Paramahansa Yogananda – Legea miracolelor
Îi datorăm marelui scriitor Lev Tolstoi, o poveste încântătoare, “Cei trei pustnici”, pe care prietenul său Nicolas Roerich a rezumat-o astfel: “Pe o insulă trăiau trei pustnici bătrâni. Ei erau aşa de simpli încât singura lor rugă era: ‘Noi suntem trei, voi sunteţi Trei, aveţi milă de noi!’ Această rugă aparent naivă făcea o mulţime de minuni.
Un episcop din apropiere a auzit vorbindu-se de cei trei pustnici şi de rugăciunea lor neortodoxă; el s-a hotărât să-i înveţe rugăciunile canonice. Sosit pe insulă, preotul le-a explicat că apelul lor ceresc era lipsit de demnitate şi i-a învăţat rugăciunile obişnuite. Apoi a părăsit insula. Deodată a observat în dâra lăsată de barcă o lumină radioasă; în timp ce ea se apropia, episcopul i-a zărit pe cei trei pustnici care, ţinându-se de mână, alergau pe valuri, pentru a ajunge din urmă barca. ‘Am uitat rugăciunile pe care ni le-ai spus’, au strigat ei de îndată ce au fost suficient de aproape de barcă pentru a fi auziţi. ‘Aşa că ne-am grăbit să te ajungem pentru a te ruga să ni le spui din nou.’
Preotul a răspuns cu o voce în care se citea o teamă amestecată cu respect: ‘Dragii mei’, a răspuns el umil, ‘puteţi să vă rugaţi ca şi mai înainte!’ Cum au reuşit cei trei sfinţi să meargă pe apă? Cum şi-a reînviat Isus corpul său crucificat? Cum au făcut minunile lor Lahiri Mahasaya şi Sri Yukteswar?
Ştiinţa modernă nu poate da un răspuns; totuşi, odată cu apariţia erei atomice, orizontul spiritului uman s-a lărgit brusc. Cuvântul “imposibil” are din ce în ce mai puţin loc în vocabularul uman.
Vedele antice declară că lumea fizică este supusă unei legi fundamentale, cea a maya-ei, principiu al relativităţii şi dualităţii. Dumnezeu, Viaţa Unică, este Unitatea Absolută; pentru a apare sub forma manifestărilor separate şi variate ale creaţiei, El se acoperă cu un văl fals, ireal. Acest văl iluzoriu al dualităţii este maya. Multe din descoperirile ştiinţifice ale timpurilor moderne n-au făcut decât să confirme acest principiu simplu enunţat de către rishi.
Legea atracţiei a lui Newton este o lege a maya-ei: “La orice acţiune corespunde întotdeauna o reacţiune egală şi de sens contrar; reacţiile reciproce a două corpuri sunt întotdeauna egale şi opuse. Este imposibil să avem o forţă izolată. Trebuie să existe întotdeauna un cuplu de forţe egale şi de sens contrar.”
Activităţile fundamentale ale naturii îşi trădează originea lor magică. Astfel, electricitatea este un fenomen de atracţie şi de respingere; electronii şi protonii sunt încărcaţi cu sarcină negativă, respectiv pozitivă. Alt exemplu: atomul este, ca şi Pământul, un magnet posedând un pol pozitiv şi unul negativ. Întreaga lume fenomenală este regizată de legea inexorabilă a polarităţii; nici o lege a fizicii, chimiei sau oricărei alte ştiinţe nu scapă acestui principiu al contrariilor.
Rezultă că nici o ştiinţă fizică nu poate stabili vreo lege din afara maya-ei, pentru că ea formează însăşi structura creaţiei. Natura însăşi este maya şi ştiinţa naturii trebuie să se muleze pe ea. În domeniul ei propriu, ea este eternă, inepuizabilă; savanţii din viitor nu vor putea face altceva decât să sondeze toate aspectele diversităţii ei infinite. Astfel, ştiinţa rămâne perpetuu incapabilă să înţeleagă cauza ultimă, ea se limitează să descopere legile cosmosului deja existent, fără să poată depista Autorul şi singurul Operator. Astfel, maiestuoasele manifestări ale gravitaţiei şi electricităţii au fost descoperite, dar esenţa însăşi a gravitaţiei şi electricităţii rămâne încă necunoscută majorităţii muritorilor.
