Paramahansa Yogananda – Maya și Lumina: Arhitectura Spirituală a Universului Holografic
Îi datorăm marelui scriitor Lev Tolstoi o poveste încântătoare, “Cei trei pustnici”, pe care prietenul său Nicolas Roerich a rezumat-o astfel: “Pe o insulă trăiau trei pustnici bătrâni. Ei erau aşa de simpli încât singura lor rugă era: ‘Noi suntem trei, voi sunteți Trei, aveți milă de noi!’ Această rugă aparent naivă făcea o mulțime de minuni.
Un episcop din apropiere a auzit vorbindu-se de cei trei pustnici și de rugăciunea lor neortodoxă; el s-a hotărât să-i învețe rugăciunile canonice. Sosit pe insulă, preotul le-a explicat că apelul lor ceresc era lipsit de demnitate și i-a învățat rugăciunile obișnuite. Apoi a părăsit insula. Deodată a observat în dâra lăsată de barcă o lumină radioasă; în timp ce ea se apropia, episcopul i-a zărit pe cei trei pustnici care, ținându-se de mână, alergau pe valuri, pentru a ajunge din urmă barca. ‘Am uitat rugăciunile pe care ni le-ai spus’, au strigat ei de îndată ce au fost suficient de aproape de barcă pentru a fi auziți. ‘Așa că ne-am grăbit să te ajungem pentru a te ruga să ni le spui din nou.’
Preotul a răspuns cu o voce în care se citea o teamă amestecată cu respect: ‘Dragii mei’, a răspuns el umil, ‘puteți să vă rugați ca și mai înainte!’ Cum au reușit cei trei sfinți să meargă pe apă? Cum și-a reînviat Isus corpul său crucificat? Cum au făcut minunile lor Lahiri Mahasaya și Sri Yukteswar?
Știința modernă nu poate da un răspuns; totuși, odată cu apariția erei atomice, orizontul spiritului uman s-a lărgit brusc. Cuvântul “imposibil” are din ce în ce mai puțin loc în vocabularul uman.
Vedele antice declară că lumea fizică este supusă unei legi fundamentale, cea a maya-ei, principiu al relativității și dualității. Dumnezeu, Viața Unică, este Unitatea Absolută; pentru a apărea sub forma manifestărilor separate și variate ale creației, El se acoperă cu un văl fals, ireal. Acest văl iluzoriu al dualității este maya. Multe din descoperirile științifice ale timpurilor moderne n-au făcut decât să confirme acest principiu simplu enunțat de către rishi.
Legea atracției a lui Newton este o lege a maya-ei: “La orice acțiune corespunde întotdeauna o reacțiune egală și de sens contrar; reacțiile reciproce a două corpuri sunt întotdeauna egale și opuse. Este imposibil să avem o forță izolată. Trebuie să existe întotdeauna un cuplu de forțe egale și de sens contrar.”
Activitățile fundamentale ale naturii își trădează originea lor magică. Astfel, electricitatea este un fenomen de atracție și de respingere; electronii și protonii sunt încărcați cu sarcină negativă, respectiv pozitivă. Alt exemplu: atomul este, ca și Pământul, un magnet posedând un pol pozitiv și unul negativ. Întreaga lume fenomenală este regizată de legea inexorabilă a polarității; nici o lege a fizicii, chimiei sau oricărei alte științe nu scapă acestui principiu al contrariilor.
Rezultă că nici o știință fizică nu poate stabili vreo lege din afara maya-ei, pentru că ea formează însăși structura creației. Natura însăși este maya și știința naturii trebuie să se muleze pe ea. În domeniul ei propriu, ea este eternă, inepuizabilă; savanții din viitor nu vor putea face altceva decât să sondeze toate aspectele diversității ei infinite. Astfel, știința rămâne perpetuu incapabilă să înțeleagă cauza ultimă, ea se limitează să descopere legile cosmosului deja existent, fără să poată depista Autorul și singurul Operator. Astfel, maiestuoasele manifestări ale gravitației și electricității au fost descoperite, dar esența însăși a gravitației și electricității rămâne încă necunoscută majorității muritorilor.
De mii de ani, profeții se străduie să-i învețe pe oameni să depășească maya. A te ridica deasupra dualității creației pentru a percepe unitatea Creatorului, acesta este țelul suprem la care poate aspira omul. Cei care se agață de iluzia cosmică trebuie să se resemneze cu legea sa esențială, cea a dualității: flux și reflux, ascensiune și cădere, zi și noapte, plăcere și durere, bine și rău, naștere și moarte. Acest ritm ciclic pare de o monotonie angoasantă pentru omul care a trecut prin mii de renașteri succesive și care începe să-și arunce privirea plină de speranță dincolo de limitările maya-ei.
A îndepărta vălul maya-ei înseamnă a percepe secretul creației. Numai cel care despoaie astfel Universul este un monoteist veritabil. Toți ceilalți adoră imagini false. Atât timp cât omul rămâne sub puterea iluziei dualiste a naturii, Maya – cea cu două fețe precum Janus – este zeița sa; el nu îl poate cunoaște pe adevăratul Dumnezeu.
Maya, lumea iluziei, se manifestă în oameni ca avidya, adică “non-cunoaștere”, ignoranță, iluzie. Numai convingerea sau analiza intelectuală nu sunt suficiente pentru a detrona maya sau avidya; pentru aceasta este nevoie să atingi starea interioară de nirbikalpa samadhi. Profeții Vechiului Testament, înțelepții din toate țările, din toate timpurile, atinseseră această stare a conștiinței când au vorbit. Ezechiel spune (43:1-2): “M-a dus la poarta dinspre răsărit. Și iată că slava Dumnezeului lui Israel venea de la răsărit. Glasul Său era ca urletul unor ape mari și pământul strălucea de slava sa.” Ochiul Divin din frunte (răsăritul, estul) îi permite yoghinului să-și dirijeze conștiința asupra Omniprezenței și să audă răsunând Cuvântul Său, AUM – zgomotul divin al marilor vibrații ale luminii, cel care constituie singura realitate a creației.
Printre miliardele de mistere ale cosmosului, cel mai remarcabil este lumina. Spre deosebire de undele sonore, a căror propagare necesită un mediu material, undele luminoase se propagă cu ușurință în vidul interstelar. Chiar ipoteticul eter al teoriei ondulatorii poate fi înlăturat pentru că, după Einstein, proprietățile geometrice ale spațiului îl fac inutil. Lumina este manifestarea cea mai subtilă a naturii și cea mai eliberată de dependențele materiale.
În magistrala concepție a lui Einstein, viteza luminii – 300.000 km/sec. – domină întreaga teorie a relativității. Einstein demonstrează matematic că, după mintea umană, viteza luminii este limitată, singura constantă universală în fluxul universal al fenomenelor.
Ideea noastră despre spațiu și timp își are originea în ea. Spațiul și timpul, mărimi relative, finite, își extrag proprietățile din constanța vitezei luminii. Aducând spațiul în categoria relativului, timpul, pierzându-și drepturile milenare de imuabilitate, este redus la adevărata sa natură: o simplă esență a ambiguității. În câteva ecuații, Einstein a eliminat din univers orice realitate fixă, cu excepția celei a luminii. Mai târziu, în teoria unitară a câmpului, marele savant a grupat într-o singură formulă legile gravitației și electromagnetismului. Reducând structura cosmosului la variațiile unei singure legi, Einstein străbate astfel erele până la înțelepții antici, care au proclamat că structura universului provine dintr-o singură textură care se modifică permanent: maya.
Cu teoria epocală a relativității s-a născut și posibilitatea matematică de explicare a structurii atomilor. Astăzi marii savanți au curajul să declare nu numai că atomul este mai degrabă energie decât materie, ci și că energia atomului este esențialmente substanță mentală.
“Înțelegerea că știința fizică se ocupă cu o lume de umbrelor este unul din progresele cele mai semnificative”, scrie Arthur Stanley Edington în “Natura lumii fizice”. “În lumea fizică noi asistăm la un joc de umbre reprezentând piesa noastră cotidiană. Umbra cotului meu se odihnește pe cea a mesei și umbra cernelii acoperă umbra hârtiei. Toate acestea sunt simbolice și fizicianul le lasă acest caracter. Atunci survine Mintea alchimistă, care transmută aceste simboluri …
Pentru a conchide printr-o constatare categorică, substanța lumii este mentală. Materia reală și câmpurile de forțe din fizica veche sunt acum total irelevante, căci mintea este cea care dă o formă acestor concepte… Lumea exterioară a devenit astfel o lume a umbrelor. Pentru a deveni realiști, a trebuit să excludem materia, deoarece am descoperit că ea este una din cele mai mari iluzii.”
Recenta descoperire a microscopului electronic oferă o dovadă concretă a esenței luminoase a atomului și a implacabilei dualități a naturii. The New York Times dă, în 1937, următorul rezumat al descopeirii efectuate cu microscopul electronic la o reuniune a Asociației Americane pentru Progresul Științei: “Structura cristalină a tungstenului, care era până acum cunoscută doar într-un mod indirect datorită razelor X, a apărut clar pe un ecran fluorescent, prezentând 9 atomi dispuși corect în matricea de cub având câte un atom în fiecare unghi și unul în centru. În structura cristalină a tungstenului, atomii par pe ecranul fluorescent niște puncte luminoase așezate în figuri geometrice. La suprafața cubului luminos, moleculele de aer care îl bombardează par niște puncte lucitoare care dansează ca reflexele Soarelui în apă…
Principiul microscopului electronic a fost descoperit, pentru prima dată, în 1927 de Clinton J. Davisson și Lester H. Germer de la Bell Telephone Laboratories, care au demonstrat că electronul are un aspect dublu, de particulă și de undă. În calitatea sa de undă, electronul seamănă cu lumina și s-a început căutarea unor mijloace de a “converge” fascicolele de electroni în același fel cum o lentilă converge razele luminoase.
Pentru descoperirea calității de tip «Mr. Jekyll & Dr. Hyde» a electronului (coroborată cu afirmația făcută de fizicianul francez De Broglie în 1924 referitoare la faptul că întreaga natură fizică are un caracter dual), Dr. Davisson a primit premiul Nobel pentru fizică.” “Gândirea modernă”, scrie Sir James Jeans în «Universul misterios» tinde din ce în ce mai mult spre o realitate nemecanică; universul ne apare mai degrabă ca un gând uriaș decât ca o mașină uriașă.” Astfel, știința secolului XX, vorbește din ce în ce mai mult în limba Vede-lor antice.
Știința însăși ne învață adevărul filosofic că universul material nu există de fapt; esența lui este maya, iluzia. Mirajele sale de realitate nu întârzie să se împrăștie în fața analizei.
Omul începe să-și dea seama cât de mult, de-a lungul erelor, s-a îndepărtat de la această poruncă: “Să nu ai alți dumnezei afară de Mine” (Exodul 20:3). În ecuația sa vestită care stabilește echivalența între masă și energie, Einstein demonstrează că energia oricărei particule de materie este egală cu masa sa înmulțită cu pătratul vitezei luminii. Eliberarea energiei atomice se face prin dispariția acestor particule materiale. “Moartea” materiei consacră “nașterea” Erei Atomice.
Viteza luminii este o constantă universală nu din cauza valorii sale absolute de 300.000 km/sec, ci pentru că nici un corp material, a cărui masă crește cu viteza, nu poate atinge o viteză egală cu cea a luminii. Cu alte cuvinte, numai un corp material a cărui masă este infinită ar putea atinge viteza luminii.
Această concepție ne conduce la legea miracolelor.
Maeștrii, care posedă facultatea de a materializa sau de a dematerializa corpul lor sau orice alt obiect, care pot să se deplaseze cu viteza luminii, în fine, care utilizează razele luminoase creatoare pentru a face instantaneu vizibilă orice formă materială, au satisfăcut condiția einsteiniană: masa lor este infinită.
Conștiința unui yoghin avansat se identifică fără efort nu numai cu un corp dat, ci cu întregul univers. Gravitația, fie că este “forța” lui Newton sau “manifestarea inerției” lui Einstein, nu poate să-l constrângă pe un maestru să manifeste proprietatea “greutății”, care este starea gravitațională specifică tuturor obiectele materiale. Cel care s-a recunoscut ca Spirit omniprezent nu se mai supune constrângerilor timpului și spațiului într-un trup rigid, închisoarea corpului a născut soluția “Eu sunt El”. “Dumnezeu a zis: Să fie lumină! Și a fost lumină!” (Geneza 1:3). Prima comandă Divină a creației a dat naștere singurei realități atomice: lumina. Razele ei imateriale realizează orice manifestare divină. Din toate timpurile, mărturiile înțelepților îl prezintă pe Dumnezeu ca o flacără, ca o lumină: “Ochii săi erau ca o flacără de foc”, ne spune Sf. Ioan, “…și fața Lui era ca soarele când strălucește în toată puterea lui” (Apocalipsa 1.14- 16)
Un yoghin care, prin meditație perfectă, își unește conștiința sa cu Creatorul, percepe esența cosmosului ca lumină (vibrații ale energiei vieții); pentru el, razele luminoase care compun apa și cele care țes pământul nu diferă între ele. Eliberat de orice conștiință materială, de cele trei dimensiuni spațiale și de a patra dimensiune cea a timpului, un maestru își mișcă corpul său de lumină la fel de ușor pe pământ, în apă, în foc sau în aer.
“Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină” (Matei 6.22). O concentrare îndelungată asupra ochiului spiritual eliberator i-a permis yoghinului avansat să învingă iluziile materiei și ale gravitației: de aceea universul îi apare lui așa cum l-a creat Dumnezeu: o masă de lumină nediferențiată. “Imaginile optice”, spune Dr. L. T. Troland de la Harvard, “sunt construite pe același principiu ca și gravurile sau stampele; ele sunt constituite dintr-o infinitate de puncte prea apropiate pentru a fi decelate cu ochiul liber… Atât de mare este sensibilitatea retinei încât sunt necesare puține cuante de lumină pentru produce o senzație vizuală.” Legea miracolelor este operabilă pentru orice om care a realizat că esența creației este lumina.
Prin cunoașterea sa divină despre fenomenul luminos, maestrul este capabil să proiecteze omniprezenții atomi de lumină sub o anumită formă. Forma de manifestare (un arbore, un medicament, un corp uman) este proporțională cu voința yoghinului și cu puterea lui de vizualizare.
Noaptea, omul intră în starea de conștiință a visului și evadează din limitările egoiste care-l înconjoară zilnic. În vis are demonstrații ale omnipotenței minții sale. Iată, aici apar prieteni de mult dispăruți, continentele cele mai îndepărtate, scene din copilărie. Această conștiință liberă și necondiționată, de care orice om se bucură în unele din visele sale, este starea de spirit permanentă a unui Maestru, care este în armonie cu Dumnezeu. Străin oricărui motiv egoist, utilizându-și voința creatoare, acest dar divin, yoghinul avansat rearanjează atomii de lumină constitutivi ai universului pentru a satisface orice rugă sinceră a vreunui credincios. În acest scop a fost creat omul și toată creația: pentru ca el să poată ridica capul ca stăpân al maya-ei, conștient de stăpânirea sa asupra cosmosului.
“Apoi Dumnezeu a zis: Să facem omul după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ.” (Geneza 1:26)
În 1915, la puțin timp după intrarea mea în Ordinul Swami, am avut o viziune ciudată. În ea s-a revelat relativitatea conștiinței umane și eu am perceput clar unitatea Luminii Eterne din spatele dualităților dureroase ale maya-ei. Viziunea a apărut în spiritul meu într-o dimineață, pe când eram în mica mansardă a casei părintești de pe strada Gurpar.
De luni de zile, primul război mondial făcea ravagii în Europa și eu meditam cu tristețe la marele număr de morți pe care îl implica. Am închis ochii și conștiința mea a fost brusc transferată în cea a unui comandant de vas de război. Tunurile bubuiau în duelul de artilerie dintre bateriile de coastă și noi. Un obuz a atins buncărul cu explozibil și nava a sărit în aer. În timp ce nava se scufunda, am sărit în apă cu o mână de supraviețuitori.
Cu inima bătând tare, am ajuns la mal. Dar vai! Un glonț rătăcit m-a lovit în piept și am căzut gemând. Tot corpul meu a fost paralizat; totuși eram conștient că îl posed așa cum ești conștient de un picior amorțit.
“Moartea, în sfârșit m-a găsit”, mă gândeam eu. Cu un ultim suspin, eram gata să cad lipsit de cunoștință, când m-am regăsit în camera mea de pe strada Gurpar, așezat în postura lotus.
Am plâns de bucurie, ciupindu-mă pentru a mă asigura că eram în posesia corpului meu, pe care nici un glonț nu-l omorâse. M-am aplecat înainte și înapoi și am respirat adânc pentru a mă convinge că eram încă în viață. În timp ce mă felicitam că sunt sănătos, conștiința mea a fost din nou transportată în corpul comandantului întins pe plajă. Mintea mea era dezorientată.
“Doamne, mă rugam eu, sunt mort sau viu?”
Un joc orbitor de lumini se desfășura în fața mea cât tot orizontul. O vibrație ca un murmur s-a transformat în cuvinte: “Ce au de-a face viața și moartea cu Lumina? Eu te-am creat după imaginea Luminii Mele. Relativitatea vieții și a morții aparțin visului cosmic, lumii iluzorii. Contemplă-ți ființa eternă aflată dincolo de vis. Trezește-te, copilul Meu, trezește-te!”
Pas cu pas, în cursul evoluției umane, Dumnezeu inspiră savanților, la timpul și în locul potrivit, descoperiri ce dezvăluie progresiv secretele Creației sale. Multe descoperiri moderne îl ajută pe om să înțeleagă că întregul cosmos nu este decât expresia unei singure forțe: lumina, ghidată de inteligența divină. Minunile cinematografului, celulei fotoelectrice, ale radioului, televiziunii, radarului, energiei atomice etc, se bazează pe fenomenul electromagnetic al luminii.
Nu există minune care să nu poată fi redată prin efecte fotografice. Din punct de vedere strict vizual, cinematograful poate face orice minune: să arate un corp astral transparent, desprinzându-se de forma fizică grosieră, să facă un om să meargă pe apă, să reînvie morții, să inverseze cursul obişnuit al fenomenelor, să se joace cu spațiul și cu timpul.
Cinematograful realizează asfel virtual minunile pe care maeștrii le pot face în realitate prin intermediul razelor luminoase reale. Cinematograful, prin asemenea imagini, poate servi pentru a explica secretele creației. Regizorul Cosmic și-a scris scenariul și Proiecțiile sale se întind la infinit. Din cabina întunecată a proiecției eterne se deapănă filmul epocilor succesive și razele lor creatoare proiectează imaginea universului pe ecranul spațiului. Așa cum o imagine cinematografică pare reală, dar aceasta nu este decât un amestec de umbre și lumini, la fel întregul univers cu toată varietatea sa nu este decât o aparență iluzorie. Planetele, cu infinitatea lor de forme de viață, nu sunt altceva decât imaginile unui cinematograf cosmic, adevărate temporar celor cinci simțuri, deoarece sunt proiectate de către razele creatoare pe ecranul conștiinței noastre.
În sala de cinematograf, spectatorul observă că scenele nu apar pe ecran decât datorită unui fascicul unic de raze luminoase, incolore și fără imagini. La fel, filmul colorat al universului se naște dintr-o singură rază de lumină albă ieșită din Sursa cosmică. Cu o ingeniozitate inimaginabilă, Dumnezeu își amuză copiii, făcându-i în același timp actori și spectatori ai teatrului său planetar.
Într-o zi, am intrat într-o sală de cinematograf pentru a vedea actualitățile primului război mondial; ele prezentau măceluri cu atâta realism, încât, tulburat, m-am grăbit să părăsesc sala.
“Doamne”, întrebam eu, “de ce ai permis atâta suferință?”
Spre marea mea surpriză, am avut imediat un răspuns sub forma viziunii unui câmp de bătălie din Europa, plin de morți și de muribunzi. Oroarea lui depășea cu mult ceea ce prezenta jurnalul de actualități.
“Privește!” O voce dulce vorbea în străfundul conștiinței mele. “Vei vedea că aceste scene care se derulează acum în Franța, nu sunt nimic mai mult decât un joc de umbre și lumini. Acestea sunt imagini de cinematograf, la fel de reale și, în același timp, la fel de false ca și «actualitățile» pe care le-ai văzut: o piesă într-o altă piesă!”
Inima mea nu se uşurase. Vocea Divină continuă: “Creația este în același timp umbră și lumină; fără aceasta nu ar fi posibilă nici o imagine. Binele și răul trebuie să alterneze permanent în sânul maya-ei. Presupunând că în această lume fericirea ar fi infinită, ar căuta omul altceva? Fără suferință, și-ar aminti el de locuința sa eternă, uitată? Durerea te incită să îți amintești. Şi înțelepciunea este mijlocul de a te sustrage durerii. Tragedia morții este nereală; cei pe care ea îi sperie seamănă cu actorul ignorant care, pe platoul de filmare, se teme de un foc de pistol despre care el știe că are gloanțe oarbe. Copiii Mei sunt copiii Luminii; ei nu vor rămâne veșnic sub puterea iluziei.”
Deși explicațiile maya-ei, date de către Scripturi, îmi erau familiare, ele nu mi-au părut niciodată atât de profunde ca în urma acestor viziuni, însoțite de cuvintele consolatoare. Valorile suferă o răsturnare totală pentru cel care s-a convins definitiv că creația nu este decât o proiecție cinematografică vastă și că Ultima Realitate se găsește dincolo de ea.
După ce am terminat de scris acest capitol, m-am așezat în poziția lotus, pe patul meu, în singurătatea camerei mele iluminată de două veioze 30-6. Ridicând ochii, am remarcat pe plafon puncte strălucitoare de culoarea semințelor de muștar care oscilau și clipeau ca miliarde de stele. Deodată, o rază m-a atins ușor. Imediat, corpul meu fizic și-a pierdut greutatea, transformându-se într-o structură astrală deasupra patului meu. Corpul meu, care-și pierduse greutatea, se balansa la dreapta și la stânga. Am aruncat o privire prin cameră; mobila, zidurile nu se schimbaseră, dar micile puncte luminoase se constituiseră într-o masă luminoasă care acoperea plafonul. Eram stupefiat. “Iată mecanismul cinematografului cosmic”, zise o voce care părea să emane din această lumină. “Proiectând raze pe ecranul alb al patului tău, el produce imaginea corpului tău.
Privește, tu nu ești altceva decât o țesătură de lumină!” Mi-am privit brațele și le-am mișcat la dreapta și la stânga, dar n-am simțit greutatea lor.
M-a copleșit o bucurie extatică. Ploaia de lumină cosmică luând forma corpului meu părea replica exactă a jetului de lumină ieșit din aparatul de proiecție într-o sală obscură și producând imagini pe ecran.
Mult timp, mi-am contemplat imaginea corpului pe scena semiobscură a camerei. Mai avusesem numeroase viziuni, dar aceasta era cea mai neobișnuită. Iluzia de a crede în existența corpurilor solide era complet disipată și mi se adâncise înțelegerea că singură lumina formează structura intimă a tuturor obiectelor. În acest timp priveam rapidul curent de “biotroni” și m-am adresat cu o voce rugătoare: “Lumină divină, ia-mi corpul la Tine, așa cum Ilie a fost dus de viu la cer de un car de foc!” (Regi 2.11)
Această rugă era evident alarmantă, căci raza a dispărut. Corpul meu și-a reluat greutatea normală și a recăzut pe pat. Pe plafon, roiul de stele clipea, apoi a dispărut la rândul său.
Se pare că încă nu-mi sosise ceasul! “De fapt, s-ar putea”, filosofam eu, “ca pretențiile mele să nu-i fie pe plac profetului Ilie!”
Cartile lui Paramahansa Yogananda se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
