Osho – Încredere, Individualitate și Eliberare de Condiționare
|
Getting your Trinity Audio player ready...
|
Omul ar fi putut să se înalțe până la culmi foarte înalte, până în piscuri himalayene ale conștiinței, dar din cauza majorității de oameni proști și inconștienți, evoluția este întârziată încontinuu. Ucizi un Socrate, ai întârziat probabil evoluția cu 1000 de ani. Ucizi un Buddha otrăvindu-l, ai întârziat din nou evoluția cu 1000 de ani. Îl ucizi pe al-Hillaj Mansur și întârzii evoluția. Evoluția este întârziată continuu, pentru că majoritatea nu poate tolera ca cineva să se ridice precum un Everest – cel mai înalt vârf al munților Himalaya – în materie de conștiință, dragoste, compasiune. Trebuie să creăm forța imensă a mii de Buddha. Numai atunci va exista posibilitatea unui salt cuantic în evoluție.
Încrederea este posibilă doar dacă ai încredere în tine însuți. Lucrul fundamental trebuie să se întâmple întâi în tine. Dacă crezi în tine, atunci poți crede în existență. Dar dacă nu crezi în tine, nicio altă încredere nu este cu putință.
Societatea distruge încrederea de la rădăcină. Nu îți permite să crezi în tine însuți. Te învață alte tipuri de încredere – încrederea în părinți, în biserică, în stat, în Dumnezeu, ad infinitum. Dar încrederea de bază este complet distrusă. Și atunci toate celelalte tipuri de încredere sunt false, sunt menite să fie false.
Toate celelalte tipuri de încredere sunt ca florile de plastic. Nu ai rădăcini reale pentru ca florile reale să poată crește.
Societatea o face în mod deliberat, dinadins, pentru că un om care crede în sine este periculos pentru societate – o societate care depinde de sclavie, care a investit prea mult în sclavie.
Un om care crede în sine este un om independent.
Nu poți face previziuni despre el, se va mișca în felul lui.
Libertatea va fi viața lui.
Se va încrede în ceea ce simte, în ceea ce iubește, iar încrederea lui va fi intensă și plină de adevăr. Încrederea lui va fi vie și autentică.
Și va fi gata să riște totul pentru încrederea lui – dar numai atunci când o simte el, când este adevărată, când îi atinge inima, când îi stârnește inteligența și iubirea, altfel nu.
Nu îl poți forța să creadă în nimic.
Credința este teoretică, încrederea este existențială.
Îți poți schimba credința fără nicio problemă; e ca și cum ți-ai schimba hainele.
Dintr-un hindus poți deveni creștin; dintr-un creștin poți deveni un mahomedan; dintr-un mahomedan poți deveni un comunist.
Nu este nicio problemă, întrucât credința aparține minții. Dacă ceva e mai convingător, mai logic, o poți oricând schimba.
Nu are rădăcini în inima ta.
Credința este precum florile de plastic, care de la depărtare par a fi flori.
Nu au rădăcini, nu au nevoie de îngrijiri speciale – nu au nevoie de îngrășământ, chimicale, apă, nu au nevoie de nimic.
Și sunt oameni permanenți, pot rămâne cu voi toată viața – pentru că nu s-au născut niciodată, deci nu vor muri niciodată. Sunt fabricați. Dacă nu îi distrugi, vor rămâne cu tine.
Încrederea este un trandafir adevărat. Are rădăcini, iar rădăcinile cresc adânc în inima și în ființa ta.
Credința este doar în cap.
Încrederea este în inimă, în lumea interioară a ființei tale.
Este imposibil să schimbi încrederea – așa ceva nu s-a întâmplat niciodată, nu se știe să se fi întâmplat vreodată în istorie.
Dacă ai încredere, ai încredere; nu există nicio șansă să schimbi asta.
Iar ea continuă să crească pentru că are rădăcini. Nu stă pe loc; este dinamică, este o forță vitală, îi cresc frunze și flori noi, ramuri noi.
Lucrul cel mai dificil în viață este să lași trecutul deoparte – pentru că a lăsa trecutul deoparte înseamnă a renunța la întreaga identitate, la personalitate. Înseamnă a renunța la tine.
Nu ești nimic în afară de trecutul tău, nu ești altceva decât propriile condiționări.
Nu este ca și cum ai da hainele jos – este ca și cum ți-ar fi jupuită pielea.
Trecutul tău este tot ce știi că ești.
Să îl lași deoparte este dificil – cel mai greu lucru în viață.
Dar cei care îndrăznesc să îl lași deoparte, doar ei trăiesc cu adevărat.
Ceilalți se prefac că trăiesc, se târăsc cumva.
Nu au viață – nu pot avea. Trăiesc la minimum, iar a trăi la minimum înseamnă a rata totul.
Doar atunci când trăiești la potențialul maxim poți înflori.
Doar atunci când potențialul ființei tale se exprimă la maximum, abia atunci vine la tine Dumnezeu – atunci începi să simți prezența divinității.
Cu cât dispari mai mult, cu atât simți prezența divinității.
Dar această prezență nu va fi simțită decât mai târziu.
Prima condiție care trebuie îndeplinită este să dispari.
Este o formă de moarte.
Prin urmare, este dificil.
Iar condiționarea este adânc înrădăcinată – pentru că ai fost condiționat încă de la început; încă din momentul nașterii a început condiționarea.
Până să devii puțin conștient, până să-ți dai cât de cât seama, condiționarea ajunsese deja în cel mai adânc strat al ființei tale.
