Jonathan Black – Odin si teoria angelica a evolutiei
Mai întâi ai fost din lut, apoi ai trecut de la forma minerală la cea vegetală, de la animal vegetal la animal uman… şi mai ai de trecut prin o sută de noi lumi… – Rumi
Felurite fiinţe angelice şi spirite s-au impus în diverse epoci şi locuri, precum şi în diferite tradiţii. Dacă grecii şi romanii îşi aminteau foarte bine faptele îngerului Jupiter, în nordul Europei, faptele îngerului Mercur aprindeau imaginaţia. Scandinavii şi-l aminteau pe îngerul lui Mercur sub numele de Wodin sau Odin.
Poveştile zeilor planetari scandinavi, ca şi miturile zeilor olimpieni, îi zugrăvesc atât pe ei, cât şi domnia lor ameninţată de giganţi şi măcinată de conflicte interne.
Odin ştia că va trebui să sufere mult ca să se pregătească pentru misiunea lui de salvare a lumii.
A fost rănit de o lance şi s-a spânzurat cu capul în jos de crengile Arborelui Lumii, un copac noduros şi bătut de vânturi, de care a rămas atârnat nouă zile şi nouă nopţi, în timp ce frunzele îi şopteau tainele runelor.
Apoi a pornit prin ceţuri dense spre peşterile întunecate, tărâmul elfilor negri. Voia să afle de la ei tainele prelucrării metalelor.
In sfârşit, a călătorit de-a lungul rădăcinilor Arborelui Vieţii să găsească Fântâna înţelepciunii. Fântâna era izvorul tuturor amintirilor, iar pe bătrânul uriaş care o păzea îl chema Memir (sau Memor, adică „Memorie”). Nu l-a lăsat pe Odin să bea din apa ei până nu şi-a jertfit ce avea mai de preţ. Odin şi-a scos unul din ochi. Acesta s-a scufundat în apele fântânii şi s-a dus la fund, strălucind acolo.
In viziunea spirituală a popoarelor din nordul Europei, Arborele Lumii stătea în centrul universului. Lumea oamenilor se numea Migard sau „Lumea de Mijloc” şi Arborele Lumii răsărea în mijlocul ei, înălţându-se până la ceruri.
Aproape de vârful Arborelui Lumii era un tron de aur. Odin stătea acolo, cu câte un corb pe umăr, şi în fiecare zi cei doi corbi zburau în jurul lumii şi se întorceau seara să-i spună lui Odin ce văzuseră.
Arborele Lumii ţinea pe ramurile sale şi marea cetate a zeilor, douăsprezece castele din aur, fiecare împodobit cu semnul unei constelaţii. Singurul drum spre regatul poleit cu aur trecea prin Bifrost. Făcut din aer, apă şi foc, podul le apărea oamenilor de jos, din Midgard, în chip de curcubeu. Heimdell, străjerul zeilor, stătea la pod. Se spune că simţurile îi erau atât de ascuţite, încât auzea iarba răsărind în pământ sau lâna crescând pe spinarea unei oi de la o sută de mile distanţă în orice direcţie.
Călăuziţi de Odin pe calul său cu opt picioare, zeii treceau podul Bifrost călare şi se duceau să se lupte cu giganţi şi troli. Regatul Midgard era înconjurat de munţi, iar dincolo de munţi trăiau Giganţii de Gheaţă, Giganţii de Foc, Giganţii Mării, Giganţii Dealurilor şi Giganţii de Promoroacă.
Piticii şi trolii erau aliaţi ai giganţilor. Primii aveau ochi verzi şi piele oacheşă şi trăiau ca viermii în măruntaiele pământului. Trolii locuiau în sate mici, făcute din movile şi înconjurate de stâlpi în care erau înfipte capete de oameni. In interiorul movilelor, trolii strângeau comori, dar le plăcea să-şi ducă viaţa în mizerie, pământul de pe jos din bordeiele lor mişunând de viermi şi şerpi.
Peste giganţi şi aliaţii lor stăpâneau zei, mai ales Thor, marele zeu al tunetului, care se bucura de titlul său de Urgie a giganţilor. Când era mic, îi uimise pe zeii mai în vârstă ridicând într-o mână zece legături enorme cu piei de urşi. Provocat la o întrecere de pescuit, retezase capul unui bou şi îl folosise ca momeală.
Mergea într-un car tras de ţapi fioroşi. Ciocanul lui Thor zbura prin norii de furtună să spargă capul unui gigant, apoi se întorcea în mâinile lui. Ii plăcea să spună că, de n-ar fi fost el, ţinutul zeilor ar fi fost cotropit de giganţi.
