Jonathan Black – Atlantida, Noe, Rama și Răsăritul Yoga
|
Getting your Trinity Audio player ready...
|
Dacă sunteți cât de cât familiarizați cu mitul Atlantidei, ați rămas probabil cu impresia că la baza lui se află o singură sursă antică: Platon. Iată pe scurt ce relata el. Preoții egipteni i-au povestit lui Solon, politician din generația străbunicului lui Platon, despre o mare insulă din Atlantic care a fost distrusă cu circa nouă mii de ani mai înainte, adică în aproximativ 9600 î.C.
Civilizația de pe această insulă fusese fondată de Poseidon, iar populația ei era formată din descendenții zeului și ai unei frumoase muritoare pe nume Cleito. (Așa cum am văzut în postarea anterioară, intervenția unui zeu-pește este prezentă în formă codificată în toate mitologiile lumii.) Pe lângă insula principală, această civilizație stăpânea și alte câteva insulițe din regiune.
Cea mai mare insulă era dominată de o minunată câmpie fertilă și de un deal maiestuos. Acolo locuia Cleito, iar oamenii se desfătau cu bucatele ce rodeau din belșug. Două izvoare țâșneau din măruntaiele pământului, unul cu apă caldă și celălalt cu apă rece.
Pentru a o păstra pe Cleito pentru el însuși, Poseidon a ordonat săparea unor canale circulare în jurul dealului. Cu timpul, aici s-a dezvoltat o civilizație sofisticată, domesticind animale, extrăgând minereuri și construind temple, palate, hipodromuri, arene, băi publice, clădiri guvernamentale, porturi și poduri. Multe ziduri erau îmbrăcate în metal — bronz, cositor și un metal roșu, necunoscut astăzi, numit oricalc. Templele aveau acoperișuri de fildeș și turnulețe din aur și argint.
Insulele Atlantidei erau conduse de zece regi, fiecare cu regatul său, conducătorul celei mai mari insule fiind suveranul celorlalți nouă. Templul central, dedicat lui Poseidon, avea statui din aur, printre care una a zeului așezat într-un car tras de șase cai înaripați și flancat de sute de nereide călare pe delfini. Taurii rătăceau liberi prin pădurea de coloane ale templului și, la fiecare cinci sau șase ani, cei zece regi erau lăsați singuri în incintă, fără arme, pentru a vâna taurii. După ce prindeau unul, îl duceau în fața marii coloane din oricalc pe care erau înscrise legile Atlantidei și acolo îl decapitau.
Viața era în general idilică în insule. De fapt, era atât de mulțumitoare, încât în cele din urmă oamenii s-au plictisit și au devenit agitați, decadenți, corupți, mereu în căutare de ceva nou și de putere. Iar Zeus a hotărât să-i pedepsească. Insulele au fost acoperite de apă, până ce la suprafață au mai rămas doar câteva petice de pământ, ca un schelet ieșind din mare. Și apoi un mare cutremur a înghițit, în decurs de o zi și o noapte, tot ce mai rămăsese din Atlantida.
Sigur, această relatare a distrugerii Atlantidei nu ar fi deloc credibilă, dacă Platon ar fi fost singurul autor clasic care a scris despre ea. Aristotel a declarat la un moment dat că „Platon de unul singur a făcut Atlantida să se ridice din mare și a scufundat-o apoi din nou”, iar afirmația sa a fost interpretată în sensul că toată istoria ar fi fost o invenție. O cercetare sumară dovedește însă că literatura clasică este plină de referiri la Atlantida — de exemplu în lucrările lui Proclus, Diodor din Sicilia, Pliniu, Strabon, Plutarh și Posidonius — toate incluzând diverse elemente ce nu se regăsesc la Platon și par a proveni din surse anterioare lui, presupunând, firește, că nu au fost și ele născocite.
Proclus scrie că, la trei sute de ani după Solon, lui Crantor i-au fost arătate de preotul din Sais niște coloane pe care era înscrisă, cu hieroglife, istoria Atlantidei. Un contemporan relativ al lui Platon cunoscut astăzi ca „pseudo-Aristotel” a scris despre un paradis insular similar în lucrarea sa, Despre minunate lucruri auzite.
