Jonathan Black – Moise, Îngerii și Evoluția Conștiinței

Omul are iluzia că gândurile sunt închise în cutia lui craniană, dar sunt doar reflectate acolo. – Rudolf Steiner

În viața lui Moise au existat intervenții supranaturale de o amploare și cu un caracter atât de hotărâtor, încât aproape nu au egal. Supranaturalul îl însoțește pe Moise la fiecare cotitură. Îngerii îl ajută să pună umărul la marea roată cosmică și să deschidă marea poartă a universului.

Un înger i-a apărut în rugul aprins și Moise a devenit un făcător de minuni. Când i s-a spus să întindă mâna cu toiagul, Iahve Și-a întins mâna și a trimis mai multe molime în Egipt, care au culminat cu moartea întâilor născuți. Pe căi necunoscute, apele Mării Roșii s-au despărțit ca să treacă israeliții. Dumnezeu a trimis un stâlp de fum să-i călăuzească pe aceștia ziua și unul de foc noaptea. Când erau la ananghie, El a trimis prepelițe și mană cerească și i-a spus lui Moise să lovească în stânca Horeb cu mâna ca să țâșnească apa. Iahve a acoperit Muntele Sinai cu o perdea de fum și foc și i-a vorbit lui Moise acolo. Acesta, Aaron și șaptezeci de bătrâni au văzut imaginea lui Iahve pe o pardoseală de safire. Iahve i-a dat lui Moise table din safir pe care erau scrise poruncile „cu degetul lui Dumnezeu”. Când Moise a coborât de pe munte a doua oară, chipul îi strălucea intens, într-un fel care ne poate aminti de povestea lui Enoh. S-a făurit Chivotul, model al întregului univers, și „splendoarea Domnului” s-a arătat în fața tuturor copiilor lui Israel.

Dar, într-o zi, Dumnezeu l-a vestit pe Moise că nu e cel mai înțelept om de pe pământ. Moise a fost intrigat. Domnul i-a spus și unde să-l găsească pe acel înțelept – la confluența a două mări.

Putem identifica acest loc ca fiind Bahrain, care înseamnă „două mări” sau „ape gemene”. Scufundătorii de pe coasta Bahrainului puteau și pot și astăzi să se scufunde în mare și să înoate în curenți de apă dulce. Acest fenomen misterios provocat de orificiile de pe străfundul mării prin care iese apă dulce din imense lacuri subterane e numit „izvoarele divine prin care curg paradoxurile vieții” în comentariile asupra Coranului. În mistica islamică, apa dulce este o manifestare a spiritului care „La început…” a creat opusul spiritului, adică materia. Apa sărată, pe de altă parte, este o manifestare a materiei, iar această împreunare a contrariilor explică taina și paradoxurile vieții.

Ne vom întoarce la caracterul paradoxal al vieții, însă acum îl putem lua doar ca pe un semn că povestea pe care urmează s-o auzim este una ciudată.

Moise a pornit cu slujitorul său să-l caute pe omul cel înțelept. Au mers până departe, pe țărmul mării și pe la amiază Moise era deja istovit. I-a spus servitorului să pregătească cina obișnuită. Iar servitorul a fost nevoit să-i destăinuie că, atunci când făcuseră popas mai devreme, lăsase în spatele unei stânci peștele pus deoparte pentru cina lor.

• Ce? L-ai uitat acolo? Trebuie să te întorci și să-l iei.

• Nu, ciudat e că peștele, care era mort de-a binelea, nu mai este așa. Zăcea acolo, când un val mare s-a spart de stâncă și o picătură de apă a căzut pe el. Deodată, a înviat și a sărit de pe stâncă în mare!

Moise a recunoscut un semn foarte important. Renașterea miraculoasă a peștelui însemna că fuseseră aproape de confluența a două mări. S-au întors împreună pe unde veniseră, iar Moise s-a mirat să găsească acolo, stând pe stâncă, un bătrân cu aspect de sălbatic, bărbos și îmbrăcat tot în verde. Părea amenințător, furios, poate și un pic nebun. Nu a făcut niciun gest de recunoaștere sau de bun venit.