Fierul din sângele nostru bate prin tot corpul ca un ciocan mânuit de Thor, zeul războiului.
Miturile nordice, ca şi cele greceşti, romane sau iudaice, descriu o lume in evoluţie, unde marile fiinţe spirituale, numite „îngeri“ în unele tradiţii sau „zei“ ori „duhuri” în altele, sunt agenţii creaţiei. Existenţa lor nu este neapărat în dezacord cu informaţiile ştiinţifice. Alfred Russel Wallace a conceput o teorie a evoluţiei speciilor prin selecţie naturală în acelaşi timp cu Charles Darwin şi independent de el, pe care au prezentat-o împreună elitei intelectuale din epocă, la Linnean Society, în 1858. Teoria lor comună i-a luat credinţa religioasă lui Darwin şi a subminat-o încetul cu încetul, dar Alfred Russel Wallace a continuat să creadă că selecţia naturală fusese condusă de inteligenţe creatoare, pe care le-a identificat cu îngerii.
In zilele noastre, asemenea inteligenţe creatoare au fost reîncadrate de biologul Rupert Sheldrake în teoria rezonanţei morfice. Intr-o carte recentă, The Science Delusion, savantul insistă asupra lipsei de sofisticare filosofică a militanţilor materialişti de frunte, arătând că versiunea ştiinţifică pe care o folosesc pentru a combate spiritualitatea nu e decât un baston vechi şi rupt. Mary Midgley, unul din filosofii importanţi din Marea Britanie, i-a publicat o cronică a volumului în The Guardian:
„Nu prea se pomeneşte azi de ghinionul că materialismul mecanicist actual se bazează pe noţiuni confuze, demodate despre materie. Nu putem aborda subiecte importante despre minte şi trup, cum ar fi conştiinţa sau originile vieţii, câtă vreme încă tratăm materia ca în secolul al XVII-lea, de parcă ar fi o chestie moartă, inertă… Avem nevoie de o altă paradigmă minte-trup.“
In mituri, zeii şi îngerii planetelor joacă un rol special în configurarea condiţiei umane. Fac eforturi să dea condiţiei umane structura ei de bază – să facă o arenă în care oamenii să se dezvolte şi să reziste, să lupte, să iubească şi să-şi formeze capacităţi precum liberul-arbitru şi gândirea liberă. Miturile aparţin idealismului, unei viziuni despre lume potrivit căreia materia există doar pentru a ne ajuta să trecem prin experienţe. La asta e bună materia. Miturile sunt o descriere a condiţiei umane percepute subiectiv şi sunt cât se poate de precise.
Am scris în altă parte despre originile ideii de evoluţie în gândirea religioasă şi mistică. Evoluţie înseamnă a evolua spre ceva mai bun, iar gândirea religioasă şi spirituală a avut întotdeauna această aspiraţie.
Dar gândirea religioasă şi spirituală, aşa cum se exprimă în mituri, este mereu foarte conştientă de precaritatea procesului evolutiv.
Când a băut din Fântâna înţelepciunii, Odin a aflat că toate lucrurile sunt vremelnice şi a ştiut că giganţii nu aveau să fie stăpâniţi pentru totdeauna. In palatele zeilor, ospeţele cu mistreţ fript şi valuri de mied, întrecerile sportive gălăgioase şi farsele ţineau în frâu neliniştea, dar toate erau umbrite de melancolie.
Nimeni nu-l înveselea mai tare pe Odin şi nimeni nu îl făcea să râdă mai bine decât Loki, fapt pentru care Odin îl iubea. Loki este îngerul numit Lucifer în tradiţia creştină. Trăia cu ceilalţi zei în Asgard, dar era răutăcios şi, încetul cu încetul, a devenit rău.
Loki a dispărut un timp şi apoi s-a aflat că şi-o luase amantă pe una dintre duşmancele zeilor, o gigantă. Mai rău, giganta îi născuse trei copii monstruoşi. Loki îi ţinuse secret cât de mult timp putuse, dar ei au crescut prea mari ca să-i mai ascundă, aşa că Odin i-a poruncit să-i aducă în Asgard.
Ceilalţi zei s-au dat înapoi îngroziţi când monştrii au intrat în sala de ospeţe, dar lui Odin nu îi era frică de nicio creatură. A făcut un pas în faţă şi l-a înşfăcat pe primul dintre monştri, un şarpe mare. L-a aruncat în ocean şi apoi l-a tras bine în jurul pământului, aşa că era întemniţat acolo, cu coada în gură.