De mii de ani, profeţii se străduie să-i înveţe pe oameni să depăşească maya. A te ridica deasupra dualităţii creaţiei pentru a percepe unitatea Creatorului, acesta este ţelul suprem la care poate aspira omul. Cei care se agaţă de iluzia cosmică trebuie să se resemneze cu legea sa esenţială, cea a dualităţii: flux şi reflux, ascensiune şi cădere, zi şi noapte, plăcere şi durere, bine şi rău, naştere şi moarte. Acest ritm ciclic pare de o monotonie angoasantă pentru omul care a trecut prin mii de renaşteri succesive şi care începe să-şi arunce privirea plină de speranţă dincolo de limitările maya-ei.
A îndepărta vălul maya-ei înseamnă a percepe secretul creaţiei. Numai cel care despoaie astfel Universul este un monoteist veritabil. Toţi ceilalţi adoră imagini false. Atât timp cât omul rămâne sub puterea iluziei dualiste a naturii, Maya – cea cu două feţe precum Janus – este zeiţa sa; el nu îl poate cunoşte pe adevăratul Dumnezeu.
Maya, lumea iluziei, se manifestă în oameni ca avidya, adică “non-cunoaştere”, ignoranţă, iluzie. Numai convingerea sau analiza intelectuală nu sunt suficiente pentru a detrona maya sau avidya; pentru aceasta este nevoie să atingi starea interioară de nirbikalpa samadhi. Profeţii Vechiului Testament, înţelepţii din toate ţările, din toate timpurile, atinseseră această stare a conştiinţei când au vorbit. Ezechiel spune (43:1-2): “M-a dus la poarta dinspre răsărit. Şi iată că slava Dumnezeului lui Israel venea de la răsărit. Glasul Său era ca urletul unor ape mari şi pământul strălucea de slava sa.” Ochiul Divin din frunte (răsăritul, estul) îi permite yoghinului să-şi dirijeze conştiinţa asupra Omniprezenţei şi să audă răsunând Cuvântul Său, AUM – zgomotul divin al marilor vibraţii ale luminii, cel care constituie singura realitate a creaţiei.
Printre miliardele de mistere ale cosmosului, cel mai remarcabil este lumina. Spre deosebire de undele sonore, a căror propagare necesită un mediu material, undele luminoase se propagă cu uşurinţă în vidul interstelar. Chiar ipoteticul eter al teoriei ondulatorii poate fi înlăturat pentru că, după Einstein, proprietăţile geometrice ale spaţiului îl fac inutil. Lumina este manifestarea cea mai subtilă a naturii şi cea mai eliberată de dependenţele materiale.
În magistrala concepţie a lui Einstein, viteza luminii – 300.000 km/sec. – domină întreaga teorie a relativităţii. Einstein demonstrează matematic că, după mintea umană, viteza luminii este limitată, singura constantă universală în fluxul universal al fenomenelor.
Ideea noastră despre spaţiu şi timp îşi are originea în ea. Spaţiul şi timpul, mărimi relative, finite, îşi extrag proprietăţile din constanţa vitezei luminii. Aducând spaţiul în categoria relativului, timpul, pierzându-şi drepturile milenare de imuabilitate, este redus la adevărata sa natură: o simplă esenţă a ambiguităţii. În câteva ecuaţii, Einstein a eliminat din univers orice realitate fixă, cu excepţia celei a luminii. Mai târziu, în teoria unitară a câmpului, marele savant a grupat într-o singură formulă legile gravitaţiei şi electromagnetismului. Reducând structura cosmosului la variaţiile unei singure legi, Einstein străbate astfel erele până la înţelepţii antici, care au proclamat că structura universului provine dintr-o singură textură care se modifică permanent: maya.
