă nu-i bătuse ceasul. Doctorul fusese trimis să-l aducă înapoi.
Pe 4 aprilie, Jung S-a simțit destul de bine să se ridice în capul oaselor în pat, dar simțea o mare povară pe suflet. Știa din vis că prietenul lui, doctorul, se sacrificase pentru ca el să se însănătoșească și să trăiască spre a-și desăvârși opera. În aceeași zi doctorul a căzut la pat, învins de septicemie, și a murit peste câteva zile.
Înainte să încep documentarea pentru această carte eram impresionat după ce citisem din întâmplare câteva mărturii ale unor oameni care au văzut îngeri în Primul Război Mondial, cum ar fi îngerii de la Mons, și mă inspirase o nuvelă a scriitorului ocultist Arthur Machen, publicată în Evening News, pe care mulți o confundau cu un reportaj. Dar lectura recentă m-a convins că nu putea fi adevărat.
Trupele franceze, belgiene și britanice au fost spulberate de germani lângă orășelul Mons. Înfrângerea definitivă părând aproape sigură, s-a declarat o zi națională de rugăciune, iar bisericile din Anglia erau pline ochi. Pe câmpul de luptă, englezii păreau la mila germanilor. În timp ce englezii se retrăgeau, cavaleria germană s-a năpustit asupra lor, dar caii nemților s-au întors brusc, nevoind să meargă mai departe – ca măgarul lui Balaam. Focul a încetat de ambele părți și după aceea mulți au spus că văzuseră trei, patru sau poate cinci ființe în veșminte albe, strălucitoare, plutind în cer, cu spatele întors la britanici și cu fața la germani.
Era o seară senină și foarte caldă, între orele opt și nouă. Luminile stranii din aer, la nu prea mare distanță de pământ, erau bine conturate și nu puteau fi o reflexie a razelor lunii, căci nu erau nori pe cer. Ofițerii și soldații le-au privit înmărmuriți cam trei sferturi de oră.
Martorii-cheie au depus mărturii care au fost date publicității înainte de 14 septembrie, când s-a tipărit povestea lui Machen. Aparițiile de aici sunt doar ca niște umbre ce amintesc de ființele care i-au învins pe cavalerii francezi la Agincourt, cu totul altfel decât făpturile angelice despre care soldații din ambele tabere au povestit că le-ar fi zărit în tranșee.
În martie 1918, trupele britanice și portugheze care luptau în apropiere de Bethune, în nordul Franței, erau din nou în primejdie să fie nimicite de germani. Parisul era în pericol. Amintindu-și ce se întâmplase la Mons, autoritățile au mai declarat o zi națională de rugăciune. Americanii, care hotărâseră în luna mai să trimită trupe în Europa, le-au sărit în ajutor francezilor.
Din nou avangarda germanilor s-a oprit brusc din mers și a încetat să tragă. Cineva a auzit o ciocârlie cântând. Ce se întâmpla?
Mai târziu, soldații germani luați prizonieri au susținut că văzuseră o brigadă de cavalerie înaintând spre ei, în uniforme albe și pe cai albi. Din cauza ciudatelor straie albe ale călăreților, au presupus că erau forțe coloniale pe care nu le mai întâlniseră înainte. La început, s-au gândit că acei cavaleriști acționează foarte necugetat, atacând pozițiile germane pe teren deschis. Germanii au lansat obuze și și-au îndreptat mitralierele spre ei, dar cavaleria albă tot înainta spre ei, fără să fie doborât niciun singur om, ca o maree uriașă, copleșitoare.
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