Uriaşa fiică a lui Loki se numea Hela. Era hidoasă, pe jumătate vie şi cealaltă jumătate un cadavru vineţiu, în putrefacţie. Odin a azvârlit-o din Asgard şi ea a căzut timp de nouă zile, până a ajuns într-o împărăţie întunecată şi umedă, în măruntaiele pământului. Odin a hotărât ca Hela să nu mai părăsească niciodată acea împărăţie, până la sfârşitul lumii. De acest regat, numit Hell (,,iad“) după regina sa, nu te puteai apropia decât plătind o taxă, după care străbăteai un râu subpământean îngheţat şi trebuia să te fereşti de câinele iadului, ud de atâta sânge şi înlănţuit la porţile sale.
Odin nu prea ştia cum să procedeze cu al treilea monstru, Fenris. Fântâna înţelepciunii i-l arătase pe acel lup uriaş într-o viziune profetică. Ştia că e o primejdie de moarte pentru el. Legile din Asgard interziceau să omori un oaspete, chiar şi un lup, dar animalul se mărea şi devenea mai puternic pe zi ce trecea, urlând în curtea interioară a palatului şi dându-şi jos cele mai trainice lanţuri pe care le puteau făuri zeii, de parcă ar fi fost nişte pânze de păianjen.
Apoi, amintindu-şi că fusese pe tărâmul Piticilor Negri, unde aflase tainele lucrului cu metale, a trimis la ei un mesager care s-a întors cu un lanţ foarte mic, la fel de moale şi delicat ca o panglică.
– Ăsta n-o să-l ţină niciodată pe Fenris! a strigat Odin.
Mesagerul a protestat, spunând că piticii se juraseră că îl va ţintui pe lup până în ziua Ultimei Bătălii. Era un lanţ fermecat, a explicat el, făcut din perniţele de la nişte pisici, din barba unei femei, din rădăcinile luate de la o piatră în poziţie verticală, din nervii de la un urs, din chemarea de dragoste a unui peşte şi din saliva unei păsări.
Lupul crescuse mare acum şi suficient de puternic ca să se împotrivească oricărei încercări de a i se pune lanţul de gât. Fenris avea încredere în puterea lui şi nu se temea de niciun lanţ, cu excepţia unuia magic. Aşa că a acceptat să i se lege noul lanţ la gât, dacă unul din zei îi punea mâna în gură ca zălog al făgăduielii zeilor că nu se făcuse nicio vrajă la făurirea lui. Pe când ceilalţi au şovăit, zeul războiului, Tyr, a ieşit în faţă şi a băgat o mână în botul plin de bale. Apoi Thor a înfăşurat lanţul de gâtul lui Fenris şi l-a fixat de o piatră din centrul pământului.
In clipa în care lupul a fost legat, lanţul s-a strâns, intrându-i animalului în carnea de la gât. Fenris a urlat furios, s-a încordat şi a scuturat aşa tare din cap, că privirea i s-a înceţoşat. După un timp s-a potolit şi toată lumea a văzut că era ţintuit locului, cu mâna retezată a lui Tyr între fălci.
Aşadar, Fenris a fost înlănţuit – pentru moment. Dar Odin ştia foarte bine că nimic bun nu poate să vină de la ceva rău şi că răul suprem va ieşi până la urmă din rău. Vor avea de plătit scump pentru că l-au păcălit pe lup, chiar dacă din motive întemeiate.
Condiţia umană e foarte precară. Este ameninţată din toate părţile. Şi ar putea şi poate fi distrusă uşor de ceva în aparenţă atât de neînsemnat şi de efemer ca o intenţie ascunsă.
Cum se face că suntem aici? Cum au apărut toate coincidenţele atât de puţin probabile, cum s-a realizat succesiunea de obstacole şi echilibre necesare pentru formarea vieţii inteligente care a dus la apariţia noastră, în aşa fel ca să ni se dea o şansă de a evolua? Oamenii de ştiinţă sunt de acord că e foarte puţin probabil ca acest proces să se fi petrecut la întâmplare.
Răspunsul din Antichitate este că potrivirea perfectă nu e un accident. S-a întâmplat — şi noi suntem astfel —, pentru că totul este dirijat şi condiţionat de inteligenţa îngerilor. Din perspectiva ideii că mintea a preexistat materiei, totul este încărcat cu inteligenţă, în orice lucru există inteligenţă. Lumea materială a fost făcută ca să o susţină pe cea vegetală, care s-a format ca s-o susţină pe cea a animalelor, iar aceasta pentru a susţine, la rândul ei, conştiinţa umană.