Cu teoria epocală a relativităţii s-a născut şi posibilitatea matematică de explicare a structurii atomilor. Astăzi marii savanţi au curajul să declare nu numai că atomul este mai degrabă energie decât materie, ci şi că energia atomului este esenţialmente substanţă mentală.
“Înţelegerea că ştiinţa fizică se ocupă cu o lume de umbrelor este unul din progresele cele mai semnificative”, scrie Arthur Stanley Edington în “Natura lumii fizice”. “În lumea fizică noi asistăm la un joc de umbre reprezentând piesa noastră cotidiană. Umbra cotului meu se odihneşte pe cea a mesei şi umbra cernelii acoperă umbra hârtiei. Toate acestea sunt simbolice şi fizicianul le lasă acest caracter. Atunci survine Mintea alchimistă, care transmută aceste simboluri …
Pentru a conchide printr-o constatare categorică, substanţa lumii este mentală. Materia reală şi câmpurile de forţe din fizica veche sunt acum total irelevante, căci mintea este cea care dă o formă acestor concepte… Lumea exterioară a devenit astfel o lume a umbrelor. Pentru a deveni realişti, a trebuit să excludem materia, deoarece am descoperit că ea este una din cele mai mari iluzii.”
Recenta descoperire a microscopului electronic oferă o dovadă concretă a esenţei luminoase a atomului şi a implacabilei dualităţi a naturii. The New York Times dă, în 1937, următorul rezumat al descopeirii efectuate cu microscopul electronic la o reuniune a Asociaţiei Americane pentru Progresul Ştiinţei: “Structura cristalină a tungstenului, care era până acum cunoscută doar într-un mod indirect datorită razelor X, a apărut clar pe un ecran fluorescent, prezentând 9 atomi dispuşi corect în matricea de cub având câte un atom în fiecare unghi şi unul în centru. În structura cristalină a tungstenului, atomii par pe ecranul fluorescent nişte puncte luminoase aşezate în figuri geometrice. La suprafaţa cubului luminos, moleculele de aer care îl bombardează par nişte puncte lucitoare care dansează ca reflexele Soarelui în apă…
Principiul microscopului electronic a fost descoperit, pentru prima dată, în 1927 de Clinton J. Davisson şi Lester H. Germer de la Bell Telephone Laboratories, care au demonstrat că electronul are un aspect dublu, de particulă şi de undă. În calitatea sa de undă, electronul seamănă cu lumina şi s-a început căutarea unor mijloace de a “converge” fascicolele de electroni în acelaşi fel cum o lentilă converge razele luminoase.
Pentru descoperirea calităţii de tip «Mr. Jekyll & Dr. Hyde» a electronului (coroborată cu afirmaţia făcută de fizicianul francez De Broglie în 1924 referitoare la faptul că întreaga natură fizică are un caracter dual), Dr. Davisson a primit premiul Nobel pentru fizică.” “Gândirea modernă”, scrie Sir James Jeans în «Universul misterios» tinde din ce în ce mai mult spre o realitate nemecanică; universul ne apare mai degrabă ca un gând uriaş decât ca o maşină uriaşă.” Astfel, ştiinţa secolului XX, vorbeşte din ce în ce mai mult în limba Vede-lor antice.
Ştiinţa însăşi ne învaţă adevărul filosofic că universul material nu există de fapt; esenţa lui este maya, iluzia. Mirajele sale de realitate nu întârzie să se împrăştie în faţa analizei.
Omul începe să-şi dea seama cât de mult, de-a lungul erelor, s-a îndepărtat de la această poruncă: “Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” (Exodul 20:3). În ecuaţia sa vestită care stabileşte echivalenţa între masă şi energie, Einstein demonstrează că energia oricărei particule de materie este egală cu masa sa înmulţită cu pătratul vitezei luminii. Eliberarea energiei atomice se face prin dispariţia acestor particule materiale. “Moartea” materiei consacră “naşterea” Erei Atomice.
Viteza luminii este o constantă universală nu din cauza valorii sale absolute de 300.000 km/sec, ci pentru că nici un corp material, a cărui masă creşte cu viteza, nu poate atinge o viteză egală cu cea a luminii. Cu alte cuvinte, numai un corp material a cărui masă este infinită ar putea atinge viteza luminii.