Istoricul grec Marcellus, care a trăit în aproximativ aceeași perioadă cu Platon, se baza în mod evident pe surse mai vechi atunci când scria: „În Oceanul Mărginaș (Atlanticul) există șapte insule mici și trei mai mari, dintre care una i-a fost dedicată lui Poseidon.” Numărul regatelor concordă cu cel din relatarea lui Platon. Un istoric elen din secolul al IV-lea î.C., Theopompus din Chios, redă o poveste narată cu două sute de ani înaintea lui Platon de Midas din Frigia, conform căreia „pe lângă părțile bine cunoscute ale lumii — Europa, Asia și Libia (Africa) — există una alta neștiută, de o incredibilă întindere, unde pe pășuni și pajiști înverzite pasc turme de animale mari și puternice și unde oamenii au de două ori înălțimea celor de la noi și trăiesc de două ori mai mult ca ei”. Așa cum am văzut deja, Enoh și legendele unui mare număr de culturi din lumea întreagă amintesc de existența uriașilor înainte de Potop.
Și am ajuns astfel la mitul elen al Potopului. Povestea lui Deucalion este mult mai veche decât epoca lui Platon. Atât în relatarea acestuia din urmă, cât și în cea biblică se sugerează, ca și aici, că prin Potop s-a intenționat distrugerea celei mai mari părți a omenirii, deoarece dezvoltarea acesteia luase un curs greșit. Rudolf Steiner sublinia că toate legendele despre semizei și eroi precum Cadmus, Tezeu și Iason implică întreprinderea unei călătorii spre est. În consecință, susținea el, ar trebui să le interpretăm ca relatări ale unor migrații care s-au produs atunci când condițiile de pe insulele Atlantidei s-au deteriorat, înainte de catastrofa finală.
Citind ce scria Platon despre Poseidon, primul rege-zeu al Atlantidei, ar trebui să ne amintim cele discutate în capitolul 5, anume că Poseidon a fost inițial o formă jumătate om jumătate pește a lui Zeus (Jupiter în mitologia romană). Totodată, Poseidon era zeul mării învolburate și al adâncurilor vulcanice, al cărui muget colosal anunța o catastrofă de amploare. Prin urmare, el a deținut un rol important atât la începutul, cât și la sfârșitul istoriei Atlantidei.
Există mituri ale altor culturi antice care coroborează relatarea lui Platon. Aztecii din America de Sud credeau că își aveau originea în “Azlan”, pământul din mijlocul apei.
Uneori acest uscat era numit „Aztlan al celor Șapte Grote” și era descris ca o mare piramidă centrală, în trepte, înconjurată de alte șase mai mici. Conform tradițiilor culese de spaniolii invadatori, omenirea fusese aproape în întregime distrusă de un mare potop, și ar fi fost ștearsă de pe fața pământului dacă n-ar fi existat un preot și soția lui, care construiseră o ambarcațiune dintr-un buștean gol la interior, în care salvaseră semințe și animale. Complexa și sofisticata astronomie a triburilor sud-americane i-a sugerat unui cercetător modern că acest potop s-ar fi produs în jurul anului 11600 î.C.
Diferența pare mare în comparație cu data avansată de Platon, circa 9600 î.C., dar esențial este faptul că ambele relatări plasează catastrofe la finele erei glaciare. Geologia modernă susține că, pe măsură ce calotele glaciare s-au topit, o serie de inundații s-au produs cu începere din nord. Am menționat deja că insulele Atlantidei au fost lovite de mai multe revărsări catastrofice, întinse pe o perioadă lungă, înainte ca și ultima insulă să fie complet înghițită de ape.
