Jonathan Black – Potopul: Mituri Sumeriene, Biblice și Forma Umană

Getting your Trinity Audio player ready...

Într-o noapte furtunoasă, când întreaga lume mugea ca un taur furios, am auzit o voce șoptindu-mi prin stuful colibei mele. Spunea așa: “Dărâmă acest acoperiș de stuf, dărâmă-ți coliba ca să construiești o barcă. Renunță la lucrurile materiale și salvează-ți viața. Ia sămânța tuturor ființelor de pe pământ și îngrămădește-o în barca ta, care trebuie făcută după dimensiunile pe care ți le voi da eu.“

Am răspuns cum fusesem învățat: „Doamne, e o onoare pentru mine să mă supun. “

De dimineață toată lumea s-a apucat de lucru. Legătorul de stuf a început să-mi desfacă umila locuință, dulgherul și-a luat toporul și chiar copiii mici au fost puși la treabă, să care catranul și bitumul necesare să călfătuim stuful și lemnul laolaltă și să facem barca rezistentă la apă. În a cincea zi terminasem de construit scheletul ambarcațiunii. Era masivă. Se întindea pe un acru și avea șase punți înălțime, dar nu făceam decât ce mi se poruncise.

Sacrificam oi în fiecare zi și aduceam vin alb și roșu care să întremeze lucrătorii și să fie mulțumiți de treaba lor, iar apoi, în a șaptea zi, am bătut în cuie astupuşurile și corabia a fost gata. Am luat prăjini la bord ca s-o cârmim și provizii în coșuri.

Apoi am încercat s-o lansăm la apă. A fost greu, a trebuit să scoatem câteva scânduri și să le repoziționăm, așa că am hotărât să așteptăm până va fi în apă și apoi să o încărcăm cu toate obiectele din aur și argint pe care le aveam.

În cele din urmă, familia mea s-a urcat la bord și am luat cu noi toate animalele — animale domestice ca vite, dar și sălbatice. Le-am spus meșterilor să se îmbarce, am închis poarta, am călfătuit-o cu smoală și am pregătit hublourile de furtună.

E timpul sa pornim, mi-am zis. Vânturile băteau din ce în ce mai tare.

Am petrecut o noapte liniștită, dar în zori am văzut la orizont un nor uriaș de furtună. Fulgerele au aprins în curând focuri în pădurea de pe dealuri și, când m-am mai uitat o dată, norul uriaș era deasupra noastră, umplând tot văzduhul. Toată lumea se întunecase. Au început ploile și peste puțin timp am auzit niște zgomote atât de tari, că până și pe zei i-ar fi făcut să tremure. Parcă universul întreg s-ar fi ridicat în aer, ar fi fost azvârlit pe jos și spart ca un vas de lut. Am auzit o femeie tânguindu-se: „O, Doamne, fă să revină lumina zilei!”

Am fost aruncați de colo colo în pântecele corăbiei șase zile, apoi, pe neașteptate, în ziua a șaptea, totul s-a liniștit. Am deschis un hublou și-am scos capul afară. Eram bucuros să simt lumina pe fața mea, dar ce am văzut pe urmă m-a făcut să mă așez și să plâng încetișor. Marea era plină de cadavre care pluteau în pâlcuri, ca bancurile de pești.

Corabia noastră se oprise. Se blocase în vârful unui munte, iar marea se întindea în toate părțile cât vedeai cu ochii. M-am gândit că omenirea se preface din nou în lut.

Am dat drumul unui porumbel, dar s-a întors pentru că n-a găsit niciun loc unde să se așeze.

A doua zi am slobozit o rândunică, dar s-a rotit prin jur și s-a întors și ea.

A treia zi am dat drumul unui corb, care s-a întors într-un târziu cu lut în gheare. Apoi am dat drumul multor păsări care nu s-au mai întors și am mulțumit Domnului.

Iată o versiune a poveștii pe care majoritatea oamenilor o știu sub numele de „potopul lui Noe“. Este preluată din surse sumeriene, mesopotamiene și babiloniene, dar, în linii mari, cam aceeași poveste se istorisește în toată lumea, din China până în America de Sud. În varianta din Cartea Jubileelor, scopul Potopului a fost să distrugă monstruoasa progenitură a îngerilor Căzuți. În miturile populației Hopi, femeia-păianjen e cea care salvează omenirea. Ea taie tulpini enorme de trestie și le goleşte pe dinăuntru pentru a pluti ca niște canoe și a-i duce pe supraviețuitori.

Povestea biblică a lui Noe, care încarcă pe corabie perechi de animale, sugerează că omul este apogeul creației. În filosofia mistică, forma umană are toate celelalte forme din natură, perfecționate, în compoziția ei. Mai circulă o legendă, cum că un singur animal nu a fost urcat pe arcă și, prin urmare, nu a supraviețuit Potopului – inorogul. Și asta spune ceva despre forma umană, deoarece în istoria mistică, pe când erau în mare măsură creaturi spirituale, și nu complet materializate, oamenii aveau un ochi spiritual cu care percepeau zeii, îngerii și alte ființe celeste. Până acum am văzut acest ochi ca ochiul lui Odin.

Totuși, pe vremea Potopului, forma umană se fixase așa cum o știm acum.

Am văzut cum au ajutat zeii la crearea condiției umane. Adesea, zeii îi conduceau pe oameni într-un aspect al acestei condiții și într-o formă umană pe care și-o asumau ei primii. De exemplu, egiptenii antici își aduceau aminte de zei ca Osiris, Isis și Horus în chip de creaturi antropomorfice. Amintirile cosmice evocau vremurile foarte îndepărtate, când zeii conduceau oamenii spre forma umană.

Sfinxul a fost sculptat pe podișul Gizeh pentru a marca încheierea acestui proces. E alcătuit din patru creaturi care în tradiția iudeo-creștină se numesc „heruvimi”. Potrivit filosofiei mistice, acești patru mari îngeri stau în colțurile universului și întruchipează cele patru elemente din care e făcut cosmosul – pământ, aer, foc și apă. În Sfinx se îmbină patru creaturi, leul, omul, taurul și scorpionul, pe care tradiția iudeo-creștină le numește „heruvimi”. Există 12 heruvimi, îngerii celor 12 constelații, dar cei patru aflați în punctele cardinale ale zodiacului – Taurul, Scorpionul, Leul și Vărsătorul – trasează împreună o cruce în cosmos, fiind totodată cele patru elemente care, conform metafizicii tradiționale, alcătuiesc toată materia universului: pământ, aer, foc și apă. Prin urmare, Sfinxul nu indică doar forma stabilă a anatomiei umane, ci și pe cea a materiei, care a devenit în cele din urmă solidă și aproape la fel cum o știm astăzi. Datorită acestor heruvimi, obiectele au și au avut patru laturi.

Istoria din primele douăsprezece capitole poate a părut un pic fantasmagorică, pentru că materia nu avea încă o formă pe deplin fixă, dar acum, odată cu Sfinxul din gresie egipteană, era metamorfozei s-a încheiat în cele din urmă.

Forma fixă a materiei permite și stabilirea datelor. Autorul și inginerul belgian Robert Bauval a adus argumente convingătoare ce sugerează că Sfinxul a fost construit pe podișul Gizeh în anul 11 451 î.Hr. Potopul consemnat în toate culturile din lume ca având loc la sfârșitul Erei Glaciare și acoperind ce a rămas dintr-o lume de creaturi hibride, giganți și pitici, din vremea când zeii zburau prin aer și oamenii intrau adesea în contact cu semizeii și eroii.

Povestea sumeriană despre Potop se încheie cu un epilog ciudat. Xisuthros face un foc din lemn de cedru, mirt și trestii pentru a sărbători încheierea Potopului și a aduce jertfă (probabil o oaie, dar nu putem fi siguri, căci textul este trunchiat), iar zeii miros parfumul dulce și roiesc peste tot prin jurul său ca muștele. Este o comparație deconcertantă, însă ne arată că zeii aveau mare nevoie de compania oamenilor.

 

---

Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

---