Această concepţie ne conduce la legea miracolelor.
Maeştrii, care posedă facultatea de a materializa sau de a dematerializa corpul lor sau orice alt obiect, care pot să se deplaseze cu viteza luminii, în fine, care utilizează razele luminoase creatoare pentru a face instantaneu vizibilă orice formă materială, au satisfăcut condiţia einsteiniană: masa lor este infinită.
Conştiinţa unui yoghin avansat se identifică fără efort nu numai cu un corp dat, ci cu întregul univers. Gravitaţia, fie că este “forţa” lui Newton sau “manifestarea inerţiei” lui Einstein, nu poate să-l constrângă pe un maestru să manifeste proprietatea “greutăţii”, care este starea gravitaţională specifică tuturor obiectele materiale. Cel care s-a recunoscut ca Spirit omniprezent nu se mai supune constrângerilor timpului şi spaţiului într-un trup rigid, închisoarea corpului a născut soluţia “Eu sunt El”. “Dumnezeu a zis: Să fie lumină! Şi a fost lumină!” (Geneza 1:3). Prima comandă Divină a creaţiei a dat naştere singurei realităţi atomice: lumina. Razele ei imateriale realizează orice manifestare divină. Din toate timpurile, mărturiile înţelepţilor îl prezintă pe Dumnezeu ca o flacără, ca o lumină: “Ochii săi erau ca o flacără de foc”, ne spune Sf. Ioan, “…şi faţa Lui era ca soarele când străluceşte în toată puterea lui” (Apocalipsa 1.14- 16)
Un yoghin care, prin meditaţie perfectă, îşi uneşte conştiinţa sa cu Creatorul, percepe esenţa cosmosului ca lumină (vibraţii ale energiei vieţii); pentru el, razele luminoase care compun apa şi cele care ţes pământul nu diferă între ele. Eliberat de orice conştiinţă materială, de cele trei dimensiuni spaţiale şi de a patra dimensiune cea a timpului, un maestru îşi mişcă corpul său de lumină la fel de uşor pe pământ, în apă, în foc sau în aer.
“Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină” (Matei 6.22). O concentrare îndelungată asupra ochiului spiritual eliberator i-a permis yoghinului avansat să învingă iluziile materiei şi ale gravitaţiei: de aceea universul îi apare lui aşa cum l-a creat Dumnezeu: o masă de lumină nediferenţiată. “Imaginile optice”, spune Dr. L. T. Troland de la Harvard, “sunt construite pe acelaşi principiu ca şi gravurile sau stampele; ele sunt constituite dintr-o infinitate de puncte prea apropiate pentru a fi decelate cu ochiul liber… Atât de mare este sensibilitatea retinei încât sunt necesare puţine cuante de lumină pentru produce o senzaţie vizuală.” Legea miracolelor este operabilă pentru orice om care a realizat că esenţa creaţiei este lumina.
Prin cunoaşterea sa divină despre fenomenul luminos, maestrul este capabil să proiecteze omniprezenţii atomii de lumină sub o anumită formă. Forma de manifestare (un arbore, un medicament, un corp uman) este proporţională cu voinţa yoghinului şi cu puterea lui de vizualizare.
Noaptea, omul intră în starea de conştiinţă a visului şi evadează din limitările egoiste care-l înconjoară zilnic. În vis are demonstraţii ale omnipotenţei minţii sale. Iată, aici apar prieteni de mult dispăruţi, continentele cele mai îndepărtate, scene din copilărie. Această conştiinţă liberă şi necondiţionată, de care orice om se bucură în unele din visele sale, este starea de spirit permanentă a unui Maestru, care este în armonie cu Dumnezeu. Străin oricărui motiv egoist, utilizându-şi voinţa creatoare, acest dar divin, yoghinul avansat rearanjează atomii de lumină constitutivi ai universului pentru a satisface orice rugă sinceră a vreunui credincios. În acest scop a fost creat omul şi toată creaţia: pentru ca el să poată ridica capul ca stăpân al maya-ei, conştient de stăpânirea sa asupra cosmosului.