• Pot să merg cu tine, a întrebat Moise, să mă înveți din înțelepciunea ta superioară?

• Nu vei reuși să te ții după mine, a răspuns bătrânul. Și nici nu vei înțelege nimic din ce fac sau spun – nimic!

• Îl voi ruga pe Dumnezeu să mă ajute să înțeleg, a spus Moise. Și îți voi da ascultare în toate cele.

• Trebuie să mă urmezi pe aici, a spus omul. Dar am o condiție. Nu trebuie să pui întrebări, orice aș face.

Moise l-a urmat pe bătrân, care a pornit-o de-a lungul țărmului cu o viteză surprinzătoare. După o vreme au ajuns la un port. Străinul a găsit o barcă în apă, priponită acolo. A sărit în ea și a dat furios cu picioarele în fundul bărcii până a intrat apa înăuntru. Când s-a dat înapoi să-și admire opera, barca s-a scufundat și a fost curând acoperită de ape.

• Ce naiba ai făcut? a întrebat Moise. Vrei să se înece stăpânii ei?

• Ți-ai și uitat jurământul? l-a repezit bătrânul.

Moise și-a cerut iertare.

Au pornit din nou amândoi și în scurt timp Moise a văzut un tânăr venind spre ei din cealaltă direcție. A fost uimit când l-a văzut pe bătrân scoțând pe neașteptate de sub mantie o sabie și înfigând-o în bărbatul acela, pe care l-a omorât.

Pe când stăteau amândoi lângă trupul plin de sânge, lui Moise i s-a tăiat răsuflarea.

• Ești nebun? a întrebat el. Ai ucis un om nevinovat.

Bătrânul l-a amenințat cu degetul.

• Ce ți-am spus? Nu poți suporta înțelepciunea lui Dumnezeu, nu? Nu poți să-i faci față.

Moise a zis că, dacă avea să-i mai pună vreo întrebare bătrânului, va accepta ca drumurile lor să se despartă.

Bătrânul a pornit din nou la drum iute ca vântul și ca gândul. Seara au ajuns într-un sat mic, izolat. Părea foarte sărac. Nimeni nu le-a ieșit în întâmpinare. Cu o energie remarcabilă, bătrânul s-a repezit la un zid ruinat și a început să-l reclădească. Moise nu a îndrăznit să-i pună nicio întrebare. Când zidul a fost terminat, doar a comentat că bătrânul ar fi putut cere să fie plătit pentru munca lui. Bătrânul i-a spus:

• De aici drumurile noastre se despart, dar înainte să ne spunem la revedere o să-ți explic ce am făcut astăzi. Barca e a unei familii nevoiașe. Bogătașii de aici rechiziționează toate bărcile din zonă pentru război. Nu s-ar osteni să ia o luntre care necesită reparații. Băiatul pe care l-am ucis avea o mulțime de intenții rele. Plănuia să-și convertească familia la cultul demonilor. Acum părinților lui li se va naște curând alt fiu, iubitor, care va fi bucuria lor toată viața. Zidul e al unor băieți orfani. Tatăl lor a ascuns o comoară sub el, dar n-a mai apucat să le spună ce a făcut înainte să moară. Dacă zidul n-ar fi fost reparat, comoara ar fi ieșit la iveală în timp ce băieții erau prea fragezi ca să se apere singuri. Acum o vor găsi la timpul potrivit.

Moise își ținea capul plecat cât asculta, vrând să se concentreze și să fie sigur că a înțeles tot. Când și l-a ridicat, bătrânul dispăruse.

Cine este acest personaj bizar căruia i se supune puternicul Moise?

Reapare sub diferite înfățișări în cursul istoriei sacre și îl vom întâlni din nou în curând.

În Vechiul Testament există diverse nume pentru feluritele aspecte ale lui Dumnezeu, printre care Elohim în actul Creației și Adonai sau „Domnul”. Iahve desemnează un anumit aspect al lui Dumnezeu, cel legat de ajutorul acordat omenirii pentru a-și dezvolta capacitatea de reflecție. În capitolul 8 am văzut că, în vremurile de mult trecute, întregul corp era simțit ca un organ al conștiinței și percepției. Așa cum aveai o conștiință a creierului, aveai și o conștiință a inimii, a rinichilor (care exprima dorința) și așa mai departe. Această percepție a diferitelor sedii ale conștiinței în corpul uman a dispărut în vremea lui Iahve, când omenirea a început să-și făurească o „monoconștiință”, cu sediul în creier.