În prezent, arheologii descoperă în diverse regiuni ale lumii urme ale unor civilizații care au fost acoperite de ape în urma topirii gheții la sfârșitul erei glaciare. În aprilie 2002, relatările pescarilor din regiune au contribuit la localizarea orașului pierdut al Celor Șapte Pagode, în largul orașului Mahabalipuram din India. Structurile asemănătoare unor temple care au fost descoperite sunt mult mai mari și mai complexe decât ar fi fost de așteptat la sfârșitul erei glaciare – deci în Neolitic. Scriitorul și cercetătorul Graham Hancock, a cărui activitate a contribuit din plin la zdruncinarea prezumțiilor noastre academice cu privire la istoria antică, a afirmat atunci: „Am susținut de mulți ani că miturile referitoare la Potop existente în lumea întreagă trebuie luate în serios – un punct de vedere pe care majoritatea specialiștilor occidentali îl resping. Dar aici, în Mahabalipuram, s-a demonstrat că miturile au dreptate, iar specialiștii greșesc.” Eu însumi am văzut artefacte recuperate de pe fundul oceanului în largul coastelor americane ale Atlanticului – așa-numitele pietre Scott, despre care cred cu tărie că tehnologiei actuale i-ar fi foarte dificil să le reproducă, pentru a nu mai vorbi despre cea existentă acum unsprezece mii de ani, când zona respectivă a fost acoperită de ape. Din punct de vedere al aspectului, pietrele Scott au caracteristici care seamănă uimitor de mult cu cele ale artefactelor egiptene. Nu am dreptul de a dezvălui acest secret, dar sper că până la momentul publicării lucrării de față, Aaron du Val, președintele Societății Egiptologice de la Muzeul din Miami, va fi arătat deja lumii obiectele pe care le deține.
În miturile elene care au supraviețuit până astăzi nu există o descriere detaliată a evenimentelor care au dus la scufundarea artefactelor respective, iar textul biblic este succint, dar putem suplini lipsa acestor informații cu ajutorul relatărilor provenite din alte culturi, îndeosebi cea sumeriană și altele din Orientul Apropiat. Nici un specialist nu neagă faptul că unele dintre aceste relatări ale altor culturi au constituit o sursă de inspirație pentru textul biblic. Elemente care ne sunt cunoscute din povestea biblică, precum arca, porumbelul și ramura de măslin, apar și în textul sumerian, mai vechi, în care numele lui Noe este Ziusudra. Noe este menționat deopotrivă în relatarea mesopotamiană, unde e numit Atrahasis, și în cea babiloniană, în care poartă numele Upnapiștim. Îmbinând aceste variațiuni pe aceeași temă, obținem o variantă extinsă a textului biblic:
Într-o zi, Noe ședea într-o colibă din trestie, când a auzit o voce venind prin perete și avertizându-l despre o ploaie mare ce va distruge omenirea. Dărâmă-ți coliba din trestie și construiește o barcă, i-a spus vocea. Noe și familia lui au început să construiască o corabie mare, din trestii, pe care au acoperit-o apoi cu smoală, pentru a nu pătrunde apa în ea. Tot ce creștea din pământ, tot ce păștea pe el, păsările cerului, vite și animale sălbatice care cutreierau câmpiile, pe toate le-a urcat în corabie. Apoi, vreme de șase zile și șase nopți a suflat furtuna și corabia a fost bătută de valuri. Ploaia, vijelia și revărsările au acoperit suprafața pământului. În cea de-a șaptea zi, auzind că vântul se mai potolește, Noe a deschis o fereastră și lumina soarelui i-a căzut pe chip. Lumea era tăcută, fiindcă toată omenirea se întorsese în țărână…
Potopul care aproape că a distrus omenirea este comemorat an de an, atât de vii, cât și de morți în Ziua Tuturor Sfinților (sau a morților) – adică de Halloween. În Anglia, chiar și în secolul al XIX-lea, sătenii se costumau astfel încât să imite cadavrele, purtau măști și scoteau un fel de mum-mummm, cu buzele închise, pentru a imita sunetul făcut de morții vii.
Când Noe și familia lui au debarcat și au pus piciorul din nou pe uscat, s-a întâmplat ceva ciudat „Atunci a început Noe să fie lucrător de pământ și a sădit vie. A băut vin și, îmbătându-se, s-a dezvelit în cortul său. Iar Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său și, ieșind afară, a spus celor doi frați ai săi“ (Facerea 9:20-22).
Este firesc ca Noe să fi devenit lucrător al pământului; arheologia sugerează că în acea perioadă, în Neolitic, au fost puse bazele agriculturii. Dar ce trebuie să înțelegem din această bizară istorie a goliciunii sale la beție?
Pentru a o desluși, este nevoie să ne îndreptăm atenția asupra tradiției care îl identifică pe Noe cu Dionisos cel Tânăr, din mitologia greacă. Aici trebuie să descâlcim însă două fire narative privitoare la două personaje cu același nume. Apelativul Dionisos desemnează doi indivizi – un zeu și, ulterior, un semizeu – care și-au adus contribuții diferite la istoria omenirii, în două perioade distincte. Cel care trebuie identificat cu Noe se deosebește mult de anteriorul Dionisos Zagreus, Dionisos cel Bătrân, despre a cărui dezmembrare am amintit în capitolul 6.
După Potop, Dionisos cel Tânăr, adesea înfățișat într-o barcă, a călătorit din Atlantida prin Europa și până în India, pentru a învăța omenirea să practice arta agriculturii, sădirea grânelor, cultivarea viței-de-vie și scrisul. Acesta din urmă fusese, desigur, popularizat de Enoh, dar acum risca să cadă în uitare din cauza distrugerilor provocate de Potop.
Dionisos și adepții lui purtau tirsul, prăjina pe care se încolăceau șerpi ca iedera și în vârful căreia se afla un con de pin, asemănător cu glanda pineală. Acest detaliu sugerează că Dionisos îi învăța pe oameni și despre evoluția corpului omenesc, despre formarea coloanei vertebrale cu pineala în capătul ei, așa cum am văzut anterior. Faunii, satirii și toți ceilalți din alaiul lui Dionisos sunt reprezentativi pentru ultimii locuitori ai Atlantidei, rămășițele unui proces de metamorfoză. Ciudata relatare biblică despre fiii lui Noe care au văzut goliciunea tatălui lor în timp ce acesta dormea beat se referă de asemenea la încheierea acestui proces. Am văzut că organele genitale au fost ultima parte a anatomiei umane care a evoluat la forma sa actuală, iar fiii erau curioși să afle ceva nou despre originile lor. Erau oare copiii unui semizeu, ai unui om sau ai unui înger?
Legendele referitoare la acest personaj în tradiția greacă și în cea iudaică — Dionisos cel Tânăr și Noe – au o anumită conexiune cu strugurii și cu beția. Pe adepții lui Dionisos i-am întâlnit deja. Sălbaticele bacante l-au sfâșiat pe Orfeu în bucățele. În starea de beție extatică, ele erau posedate de un zeu.
Popoarele primitive au trăit întotdeauna în armonie cu partea vegetală a firii lor. De aceea, au înțeles că diversele plante au efecte diferite asupra biologiei, fiziologiei și conștiinței umane.
Ceea ce vedem în tradițiile greacă și iudaică privind începuturile agriculturii este reprezentarea unei noi forme de conștiință, mai raționale. Ce simbol al impactului gândirii umane asupra naturii ar fi putut fi mai sugestiv decât lanurile de grâu? Iar misiunea celor care se aflau în fruntea omenirii era acum aceea de a făuri noua conștiință dirijată de gândire.
În Zend-Avesta, textul sacru al zoroastrismului, personajul Noe/Dionisos este numit Yima. El le spune oamenilor cum să construiască o așezare — un „var“, un loc îngrădit, un fel de fortăreață „în care să intre oameni, vite, câini, păsări și focuri arzânde“.
Apoi îi învață ca, atunci când ajung în locul în care urmează să se stabilească, „să-l sece de apă, să clădească stâlpi de împrejmuire și apoi să ridice case din lemn, ziduri de lut, garduri și rogojini”. De asemenea, îi îndeamnă să „întindă pământul arându-l”. Și acolo urma să nu fie „nici oprimare, nici josnicie, nici lâncezeală, nici violență, nici sărăcie, nici înfrângere, nu ologi, nu dinți lungi, nu uriași, nici una dintre trăsăturile spiritului rău”.
Și de această dată se constată o anume neliniște cu privire la anomaliile epocilor anterioare, precum uriașii.
Poetul grec Nonnus a consemnat călătoria lui Dionisos în India, aceeași peregrinare fiind descrisă în Zend-Avesta ca „înaintarea lui Ram asupra Indiei”. Dar cea mai detaliată descriere a ei apare în marea epopee hindusă, Ramayana.
Din toate aceste relatări reiese limpede că migrațiile spre est nu au însemnat deplasarea spre teritorii nelocuite. Atunci când populația Atlantidei a fost distrusă aproape în întregime, supraviețuitorii au plecat spre alte teritorii, ocupate însă de triburi locale. Reacția lui Dionisos față de ceea ce a găsit în aceste noi teritorii este ilustrată de faptul că a interzis canibalismul și sacrificiile umane. Unii preoți locali aveau șerpi uriași sau pterodactili — rari supraviețuitori ai epocii antediluviene, pe care îi venerau ca zei și pe care îi hrăneau cu carnea prizonierilor. Ramayana descrie modul în care Rama și adepții săi au pătruns pe neașteptate în aceste temple cu torțe, alungându-i atât pe preoți, cât și pe monștrii de acolo. Rama se ivea ca din senin în mijlocul dușmanilor, uneori cu arcul întins, alteori neînarmat, dar capabil să-i pietrifice cu privirea ochilor săi albaștri ca lotusul.
Rama era un expatriat, un nomad; regatul său se afla pe fundul apelor. Nu ducea o viață de rege, ci își făcea tabăra în sălbăticie, împreună cu iubita lui Sita. Apoi Sita a fost răpită de vrăjitorul Ravana. Ramayana descrie cum Rama și-a încheiat peregrinările cucerind India și Ceylonul, ultimul refugiu al lui Ravana, și a construit un pod peste mare, între India continentală și Ceylon, cu ajutorul unei armate de maimuțe — adică hominizi, descendenții spiritelor umane care s-au încarnat prea devreme, condamnate fiind astfel să dispară. În cele din urmă, după o luptă care a durat treisprezece zile, Rama l-a ucis pe Ravana revărsând foc asupra lui.
Îl putem considera pe Rama un Alexandru cel Mare a Neoliticului. După cucerirea Indiei, avea lumea la picioare. Dar avea și un vis.
Mergea prin pădure într-o noapte cu lună, când spre el a venit o femeie frumoasă.
Pielea era albă ca zăpada și purta o coroană splendidă. La început, n-a recunoscut-o, dar femeia i-a spus: „Eu sunt Sita, ia coroana aceasta și condu lumea alături de mine.”
Și a îngenuncheat, umilă, oferindu-i o coroană strălucitoare, statutul regal care îi fusese refuzat până atunci. Dar în clipa aceea îngerul său păzitor i-a șoptit la ureche: „Dacă îți pui coroana aceea pe cap, pe mine n-o să mă mai vezi. Iar dacă iei acea femeie în brațe, fericirea pe care o va încerca va fi atât de mare, încât o va ucide pe loc. Dacă însă va refuza s-o iubești, va trăi tot restul vieții liberă și fericită pe pământ, iar spiritul tău nevăzut va veghea asupra ei.” Când Rama s-a hotărât, Sita a dispărut printre copaci. Cei doi nu aveau să se revadă niciodată, despărțiți fiind pentru totdeauna.
Legendele despre viața Sitei după acea întâlnire sugerează că nu reiese limpede că ar fi fost atât de fericită precum făgăduise îngerul păzitor. În această ambiguitate și incertitudine recunoaștem un demers de modernitate al mitului. De asemenea, putem sesiza un paradox aflat în însăși esența naturii umane. Orice dragoste, dacă este autentică, implică o renunțare.
Cu măiestria sa în luptă, chipul frumos, ochii albaștri și pieptul vânjos, Rama seamănă din multe puncte de vedere cu eroii din miturile elene, precum Hercule, dar în legenda lui apare, așa cum spuneam, și un element nou. Hercule a trebuit să aleagă între virtute și fericire și, deloc surprinzător, a preferat-o pe cea dintâi. Povestea lui Rama, pe de altă parte, conține un element de surpriză morală. Cititorul va fi probabil de acord cu insistențele Sitei, atunci când ea susține în fața lui Rama că se cuvine ca el să accepte coroana de care a fost deposedat la naștere. Dar alegerea lui surprinzătoare, de a nu primi coroana ce-i revine de drept și a nu se căsători cu femeia iubită, înflăcărează imaginația și inteligența morală. Povestea lui Rama ne încurajează să privim dincolo de convențional, să ne plasăm imaginar în mintea celorlalți și, în ultimă instanță, să gândim noi înșine. Filozofia ezoterică a dorit dintotdeauna să submineze modurile mecanice și conservatoare de a raționa, izvorâte din obișnuință. Mai târziu vom vedea cum dramaturgii și romancierii familiarizați cu gândirea ezoterică, de la Shakespeare și Cervantes la George Eliot și Lev Tolstoi, au înflăcărat imaginația morală, aceasta fiind una dintre trăsăturile distinctive ale literaturii cu adevărat de calitate. Dacă arta și literatura oferă senzația unui tipar, a unor legi care operează dincolo de gândirea convențională, arta ezoterică aduce aceste legi în planul conștient.
Legenda lui Rama ne reamintește totodată că, în conformitate cu istoria secretă, cosmosul a fost creat pentru a oferi omului condițiile necesare liberului arbitru și liberei gândiri. Rama ar fi putut impune supușilor săi dreptatea și corectitudinea stăpânindu-i cu o mână de fier, dar i-a lăsat să decidă ei înșiși. Astfel, el constituie arhetipul exilatului, al „Regelui Secret” sau al „Filozofului Secret” care influențează cursul istoriei nu de pe tron, ci, incognito, din mijlocul oamenilor de rând. Rama încearcă să ajute omenirea să se dezvolte liber. El este un semizeu, dar refuză să fie conducătorul lumii. De acum înainte, zeii și semizeii nu vor mai ocupa, în carne și oase, tronurile.
La finele călătoriei, rătăcitorii au fondat Shambala, o fortăreață spirituală în regiunea muntoasă a Tibetului. Considerat acoperișul lumii, Tibetul este cel mai vast și mai înalt podiș, înconjurat de munți semeți. În cadrul unor tradiții se spune că populația tibetană descinde direct din cea a Atlantidei.
După unele opinii, în Shambala se poate ajunge doar printr-un tunel subteran, iar după alții, locul există într-o altă dimensiune, spre care se deschide un portal undeva în regiune. Sfântul Augustin a fost cel mai de seamă teolog creștin după Sfântul Pavel și, la fel ca acesta, era inițiat al unei școli a misterelor. A scris despre locul în care au trăit Enoh și sfinții, un paradis terestru situat atât de sus, încât Potopul nu l-a putut ajunge. Emmanuel Swedenborg, teolog, diplomat și inventator suedez din secolul al XVIII-lea, și totodată unul dintre francmasonii de frunte ai vremii, scria că „«Lumea Pierdută» trebuie căutată printre înțelepții din Tibet și Tataria. Anne-Catherine Emmerich, o catolică din Germania secolului al XIX-lea, adeptă a misticismului, scria în mod similar despre un Munte al Profeților, unde ar trăi Enoh, Ilie și alții care n-au murit în mod obișnuit, ci s-au „înălțat”, și unde s-ar afla de asemenea unicorni care au supraviețuit Potopului.
Din izolarea Tibetului au apărut izvoare de spiritualitate vie, care s-au unit, au dobândit forță, profunzime și amploare, devenind un fluviu năvalnic, asemenea Gangelui, și hrănind India întreagă.
În această istorie a lumii scrisă în stele, era următoare a debutat odată ce Soarele a început să răsară în constelația Racului, în 7227 î.C, când a fost fondată prima mare civilizație hindusă, cea mai veche și cea mai profund spirituală dintre civilizațiile de după Potop.
Fondatorii ei nu erau deloc impresionați de nou-creata lume materială, pe care o considerau maya — o iluzie ce amenința să ascundă realitățile superioare ale lumilor spirituale.
Ei priveau cu nostalgie înapoi, la vremurile dinainte ca acest văl al materiei să se fi așternut între omenire și ierarhiile spirituale.
Băile înghețate și celelalte forme de tortură autoimpusă ale asceților pot fi considerate un aspect al efortului de a rămâne deschiși față de lumea spiritelor. Acesta era un efort conștient, pe care îl făceau câtă vreme vălul era încă translucid, pentru a-și aminti de caracteristicile lumii spirituale și a le imprima pentru totdeauna în conștiința umană.
Succesul acestei încercări s-a tradus în faptul că India este și astăzi cel mai mare depozitar mondial al cunoașterii spirituale, îndeosebi în privința fiziologiei oculte. Așa cum îmi spunea recent un inițiat de nivel înalt, „dacă vizitezi India, nu poți să nu simți cum, și azi, aerul pur și simplu pârâie de conotații astrale”. Marii învățați occidentali, ca Pitagora, Apollonios din Tyana și St Germain au călătorit în India în căutarea acestor conotații astrale. Evangheliile cuprind date din surse indiene mai vechi și diverse idei care își au originea în ele. Sir John Woodruffe, specialistul în sanscrită care a tradus pentru prima dată textele tantrice, în secolul al XIX-lea, scria că până și venerabila tradiție sufistă se bazează pe învățăturile hinduse — spre exemplu pentru informațiile despre chakre.
Începând cu anii șaizeci, numeroși sunt occidentalii care simt că religia hindusă oferă o utilă bază de cunoaștere spirituală și, de asemenea, discipline spirituale practice și ghiduri privind lumea spiritelor, pe care nu le pot găsi în Biserica creștină. Majoritatea librăriilor din Occident vând mai multe cărți de misticism inspirate de tradiția orientală decât de cea vestică.
După refuzul lui Rama de a accepta coroana, nu a mai existat o personalitate anume care să domine epoca. Dacă el fusese un erou plurivalent, care lupta cu monștrii, se lansa în aventuri îndelungi și riscante și fonda orașe, succesorii săi, numiți uneori „Cei Șapte înțelepți”, sau Rishi, au fost caracterizați de o stare pasivă, de inactivitate.
Ei nu au construit nimic din piatră. Trăiau în locuințe din lut sau în adăposturi simple, printre rădăcinile și mlădițele plantelor. Nimic durabil n-a rămas după ei — decât cunoștințele lor:
Există o zicală simplă în Cabală: „Tot ce ai văzut vreodată, fiece floare, fiece pasăre și fiece piatră, va trece și se va preface în țărână, dar faptul că le-ai văzut va rămâne.” Rishi-i ar fi fost de acord cu ea. Așezați cu picioarele încrucișate astfel încât tălpile să le fie orientate în sus, doreau să nu simtă forța gravitației, atracția reductivă, spre în jos, a lumii materiale, ci aspirau la lumile spirituale. Puteau vedea ființele spirituale acționând pe Pământ, ajutând semințele să germineze primăvara, mugurii să înflorească vara, fructele să se coacă toamna, știind că pe durata iernii semințele sunt ocrotite tot de ele. Rishi-i resimțeau fluxul și refluxul influențelor spirituale ca pe o uriașă răsuflare. Civilizația hindusă antică era cel mai de jos tărâm al Cerurilor.
Am amintit anterior de modul în care materialiștii preiau în mod incorect termeni și expresii precum „sensul vieții”, folosindu-le cu un înțeles secundar și ușor injust. Același lucru se întâmplă cu cuvântul „spiritual”, pe care oamenii îl utilizează adesea pentru a se prezenta ca buni samariteni sau ca exemple de moralitate, într-un fel ambiguu, poate chiar pseudomistic. Termenul „spiritual” desemnează de fapt capacitatea de a vedea, a auzi și a comunica, asemenea adepților indieni, cu spiritele.
Rishi-i erau de asemenea capabili să comunice în moduri oculte. Prin simpla respirație, ei simțeau dacă o persoană era binevoitoare sau nu. Inspirând răsuflarea altuia, puteau „descifra” viața interioară a acestuia.
Adepții puteau revărsa în sufletul celor din jur cunoștințele pe care le dețineau într-un flux continuu de imagini. Mult mai târziu aveau să fie aceste cunoștințe transpuse în cuvinte și transmise oral de la o generație la alta, până ce în final au fost consemnate în scris sub forma Vedelor.
Privirea lor putea alunga șerpii și calma tigrii sau leii. Nimic nu-i putea distrage de la contemplare. Adepții rătăceau liberi, construindu-și adăposturi rudimentare, hrănindu-se cu fructe și cu laptele dat de turmele lor.
Mâncau numai alimente vegetale, niciodată carne. A ingera carne, considerau ei, înseamnă a absorbi suferințele din ultimele clipe de viață a animalului. Se scufundau în conștiința vegetală în procesele fizice – respirație, digestie, somn, stare de veghe, care așa cum am văzut fac parte darul trupului de lumea plantelor. Învățând să își controleze ens vegetalis, corpul eteric, ei își putea controla totodată respirația, ritmul digestiei, chiar bătăile inimii și circulația sângelui – reuşite extraordinare pentru care adepții hinduși au rămas celebri, precum capacitatea de a-și opri inima doar gândindu-se la acest lucru.
Adepții știau totodată că, prin contemplarea în concentrare profundă a chakrei plexului solar, dobândeau capacități de clarviziune. De asemenea, știau cum să-i învăluie pe ceilalți într-un fascicul protector de iubire, emanat din chakra inimii.
Pe lângă cele șaisprezece petale ale chakrei inimii, adepții percepeau o sută una artere subtile și luminoase izvorând din zona respectivă, aidoma spițelor unei roți. Trei dintre ele, mai mari, se ridică spre cap. Una se îndreaptă spre ochiul drept și corespunde Soarelui și viitorului. Alta se înalță spre ochiul stâng și corespunde Lunii și trecutului. Ei înțelegeau că, prin funcționarea combinată a acestor două organe de simț, omul poate percepe migrările obiectelor materiale în spațiu, în relație unele cu altele, și poate resimți trecerea timpului. Artera mijlocie urcă de la inimă și trece prin creștet. Astfel, drumul ascendent este iluminat de dedesubt, prin intermediul inimii radiante. Și tot pe această cale a arterei de mijloc, spiritul părăsește corpul prin creștet, în clipa morții. Pentru antici, întreaga viață era caracterizată de o pulsație, de un ritm sau o răsuflare. Ei considerau că viața umană este insuflată temporar în lumea iluziei — maya — și apoi expirată, acest proces repetându-se în decursul timpului. Anticii percepeau turmele sau bancurile de suflete inspirate și expirate în și din viața materială, împreună.
Această antică civilizație indiană era, din unele puncte de vedere, un ecou al lunii vegetale apoase, scăldate în soare, din perioada anterioară momentului în care s-a separat Soarele de Pământ. De asemenea, era și o perioadă a mâncătorilor de lotus, care trebuia să se încheie, pentru a lăsa loc progresului.
Am văzut că ființele din ierarhiile superioare nu-și mai puteau face apariția în corpuri fizice, așa cum se întâmplase anterior, în Atlantida. Se puteau încă manifesta sub forma spectrelor sau fantomelor, semimateriale, dar și acest lucru se petrecea din ce în ce mai rar. La sfârșitul acestei epoci, oamenii le mai puteau vedea, cu ochii fizici, doar o dată sau de două ori în viață. Pe măsură ce zeii se retrăgeau, omul trebuia să găsească modalități de a-i urma.
Astfel s-a născut yoga.
În momentele de maximă concentrare în meditație, un val de energie se ridica de la baza coloanei vertebrale, prin artera mijlocie și prin inimă, spre cap. Uneori, această energie era asemănată cu un șarpe care se înălța prin coloana vertebrală până în cap, unde mușca într-un punct aflat exact în spatele rădăcinii nasului. Mușcătura declanșa un flux extatic de curenți luminoși: șapte sute de mii de fulgere, cu un bâzâit ca al unui roi de milioane de albine. Adepții se pomeneau într-o altă dimensiune, care la început părea a fi un vast ocean de uriașe valuri unduitoare de energie și lumină — experiența mistică preliminară existentă în toate tradițiile. Pe măsură ce se obișnuiau cu lumea spirituală, aceste forțe aparent impersonale începeau să se transforme în învelișul exterior al zeilor și, în cele din urmă, chiar chipurile lor se reliefau în lumină, aceleași chipuri ale divinităților stelelor și planetelor care ne-au devenit familiare în ultimele capitole.
Una dintre cele mai scurte, dar și mai percutante cărți din lume este Sutrele yoga ale lui Pantanjali. A fost scrisă în forma ei finală în circa 400 î.C., dar își are originile în învățăturile Rishi-lor.
Pantanjali își îndeamnă cititorul să se concentreze asupra forței elefantului pentru a dobândi și el aceeași forță. De asemenea, spune că viețile trecute pot fi cunoscute dacă ne concentrăm asupra trecutului. Acestea sunt lucruri pe care, atunci ca și acum, doar inițiații de cel mai înalt grad le pot realiza. Noi, ceilalți, le vom putea face abia în încarnările viitoare.
Rishi-i susțineau că țelul existenței este evoluția întregului univers și că semințele acestei transformări se află în corpul omenesc.
În anul 5067 î.C., când Soarele intra în constelația Gemenilor, zeii împingeau cosmosul spre următorul stadiu al evoluției umane. Așa cum, înainte, impulsul către evoluție se deplasase spre est, din Atlantida în India, acum începea să se retragă spre vest, și continuă și astăzi în aceeași direcție.
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