“Apoi Dumnezeu a zis: Să facem omul după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” (Geneza 1:26)
În 1915, la puţin timp după intrarea mea în Ordinul Swami, am avut o viziune ciudată. În ea s-a revelat relativitatea conştiinţei umane şi eu am perceput clar unitatea Luminii Eterne din spatele dualităţilor dureroase ale maya-ei. Viziunea a apărut în spiritul meu într-o dimineaţă, pe când eram în mica mansardă a casei părinteşti de pe strada Gurpar.
De luni de zile, primul război mondial făcea ravagii în Europa şi eu meditam cu tristeţe la marele număr de morţi pe care îl implica. Am închis ochii şi conştiinţa mea a fost brusc transferată în cea a unui comandant de vas de război. Tunurile bubuiau în duelul de artilerie dintre bateriile de coastă şi noi. Un obuz a atins buncărul cu explozibil şi nava a sărit în aer. În timp ce nava se scufunda, am sărit în apă cu o mână de supravieţuitori.
Cu inima bătând tare, am ajuns la mal. Dar vai! Un glonţ rătăcit m-a lovit în piept şi am căzut gemând. Tot corpul meu a fost paralizat; totuşi eram conştient că îl posed aşa cum eşti conştient de un picior amorţit.
“Moartea, în sfârşit m-a găsit”, mă gândeam eu. Cu un ultim suspin, eram gata să cad lipsit de cunoştinţă, când m-am regăsit în camera mea de pe strada Gurpar, aşezat în postura lotus.
Am plâns de bucurie, ciupindu-mă pentru a mă asigura că eram în posesia corpului meu, pe care nici un glonţ nu-l omorâse. M-am aplecat înainte şi înapoi şi am respirat adânc pentru a mă convinge că eram încă în viaţă. În timp ce mă felicitam că sunt sănătos, conştiinţa mea a fost din nou transportată în corpul comandantului întins pe plajă. Mintea mea era dezorientată.
“Doamne, mă rugam eu, sunt mort sau viu?”
Un joc orbitor de lumini se desfăşura în faţa mea cât tot orizontul. O vibraţie ca un murmur s-a transformat în cuvinte: “Ce au de-a face viaţa şi moartea cu Lumina? Eu te-am creat după imaginea Luminii Mele. Relativitatea vieţii şi a morţii aparţin visului cosmic, lumii iluzorii. Contemplă-ţi fiinţa eternă aflată dincolo de vis. Trezeşte-te, copilul Meu, trezeşte-te!”
Pas cu pas, în cursul evoluţiei umane, Dumnezeu inspiră savanţilor, la timpul şi în locul potrivit, descoperiri ce dezvăluie progresiv secretele Creaţiei sale. Multe descoperiri moderne îl ajută pe om să înţeleagă că întregul cosmos nu este decât expresia unei singure forţe: lumina, ghidată de inteligenţa divină. Minunile cinematografului, celulei fotoelectrice, ale radioului, televiziunii, radarului, energiei atomice etc, se bazează pe fenomenul electromagnetic al luminii.
Nu există minune care să nu poată fi redată prin efecte fotografice. Din punct de vedere strict vizual, cinematograful poate face orice minune: să arate un corp astral transparent, desprinzându-se de forma fizică grosieră, să facă un om să meargă pe apă, să reînvie morţii, să inverseze cursul obişnuit al fenomenelor, să se joace cu spaţiul şi cu timpul.
Cinematograful realizează asfel virtual minunile pe care maeştrii le pot face în realitate prin intermediul razelor luminoase reale. Cinematograful, prin asemenea imagini, poate servi pentru a explica secretele creaţiei. Regizorul Cosmic şi-a scris scenariul şi Proiecţiile sale se întind la infinit. Din cabina întunecată a proiecţiei eterne se deapănă filmul epocilor succesive şi razele lor creatoare proiectează imaginea universului pe ecranul spaţiului. Aşa cum o imagine cinematografică pare reală, dar aceasta nu este decât un amestec de umbre şi lumini, la fel întregul univers cu toată varietatea sa nu este decât o aparenţă iluzorie. Planetele, cu infinitatea lor de forme de viaţă, nu sunt altceva decât imaginile unui cinematograf cosmic, adevărate temporar celor cinci simţuri, deoarece sunt proiectate de către razele creatoare pe ecranul conştiinţei noastre.
