Bruce Lipton – Medicamente, Energie și Înțelegerea Cuantică a Sănătății
Medicamentele! Cunoașterea faptului că structura și comportamentul materiei sunt controlate de mecanisme atât de profund diferite ar fi trebuit să-i furnizeze domeniului biomedicinei noi revelații în ceea ce privește modul de a înțelege sănătatea și boala. Dar chiar și după descoperirile din fizica cuantică, biologii și studenții la medicină continuă să fie învățați să vadă corpul doar ca pe o mașinărie fizică, ce funcționează în conformitate cu principiile newtoniene. Căutând să afle cum sunt „controlate” mecanismele corpului, cercetătorii și-au concentrat atenția pe studierea unei mari varietăți de semnale fizice, clasificate în familii distincte de substanțe chimice, printre care se numără cele de care pomeneam mai sus – hormonii, citokinele, factorii de creștere, inhibitorii tumorali, mesagerii și ionii. Cu toate acestea, din cauza înclinării lor newtoniene și materialiste, cercetătorii convenționali au ignorat complet rolul pe care îl joacă energia în sănătate și boală.
În plus, biologii convenționali sunt niște reducționiști, care cred că mecanismele corpului nostru fizic pot fi înțelese dacă luăm fiecare celulă individual și îi studiem „cărămizile” chimice care o compun. Ei cred că reacțiile biochimice care susțin viața sunt generate prin intermediul unor linii de asamblare în stilul lui Henry Ford: o substanță chimică provoacă o reacție, urmată de o altă reacție cu o altă substanță chimică etc. Fluxul linear de informație de la A, la B, la C, la D, la E este ilustrat pe pagina care urmează.
Acest model reducționist sugerează că, dacă există o problemă în sistem – care apare ca o boală sau o disfuncție – sursa problemei poate fi atribuită unei proaste funcționări într-una dintre etapele de-a lungul liniei de asamblare chimică. Astfel, furnizându-i celulei o piesă de schimb funcțională, în locul elementului defect, și, de exemplu, prescriind medicamente farmaceutice, teoretic, punctul unic care este defect poate fi reparat, iar sănătatea poate fi restaurată. Aceasta este presupunerea care impulsionează industria farmaceutică să caute medicamente de tip „glonțul magic“ și gene care fac modele și tipare.
Însă perspectiva cuantică ne dezvăluie că universul este o structură integrată de câmpuri de energie interdependente, care sunt întrețesute într-o plasă de interacțiuni. Asta i-a încurcat mai ales pe oamenii de știință din domeniul biomedicinei, care nu recunosc uriașa complexitate a intercomunicării dintre piesele fizice și câmpurile de energie care formează întregul. Percepția reducționistului, care vede un flux de informație linear, este caracteristică pentru universul newtonian.
Pe de altă parte, fluxul de informație într-un univers cuantic este holistic. Constituenții unei celule sunt întrețesuți într-o rețea complexă de comunicări încrucișate, de bucle de comunicare cerere-răspuns. O disfuncție biologică poate să provină dintr-o eroare de comunicare, pe oricare dintre rutele fluxului informațional. Pentru a ajusta chimia acestui sistem interactiv atât de complicat, este nevoie de o înțelegere mult mai profundă decât simpla ajustare a componentelor căii informaționale, cu ajutorul unui medicament. Dacă schimbăm concentrația lui C, de exemplu, aceasta nu influențează doar acțiunea lui D. Prin intermediul unor căi holistice, variațiile de concentrație ale lui C influențează profund comportamentele și funcțiile lui A, B și E, la fel ca pe ale lui D.
Când mi-am dat seama de natura complexelor interacțiuni dintre materie și energie, am știut că o abordare reducționistă și lineară (A la B la C la D la E) n-ar putea nici măcar să ne apropie de un mod de a înțelege exact cum funcționează boala. În timp ce fizica cuantică implică existența unor astfel de căi informaționale interconectate, cercetările recente și uluitoare în domeniul cartografierii interacțiunilor proteine-proteine în cadrul celulei, demonstrează acum și prezența fizică a acestor căi informaționale complexe și holistice. Ilustrația de la pagina 130 arată interacțiunile dintre câteva proteine într-o celulă de drosofila. Liniile de legătură reprezintă interacțiunile proteine-proteine.
Harta de interacțiuni între o serie foarte mică de proteine celulare (cercurile umbrite și numerotate) dintr-o celulă de Drosophila. Cele mai multe proteine sunt asociate cu sinteza și metabolismul moleculelor de ARN. Proteinele înconjurate cu ovale sunt grupate după funcțiile specifice pe căile respective. Liniile de legătură indică interacțiunile proteine-proteine. Interconexiunile dintre proteine de pe căi diferite arată cum modificarea unei proteine poate avea „efecte secundare” profunde asupra celorlalte căi. „Efectele secundare” și mai extinse pot fi generate atunci când o proteină comună este folosită în funcții complet diferite. De exemplu, aceeași proteină Rbpl (săgeata) este folosită la metabolismul ARN-ului, dar și pe căi asociate cu determinarea sexului. Retipărită cu permisiune, din revista Science 302:1727-1736. Copyright 2003 AAAS.]
În mod clar, disfuncțiile biologice pot să rezulte dintr-o eroare de comunicare, apărută în orice punct pe aceste căi atât de complexe. Atunci când schimbăm parametrii unei proteine într-un punct dintr-o astfel de cale complexă, în mod inevitabil vom modifica și parametrii altor proteine, în nenumărate puncte din cadrul rețelei. În plus, priviți cele șapte cercuri din ilustrația dinainte, care grupează proteinele după funcțiile lor fiziologice. Observați că proteinele din cadrul unui grup funcțional – cum ar fi cele care sunt responsabile de determinarea sexului (săgeata) – influențează și proteine cu funcții complet diferite, cum ar fi sinteza ARN-ului (adică, helicaza ARN). Cercetătorii de tip „newtonian“ nu au apreciat pe deplin vastele interconexiuni din rețelele informaționale biologice ale celulei.
Cartografierea acestor căi informaționale în rețea subliniază pericolele medicamentelor prescrise. Acum putem să ne dăm seama de ce medicamentele farmaceutice vin cu prospecte care enumără liste lungi de efecte secundare, de la iritante la mortale. Atunci când un medicament este introdus în corp, pentru a trata proasta funcționare a unei proteine, medicamentul respectiv interacționează în mod inevitabil cu cel puțin una și, posibil, cu multe alte proteine.
Faptul că sistemele biologice sunt redundante complică și mai mult chestiunea efectelor secundare ale medicamentelor. Aceleași semnale sau molecule de proteine pot să fie folosite simultan în diferite organe și țesuturi, unde să asigure funcții comportamentale complet diferite. De exemplu, atunci când se prescrie un medicament pentru a corecta o disfuncție pe o cale de semnalizare a inimii, medicamentul respectiv este transportat de sânge, în întregul organism. În mod neintenționat, acest medicament „pentru inimă“ poate să tulbure funcționarea sistemului nervos, dacă și creierul folosește componente ale căii de semnalizare pe care o țintește el. Această redundanță, deși complică efectele medicamentelor recomandate de medic, este un alt rezultat remarcabil de eficient al evoluției. Organismele pluricelulare pot să supraviețuiască cu mult mai puține gene decât credeau, odată, oamenii de știință, pentru că aceleași produse genetice (proteine) sunt folosite pentru o varietate de funcții. Acest lucru este similar cu folosirea celor douăzeci și șase de litere ale alfabetului, pentru a construi fiecare cuvânt din limba noastră.
În cercetările mele asupra vaselor sanguine la oameni, am avut experiența la prima mână a limitelor pe care le impune existența unor căi de semnalizare redundante. În corp, histamina este un semnal chimic important, care inițiază reacția de stres a celulelor. Când histamina este prezentă în sângele care hrănește brațele și picioarele, semnalul de stres produce pori mari de distanțare în pereții vaselor de sânge. Deschiderea acestor găuri în peretele vasului de sânge este primul pas în lansarea unei reacții inflamatorii la nivel local. Însă dacă se adaugă histamină în vasele de sânge din creier, același semnal histaminic mărește fluxul nutritiv către neuroni, îmbunătățindu-le creșterea și funcțiile specializate. În perioade de stres, fluxul nutritiv crescut, semnalat de histamină, permite creierului să-și accelereze activitatea, pentru a face față mai bine perceputei urgențe iminente. Acesta este un exemplu de cum același semnal histaminic poate să creeze două efecte diametral opuse, în funcție de locația unde este emis semnalul.
Una dintre cele mai ingenioase caracteristici ale sofisticatului sistem de semnalizare al corpului este specificitatea acestuia. Dacă aveți pe braț o iritație de la iedera otrăvitoare, mâncărimea irezistibilă este rezultatul eliberării de histamină, molecula-semnal care activează reacția inflamatoare, la alergenul din iederă. Deoarece nu este nevoie să aveți mâncărimi pe tot corpul, histamina este eliberată doar în locul iritației. La fel, atunci când o persoană are o experiență de viață stresantă, eliberarea de histamină în creier mărește fluxul sanguin la țesuturile nervoase, susținând procesele neurologice necesare pentru supraviețuire. Eliberarea de histamină în creier, pentru a face față comportamentelor de stres, este restricționată și nu duce la inițierea de reacții inflamatorii în alte părți ale corpului. La fel ca și Garda Națională, histamina este desfășurată numai acolo unde e nevoie de ea – și atâta timp cât este nevoie.
Însă cele mai multe dintre medicamentele din industria medicală nu au o astfel de specificitate. Atunci când luați un antihistaminic, ca să rezolvați mâncărimea provocată de o iritație alergică, medicamentul ingerat este distribuit sistemic. El afectează receptorii de histamină, indiferent unde sunt localizați aceștia în corp. Da, antihistaminicul va struni reacția inflamatoare a vaselor de sânge și va reduce considerabil simptomele alergice, însă atunci când pătrunde în creier, neintenționat, medicamentul alterează circulația neuronală, care apoi are influență asupra funcțiilor nervoase. De aceea, persoanele care iau antihistaminice pot să simtă o ușurare a alergiei – dar și efectul secundar, acela de somnolență.
Un exemplu recent de reacții adverse tragice, la tratamentul medicamentos, sunt efectele secundare incapacitante și periculoase, asociate cu terapia cu hormoni sintetici. Cea mai cunoscută influență a estrogenului este asupra funcțiilor sistemului reproductiv feminin, însă studiile mai recente asupra distribuției receptorilor de estrogen în corp dezvăluie faptul că aceștia – și, desigur, la fel și moleculele complementare de semnal de estrogen – joacă un rol important în funcționarea normală a vaselor de sânge, a inimii și a creierului. Doctorii au prescris în mod obișnuit estrogen sintetic, pentru a ușura simptomele asociate cu menopauza și cu oprirea sistemului reproductiv al femeii. Dar tratamentul cu estrogen farmaceutic nu concentrează efectele medicamentului pe țesuturile țintă vizate. Medicamentul are impact și perturbă și receptorii de estrogen din inimă, din vasele de sânge și din sistemul nervos.
Tratamentul de înlocuire cu hormoni sintetici s-a dovedit a avea efecte secundare tulburătoare, care duc la boli cardiovasculare și la disfuncții neuronale, cum ar fi atacuri cerebrale.
Efectele secundare ale medicamentelor, de felul celor care contribuie la controversa legată de tratamentul cu hormoni, reprezintă motivul esențial pentru care una dintre cauzele principale ale mortalității sunt bolile iatrogene, adică bolile rezultate în urma tratamentelor medicale. Conform estimărilor conservatoare publicate în Journal of the American Medical Association, bolile iatrogene reprezintă cea de a treia cauză de deces în țară. Peste 120.000 de oameni mor în fiecare an, în urma efectelor adverse ale medicațiilor prescrise. Cu toate acestea, anul trecut, un nou studiu, bazat pe rezultatele unei monitorizări a statisticilor guvernului pe durata a zece ani, a publicat cifre încă și mai deprimante. Concluzia acestui studiu este că, de fapt, bolile iatrogene sunt principala cauză de deces în Statele Unite, iar reacțiile adverse la medicamentele prescrise provoacă peste 300.000 de decese pe an.
Statisticile sunt deprimante, mai ales pentru o profesiune medicală care a demis cu aroganță trei mii de ani de medicină orientală eficientă, ca fiind neștiințifică – deși aceasta se bazează pe o înțelegere mai profundă a Universului. Vreme de mii de ani – cu mult înainte ca oamenii de știință occidentali să fi descoperit legile fizicii cuantice – asiaticii onorau energia, ca fiind principalul factor care contribuie la sănătate și la o stare bună a individului. În medicina orientală, corpul este definit printr-o mulțime complexă de căi energetice, denumite meridiane. În graficele fiziologice chinezești, care reprezintă corpul omenesc, aceste rețele energetice seamănă cu schemele de circuite electronice.
Ajutându-se de instrumente precum acele de acupunctură, doctorii chinezi testează circuitele de energie ale pacienților, la fel cum un inginer electrician „depanează” un panou de circuite, căutând „situații patologice” în rețelele electrice.
Cartile lui Bruce Lipton se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