Dacă nu pătrunzi în tine acolo până la acel miez al ființei tale în care condiționarea nu s-a instalat deloc, care a existat dinainte ca ea să înceapă, până când nu devii atât de tăcut și de inocent cum e acel miez al ființei, nu vei ști cine ești.
Vei ști că ești hindus, creștin, comunist.
Vei ști că ești indian, chinez, japonez, vei ști multe lucruri – dar aceste lucruri sunt doar condiționări care ți-au fost impuse.
Ai intrat în lume pe deplin tăcut, pur, inocent. Inocența ta era absolută.
Meditația înseamnă pătrunderea în acel centru al ființei tale.
Maeștrii zen îl denumesc „chipul originar”.
Toți ne-am născut ca singulari, dar în momentul în care devenim suficient de maturi să participăm activ la viață, suntem deja parte din mulțime.
Dacă pur și simplu stai liniștit și îți asculți mintea, vei auzi câte voci sunt acolo.
Vei fi surprins, vei recunoaște acele voci foarte bine.
Una este vocea bunicului tău, alta este vocea bunicii tale, a mamei tale o alta, una din voci este a preotului, alta a profesorului, a vecinilor, a prietenilor, a dușmanilor.
Toate aceste voci fac parte din mulțime, iar dacă vrei să găsești vocea ta, este aproape imposibil; mulțimea este prea densă.
De fapt, ai uitat de multă vreme de propria ta voce.
Nu ți s-a oferit suficientă libertate pentru a da glas opiniilor tale.
Ai fost tot timpul învățat să asculți.
Ai fost învățat să spui da la tot ce îți spuneau bunicii și părinții tăi.
Erai învățat să urmezi tot ce fac profesorii și preoții.
Nimeni nu ți-a spus niciodată să îți cauți vocea interioară – „Ai o voce a ta sau nu?”
Așa că vocea ta a rămas foarte discretă, în timp ce alte voci se aud puternic, sunt foarte poruncitoare, pentru că ele au dat ordine pe care tu le-ai executat – împotriva voinței tale.
Nu aveai nicio intenție să dai ascultare, vedeai bine că nu ar trebui s-o faci.
Dar trebuie să fii ascultător ca să fii respectat, acceptat, iubit.
În mod firesc, o singură voce lipsește în tine, o singură persoană, iar aceea ești tu; altfel, este o întreagă mulțime.
Iar acea mulțime te înnebunește, pentru că o voce spune:
„Fă asta!”,
altă voce spune:
„Nu face niciodată așa ceva. Nu asculta vocea aceea!”.
Iar tu ești sfâșiat.
Trebuie să dai deoparte toată această mulțime.
Trebuie să îi spui:
„Acum lasă-mă în pace, te rog!”
Oamenii care s-au retras în munți sau în păduri nu fugeau de societate; încercau să găsească un loc în care să împrăștie mulțimea din ei.
Iar acei oameni care și-au făcut un cuib înăuntrul tău cu greu mai pleacă.
Dacă vrei să devii un individ autentic, dacă vrei să scapi de acest conflict continuu și de această harababură din tine, va trebui să le spui la revedere – chiar dacă aceste voci sunt ale tatălui tău, mamei tale, bunicului tău.
Nu contează cui aparțin.
Un singur lucru este cert: nu reprezintă vocea ta.
Sunt vocile celor care au trăit în vremea lor, și care nu aveau habar despre cum urma să fie viitorul.
Și-au împovărat copiii cu propria experiență; dar experiența lor nu se va potrivi cu un viitor necunoscut.
Ei cred că își ajută copiii să devină cunoscători, înțelepți, pentru ca viața lor să fie mai ușoară și mai confortabilă, dar procedează greșit.
Cu toate intențiile lor bune, ei distrug spontaneitatea copilului, propria lui conștiință, abilitatea de a fi pe picioarele lui și de a răspunde noului viitor despre care străbunii lui nu aveau habar.
Se va confrunta cu furtuni noi, cu situații noi, și are nevoie de o conștiință cu totul nouă cu care să poată răspunde.
Abia atunci răspunsul lui va fi unul fructuos: abia atunci va avea o viață glorioasă, o viață care nu este doar o disperare fără sfârșit, ci un dans continuu, care crește în intensitate până la ultima răsuflare.
Acel om va intra în moarte dansând cu bucurie.
Fii tăcut, și găsește-ți propriul sine.
Dacă nu îl găsești, este foarte greu să te separi de mulțime, pentru că toți cei din mulțime pretind: „Eu sunt sinele tău”. Și nu ai cum să fii sau nu de acord.
Așadar, nu isca certuri cu mulțimea.
Lasă-i să lupte între ei – sunt foarte eficienți în privința asta.
Tu, între timp, trebuie să încerci să te găsești.
Și îndată ce vei ști cine ești, le vei putea cere să iasă din casa ta – este atât de simplu!
Dar înainte de toate, trebuie să te găsești pe tine însuți.
Odată ce ești acolo, stăpânul este-acolo, proprietarul casei este acolo.
Și toți acești oameni, care pretindeau a fi ei înșiși stăpânii, încep să se risipească.
Omul care este el însuși, fără povara trecutului, fără continuitate cu trecutul original, puternic precum un leu și inocent ca un copil, poate ajunge la stele, sau poate ajunge chiar dincolo de stele; viitorul lui este de aur.
Cartile lui Osho se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