In general, nu suntem conştienţi de existenţa unei astfel de inteligenţe şi de modul în care ea influenţează fiecare parte a lumii materiale. Vedem adesea dovezi ale inteligenţei în jurul nostru, dar nu reuşim să le recunoaştem. Chiar şi lucrul cel mai inert, un munte sau o faleză, este purtător de inteligenţă şi intenţie. Doar că se mişcă foarte, foarte încet.
In era preştiinţifică, cei mai luminaţi oameni erau idealişti. Cunoşteau mai bine sensul acestei inteligenţe, acţionând atât în lumea „din afară”, cât şi în interiorul nostru. Simţeau în profunzime rolul planetelor în alcătuirea noastră fizică şi mintală, ştiau că fierul lui Marte ne bate ca un ciocan prin vene sub formă de sânge, că ciclurile Lunii ne influenţează forţele de regenerare, iar ciclurile lui Venus ne influenţează rinichii să secrete dorinţă sub formă de testosteron. Ştiau cum lucrează Mercur în membrele noastre, dându-ne posibilitatea de a ne mişca prin spaţiu şi de a gândi spaţial, şi că Soarele era numit „ochiul zămislirii” pentru că făcea totul să crească asemenea florii-soarelui ce se înalţă spre cer să-l întâlnească.
Şinele nostru conştient este ca un împărat-copil purtat pe braţe de un alai gălăgios de slujnice, infirmiere, miniştri, gărzi de corp şi generali, iar aceste ajutoare care îi fac posibilă existenţa şi-l duc prin viaţă sunt marile forţe ale inteligenţei din univers.
Ele sunt mult mai importante decât inteligenţa noastră conştientă şi operează sub pragul conştiinţei. Ştiu să realizeze complicate reacţii chimice, de pildă, să descompună hrana pentru a izola şi trimite anumite substanţe în diferite părţi ale corpului, să absoarbă oxigenul în sânge, să transforme substanţele anorganice în fluide vitale, să prefacă vibraţiile din ureche în sunete care se aud şi apoi să proceseze aceste modele complicate.
Nenumărate operaţiuni inteligente pe care tu sau eu abia începem să le înţelegem au loc sub pragul conştiinţei noastre.
In Antichitate, agenţii acestor procese complexe din diverse părţi ale corpului erau văzuţi ca fiind de natură spirituală – zei sau îngeri. Astăzi percepem corpul uman ca pe o alcătuire din părţi cu un oarecare grad de independenţă, dar, colaborând cu alte elemente din afara sau dinăuntrul corpului, avem senzaţia că trupul e o maşinărie însufleţită. Anticii aveau o percepţie asemănătoare în privinţa alcătuirii spirituale a individului. Vedeau fiinţa umană ca pe o maşinărie spirituală, compusă din multe părţi însufleţite, ce cooperau la porunca fiinţelor spirituale. Vasilide, un discipol al Sfântului Petru, numea fiinţa umană „o tabără a diferitelor spirite”. Ibn al-Arabi, liderul spiritual al sufiştilor, susţinea că „îngerii sunt puterile ascunse în organele şi facultăţile omului”.
Alaiul care îl duce pe împăratul-copil în slava cerului este, prin urmare, alcătuit din Sf. Mihail, Odin şi Marte, din marii zei şi îngeri ai planetelor şi ai stelelor şi din îngerii sau spiritele mai puţin importante din subordinea lor. Gândirea de bun-simţ, corectă din punct de vedere ştiinţific, spune că toată teoria despre îngeri e un exemplu al aberaţiei numite antropomorfism. Respectiva aberaţie este un fel de a privi fenomene ale naturii, cum ar fi tunetul sau erupţia vulcanică, atribuindu-le trăsături umane într-un mod primitiv şi copilăresc. De pildă, tunetele arată că zeii sunt mânioşi.
Problema este că materialismul ştiinţific e atât de adânc înrădăcinat în societatea noastră, încât uneori e greu chiar şi să începi să înţelegi înţelepciunea spirituală străveche din care provin poveştile cu zei şi îngeri. Scopul este să încerci să vezi ce e bun şi înţelept din vechea abordare. Anticii stăruiau asupra unui adevăr important şi asupra urmărilor lui. Acest adevăr important este următorul: fiinţa umană este o prelungire a mediului în care trăieşte. Am evoluat ca urmare a atributelor universului şi în reacţie cu ele. Prin urmare, există „acolo”, în univers, atribute care ne fac oameni.
Popoarele din vechime numeau asemenea atribute „zei” sau „îngeri”. Ne place să credem că am primit calităţile noastre intrinsec omeneşti de la îngeri. Ei şi-au proiectat calităţile asupra noastră, şi nu invers.
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina