Omraam Mikhael Aivanhov – Geneza, Cuvântul și Lumina Creației
„Să fie lumină!” După povestea din Geneză, în momentul în care Dumnezeu a pronunțat aceste cuvinte a început creația. Aceasta semnifică că nu a existat lumină înainte? Și cum a putut crea Cuvântul divin? Și aici tabloul Arborelui sefirotic, Arborele Vieții, ne ajută să înțelegem.
Înainte ca Dumnezeu să spună: „Să fie lumină!” această realitate pe care noi o numim lumină nu exista decât sub o formă pe care nu puteam să o concepem: Ain Soph Aur. Și „cuvântul” lui Dumnezeu, care nu are evident nicio legătură cu ceea ce putem face noi, noi, numindu-l cuvânt, nu e decât un fel de a exprima ideea că, pentru a crea, Dumnezeu a proiectat ceva din El Însuși. Această proiecție care era El, dar o nouă formă a Lui, noi o numim lumină. A spune că Dumnezeu a „vorbit” semnifică faptul că El a avut voința de a se manifesta. Vă gândiți că e dificil de înțeles… Nu, să luăm un exemplu din viața cotidiană. Aveți o idee, dar unde este această idee? Unde o situați? Putem să o vedem și să o localizăm într-o anumită parte a creierului vostru? Nu. Și suntem obligați să recunoaștem că nu știm din ce materie este ea făcută. Dar în momentul în care exprimați această idee prin cuvânt, deja începem să-i percepem existența. În fine, când acționați conform acestei idei, ea se încarnează în materie, ea devine vizibilă. Cuvântul este un intermediar între planul gândirii pure și cel a realizării în materie. Aveți aici o imagine a procesului creației.
Acum, dacă alăturăm fraza din Geneză: „Dumnezeu spuse: Să fie lumină!” și prima frază din Evanghelia sfântului Ioan: „La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu”, vom înțelege și mai bine ce raport există între Cuvânt și lumină. Lumina este substanța pe care Cuvântul divin, primul născut din Dumnezeu, a făcut să apară pentru a deveni materia creației. Veți spune că atunci când privim pietrele, plantele, animalele și chiar oamenii, nu vedem că ei sunt făcuți din lumină. Da, pentru că această lumină din ei s-a condensat ajungând pe punctul de a deveni opacă. Și dacă opunem în general materia luminii, e pentru că ignorăm că ceea ce numim materie este în realitate lumină condensată.
Kabbala învață că Dumnezeu a creat lumea prin condensări succesive. Pentru a ieși din această imensitate, din acest abis insondabil, din acest spațiu fără limite unde El e răspândit, Ain Soph Aur, Absolutul, Necunoscutul și-a impus limite, apoi revărsându-se peste aceste limite El a format un receptacul pe care L-a umplut cu emanațiile sale. Acest receptacol e Kether, prima sefiră. Kether e prima manifestare a lui Ain Soph Aur, nemanifestatul. Începând de aici, putem spune că toată creația nu e decât o succesiune de țâșniri și revărsări ale luminii originale. Kether revărsându-se a format Hohmah: Hohmah e ca un recipient care s-a umplut de apa lui Kether. Revărsându-se, ea s-a deversat în Binah, Binah în Hessed, Hessed în Gebourah, Gebourah în Tiphereth, Tiphereth în Nestah, Nestah în Hod, Hod în Iesod, și Iesod în Malhouth. Și pe măsură ce emanația divină a coborât pentru a forma noi lumi, ea a devenit din ce în ce mai densă. Dar e aceeași chintesență care a creat fără încetare noi forțe, noi culori, noi melodii, noi forme… Din emanație în emanație Dumnezeu a creat toate sefiroturile și astfel viața continuă să curgă din Izvorul infinit.
„La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu… În El era viața și viața era în lumina oamenilor.” Pentru ca Kether să facă să țâșnească viața, trebuie să o primească de mai sus. El o primește din Ain Soph Aur, Ain Soph Aur din Ain Soph, și Ain Soph din Ain, absența, care așteaptă momentul de a deveni prezență…
Există deci o relație neîntreruptă dintre Absolut și Dumnezeu manifestat, și astfel se introduce în univers tot timpul ceva nou. Universul e o creație continuă și materia sa crește și se transformă fără încetare. Cum se stabilește acest contact între Absolut și Dumnezeu manifestat? Nu știm nimic. Da, și să mă ierte Dumnezeu de a mă afunda în astfel de probleme, pentru că trebuie să îndrăznim să mărturisim că nimeni nu știe nimic despre acest subiect. Atunci, veți zice, de ce vorbim despre acesta? Pentru că, în măsura în care noi suntem creați după imaginea lui Dumnezeu, după imaginea universului, ceva din noi, care scapă conștiinței noastre poate sesiza câteva fragmente ale acestei realități…
Viața nu este decât o traversare de energii, de aceea găsim de asemenea în tradiția kabalistică imaginea unui fluviu al vieții care țâșnește din Izvorul divin și coboară pentru a alimenta toate regiunile universului.
De la Kether la Malhouth, sefiroturile sunt vase sacre care se umplu din sursa inepuizabilă a vieții. Arborele și fluviul sunt deci două imagini complementare care arată curgerea și strălucirea vieții. Veți spune: „Dar arborele prinde rădăcini în jos, pe când fluviul izvorăște de sus.” Da, în lumea noastră materială arborii au rădăcinile lor în pământ, dar arborele cosmic are rădăcinile în înalt (a se vedea cap IX: „Împărăția lui Dumnezeu e asemănătoare unei semințe de muștar.”).
Să luăm acum imaginea unui fluviu, păstrând tot timpul în minte că nu e vorba decât de o imagine destinată să traducă un aspect al realității. Dar realitatea însăși e mult mai complexă și trebuie deci pentru a o înțelege să introducem noi elemente.
Sefiroturile sunt repartizate pe trei coloane, aceasta semnifică deci că fluviul vieții nu curge în linie dreaptă de jos în sus. Am văzut că de o parte și de alta al Stâlpului central se află Stâlpul Clemenței polarizat pozitiv și cel al Rigorii polarizat negativ. Trecând dintr-o sefiră în alta, emanația divină schimbă deci polaritatea. Aceasta explică faptul că succedându-se unele pe altele, sefiroturile par de o natură opusă. Lui Hohmah, de exemplu, care reprezintă armonia, dragostea universală, îi urmează Binah, care reprezintă rigoarea implacabilă a decretelor divine. Acestei intransigențe a lui Binah îi urmează clemența lui Hessed; clemenței lui Hessed îi urmează îndrăzneala combativă a lui Gebourah, etc. Și cum fiecare sefiră corespunde unui atribut divin, unei virtuți divine, se explică de ce adjectivele atribuite lui Dumnezeu sunt atât de diferite și aparent contradictorii: milostiv, teribil, dulce, gelos, fidel, răzbunător… Ele exprimă caracterele opuse ale celor doi stâlpi.
Cartile lui Omraam Mikhael Aivanhov se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