Muntele Sinai, unde i s-a arătat Dumnezeu lui Moise, este ad litteram „muntele lunii”. În termeni ezoterici, Iahve reflectă lumina soarelui prin intermediul lunii, un aranjament cosmic care face posibilă reflecția umană.

Știința modernă și-a dat seama cât de necesară a fost luna pentru dezvoltarea vieții pe pământ. Satelitul răspunde de înclinația planetei care menține clima în limite potrivite pentru formele de viață organice. Știința a început și să măsoare ceva pe care înțelepciunea populară l-a luat întotdeauna în considerație – efectul fazelor lunii asupra psihicului uman. Un studiu statistic asupra fazelor lunii și agresiunii umane efectuat în Florida de Journal of Clinicul Psichiatry și publicat în 1978 a arătat că atacurile violente și crimele culminează în jurul fazei de lună plină. Dar ezoterismul și filosofia mistică propun ceva fundamental – suntem în stare să gândim doar datorită aranjării soarelui și a lunii pe cer în pozițiile lor și a ciclurilor acestora, legate unul de altul și de pământ. Luna reflectă în jos la noi lumina, dar și viața spirituală a soarelui și, întrucât lumina reflectată e mai slabă decât cea directă, putem lua în considerație influențele spirituale care, altminteri, ne-ar orbi și copleși. Datorită lunii, avem capacitatea de a gândi liber și de a lua decizii pe care îngerii, care îl văd pe Dumnezeu direct, nu o au.

A doua poruncă dintre cele date pe muntele lunii, „să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri”, cere încetarea gândirii în imagini, care să fie înlocuită de gândirea conceptuală și în termeni abstracți. După cum s-a observat mai sus, interesant că Scripturile, deși se spune că au fost dictate de îngeri, sunt de obicei picturale, nu conceptuale. Poate că noi suntem capabili de gândire în imagini, de care îngerii nu sunt, și pentru această calitate au ei nevoie de noi.

Prin jurul anului 2500 î.Hr., la începutul perioadei pe care istoricii o numesc Epoca Târzie a Bronzului, Moise a pornit spre Țara Făgăduinței, ducând cu el noua facultate mintală în dezvoltare. A făcut prăpăd și multe distrugeri în triburile care îi stăteau în cale. Temându-se pentru viața lui și a poporului său, Regele Moabiților a trimis mesageri la un profet numit Balaam.

Ceea ce s-a adeverit. Dumnezeu a trimis un înger în fața israeliților ca să-i alunge pe moabiți, pe canaaneeni și celelalte neamuri băștinașe. Anumite fragmente din relatarea biblică a înaintării israeliților spre Țara Făgăduinței nu sunt ușor de citit. Mii de israeliți au fost masacrați la porunca lui Dumnezeu, Atotputernicul a trimis molime și șerpi de foc ucigași. Capitolul 31 din Numerii este plin de violență. Inspirați de Dumnezeu și călăuziți de Moise, israeliții i-au ucis pe regii din partea locului, au luat prizonieri copii și femei și au dat foc la toate cetățile. Unii comandanți au fost dojeniți că le-au cruțat viața femeilor și li s-a ordonat să omoare toți copiii de sex bărbătesc. Treizeci și două de mii de fecioare au fost luate sclave.

Rainer Maria Rilke, marele poet al îngerilor din epoca modernă, s-a întrebat dacă, în cazul în care ar chema ierarhiile îngerești, iar un înger i-ar răspunde și l-ar lua deodată la pieptul lui, nu l-ar distruge complet? „Frumusețea”, scria el la începutul elegiilor duineze, „nu e nimic altceva decât începutul groazei pe care abia o putem suporta.” În poezia lui Rilke, îngerii sunt intermediarii prin care ne poartă de grijă universul, dar noi nu suntem înzestrați atât cât să-i înțelegem pe ei sau faptele lor. Focul iubirii divine poate părea o înspăimântătoare forță distructivă.

Așadar, când citim în Vechiul Testament despre atrocități, ne vine uneori greu, oameni moderni fiind, să nu-l învinuim pe Iehova, să nu-l judecăm din punct de vedere moral, așa cum a făcut Moise cu bătrânul înțelept, dar, după cum spune o zicală arabă din Evul Mediu, să-i atribui lui Dumnezeu o moralitate umană poate fi o grosolănie antropomorfică la fel de mare ca și să ți-l închipui cu barbă și fumând pipă.

Iahve din Vechiul Testament este un zeu războinic, plin de mânie. Poate e astfel pentru că își apără cu îndârjire prima încercare, flăcările pâlpâitoare ale intelectului omenesc? Aceste flăcări au fost amenințate mereu că se vor stinge, în timp ce oamenii pe care i-a ales drept creuzet își făceau călătoria primejdioasă.

Pe când israeliții se apropiau de Țara Făgăduinței, discipolul lui Moise, Iosif, a întâlnit un străin și l-a provocat:

• Ești cu noi sau împotriva noastră?

• Sunt căpitan în oastea Domnului, a răspuns străinul, spunând că e Arhanghelul Mihail.

Iosif s-a prosternat în fața lui.

• Scoate-ți pantofii, i-a zis Mihail, căci locul pe care stai e pământ sfânt.

Călăuzit de un înger, Iosif a cucerit cetatea Ierihon, iar locuitorii ei au fost masacrați.

Dacă ființele spirituale importante nu s-au manifestat în planul material frecvent ca odinioară, în Epoca Târzie a Bronzului, tot mai apăreau în momentele decisive ale istoriei. În cărțile istorice ale Vechiului Testament, îngerii nu iau parte la lupta în plan spiritual; ei participă la bătălii în care se varsă sânge: „în noaptea aceea s-a întâmplat că a ieșit îngerul Domnului și a lovit în tabăra asirienilor o sută optzeci și cinci de mii și, când s-au sculat dimineață, iată erau peste tot numai trupuri moarte”. (4 Regi, 19:35) Dar, deși Vechiul Testament face aluzie la îngeri intervenind în bătălie, nu ne dă impresia că asistăm la ce se petrecea acolo.

Însă, poate că citind opera lui Homer, vom avea această impresie și vom înțelege ce trebuie să se fi întâmplat la asediul Troiei, care a avut loc, probabil, la doi ani după asediul Ierihonului.

„Sunt unele nopți”, scrie Homer, „când nu adie nicio boare, cerul e fără nori, iar stelele răsar în toată frumusețea lor – și asta ne ajută să avem gânduri mărețe.” în Iliada, autorul se uită la câmpii și vede zeii stelelor și ai planetelor configurând evenimentele de pe pământ. Îl simți uneori bucurându-se de forța lui de povestitor când descrie zei exultând de propria lor putere:

„Atena și Apollo s-au prefăcut în vulturi, s-au cocoțat într-un stejar mare, bucurându-se la vederea oștenilor de pe câmpie, dispuși în formație de luptă, rând după rând, ca val după val, unduindu-se și scânteind din ale lor coifuri înclinate, cu cozi din păr de cal, săbii lucitoare, scuturi și lăncii din frasin, raze de bronz fulgerând pretutindeni, până în infinitul cerului. Pământul se zguduia sub tălpile oamenilor mărșăluind cu omorul în suflete…”

Homer ne duce și jos, în iureșul bătăliei, să-i vedem pe zei luptând în primele rânduri. Descrierile ne poartă în toiul acțiunii și vedem ce se întâmplă când – ca să folosim faimoasa expresie citată de Shakespeare – zeii „lasă slobozi câinii războiului”:

„Nimerit în coapsă de o lovitură puternică, prințul Enea a căzut în genunchi, s-a sprijinit într-o mână, pe când întunericul s-a pogorât asupra lui ca noaptea. Atunci a apărut lângă el Afrodita, și-a luat fiul în brațele-i albe și l-a învelit în veșmântul ei strălucitor, așa că lăncile în zbor se prăbușeau zăngănind la pământ în jurul lui (…). Ares pășea ca un gigant printre ei, lovind cu mâinile lui mari, dătătoare de moarte, când lancea eroului Diomede i s-a înfipt în vintre. Zeul războiului a scos un țipăt înspăimântător de durere, tare ca și cum ar fi ieșit din piepturile a nouă sau zece mii de oameni, astfel că oștenii din ambele tabere au tremurat de frică. Apoi zeul s-a înălțat din nou în cer ca un vârtej de fum (…) Zeus și-a pus zalele din aur și și-a înșfăcat biciul de aur, apoi, urcându-se în carul său strălucitor, a pocnit din bici să-i mâne pe cei doi mari armăsari albi cu coame de aur și a ieșit în galop din ceruri, luând-o pe o traiectorie între pământ și stele, și a aruncat un fulger printre greci, împrăștiindu-i și speriindu-i groazav, descurajându-i.

Evoluția conștiinței de-a lungul istoriei a fost discutată de filosofii germani începând cu secolul al XIX-lea. (Mai târziu, vom examina extraordinara descriere făcută de Hegel evoluției conștiinței în legătură cu Napoleon.) Acest mod de gândire despre evoluția conștiinței a primit un sprijin neașteptat în 1977, când Julian Jaynes de la Universitatea Princeton din SUA a publicat The Origins of Consciousness in the Breakdown of the Bicameral Mind. Cartea a atras mare atenție și continuă să fie controversată. Jaynes a subliniat cât de ușor e să descifrezi conștiința modernă în operele literaturii antice cum ar fi Iliada. A argumentat că, dacă citești textul cu atenție, vezi că nu există decât foarte puțină introspecție sau deloc. În opera lui Homer, susține el, nu există un limbaj care să descrie stările sufletești. Bărbații și femeile nu se gândesc la ce au să facă și iau apoi decizii. Ceea ce noi resimțim ca impulsuri interioare, ei le simțeau ca impulsuri exterioare – venind din afară. Ahile nu decide să nu-l lovească pe Agamemnon, Atena îl trage înapoi de păr.

Și mai ciudat este, poate, faptul că nu simțeau nevoia unui spațiu mintal personal, așa cum ne trebuie nouă astăzi, ci doar nevoia de un spațiu mintal comun. Așadar, nu indivizi de sine-stătători sunt cei ce îi văd zeii războiului și înțelepciunii năvălind în rândurile dușmanilor pe care îi resping, ci toată lumea de pe câmpul de luptă. Evident, asemenea fenomene s-ar putea clasifica, cum le clasifică și Jaynes, drept „halucinații colective”. Asediul Troiei și civilizațiile complexe din Epoca Bronzului au fost conduse de astfel de halucinații colective.

O halucinație colectivă este un eveniment care nu poate avea loc în universul materialismului științific, cu excepția unei foarte improbabile halucinații individuale sau ca un fenomen de isterie în masă care amăgește oamenii să creadă că au aceeași halucinație. În universul idealismului, pe de altă parte, apariția unui zeu sau înger în fața unei mulțimi e o manifestare a unei realități superioare. În idealism, putem împărți un spațiu mintal, chiar daci este parțial sau temporar întrerupt de materie. Potrivit descrierilor contemporane, asemenea “halucinații colective” au dus la bătălii și au condus societăți complexe.

Citând relatări despre experiența umană din vremuri îndepărtate, descoperim că pe-atunci oamenii considerau lumea o arenă destinată evenimentelor supranaturale și aveau viziuni repetate, halucinații colective și alte manifestări ale supranaturalului. De fapt, literatura antică se axează neîndoielnic pe tema zeilor și îngerilor care le apar indivizilor sau li se arată unor grupuri mai mari de oameni. Apariția lor în fața mulțimilor este minunată și măreață, dar neașteptată și pentru scriitori, și pentru contemporanii lor. Cei care au scris aceste relatări nu încearcă să ne inducă în eroare. Nici măcar nu bănuiesc că lumea poate fi altfel decât o descriu ei, așa că nu sunt niște farsori. Dacă a fost o amăgire, atunci, a fost una în masă, împărtășită de întreaga omenire. Așa era realitatea lor.

 

---

Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

---