În sala de cinematograf, spectatorul observă că scenele nu apar pe ecran decât datorită unui fascicul unic de raze luminoase, incolore şi fără imagini. La fel, filmul colorat al universului se naşte dintr-o singură rază de lumină albă ieşită din Sursa cosmică. Cu o ingeniozitate inimaginabilă, Dumnezeu îşi amuză copiii, făcându-i în acelaşi timp actori şi spectatori ai teatrului său planetar.
Într-o zi, am intrat într-o sală de cinematograf pentru a vedea actualităţile primului război mondial; ele prezentau măceluri cu atâta realism, încât, tulburat, m-am grăbit să părăsesc sala.
“Doamne”, întrebam eu, “de ce ai permis atâta suferinţă?”
Spre marea mea surpriză, am avut imediat un răspuns sub forma viziunii unui câmp de bătălie din Europa, plin de morţi şi de muribunzi. Oroarea lui depăşea cu mult ceea ce prezenta jurnalul de actualităţi.
“Priveşte!” O voce dulce vorbea în străfundul conştiinţei mele. “Vei vedea că aceste scene care se derulează acum în Franţa, nu sunt nimic mai mult decât un joc de umbre şi lumini. Acestea sunt imagini de cinematograf, la fel de reale şi, în acelaşi timp, la fel de false ca şi «actualităţile» pe care le-ai văzut: o piesă într-o altă piesă!”
Inima mea nu se uşurase. Vocea Divină continuă: “Creaţia este în acelaşi timp umbră şi lumină; fără aceasta nu ar fi posibilă nici o imagine. Binele şi răul trebuie să alterneze permanent în sânul maya-ei. Presupunând că în această lume fericirea ar fi infinită, ar căuta omul altceva? Fără suferinţă, şi-ar aminti el de locuinţa sa eternă, uitată? Durerea te incită să îţi aminteşti. Şi înţelepciunea este mijlocul de a te sustrage durerii. Tragedia morţii este nereală; cei pe care ea îi sperie seamănă cu actorul ignorant care, pe platoul de filmare, se teme de un foc de pistol despre care el ştie că are gloanţe oarbe. Copiii Mei sunt copiii Luminii; ei nu vor rămâne veşnic sub puterea iluziei.”
Deşi explicaţiile maya-ei, date de către Scripturi, îmi erau familiare, ele nu mi-au părut niciodată atât de profunde ca în urma acestor viziuni, însoţite de cuvintele consolatoare. Valorile suferă o răsturnare totală pentru cel care s-a convins definitiv că creaţia nu este decât o proiecţie cinematografică vastă şi că Ultima Realitate se găseşte dincolo de ea.
După ce am terminat de scris acest capitol, m-am aşezat în poziţia lotus, pe patul meu, în singurătatea camerei mele iluminată de două veioze 30-6. Ridicând ochii, am remarcat pe plafon puncte strălucitoare de culoarea seminţelor de muştar care oscilau şi clipeau ca miliarde de stele. Deodată, o rază m-a atins uşor. Imediat, corpul meu fizic şi-a pierdut greutatea, transformându-se într-o structură astrală deasupra patului meu. Corpul meu, care-şi pierduse greutatea, se balansa la dreapta şi la stânga. Am aruncat o privire prin cameră; mobila , zidurile nu se schimbaseră, dar micile puncte luminoase se constituiseră într-o masă luminoasă care acoperea plafonul. Eram stupefiat. “Iată mecanismul cinematografului cosmic”, zise o voce care părea să emane din această lumină. “Proiectând raze pe ecranul alb al patului tău, el produce imaginea corpului tău.
Priveşte, tu nu eşti altceva decât o ţesătură de lumină!” Mi-am privit braţele şi le-am mişcat la dreapta şi la stânga, dar n-am simţit greutatea lor.
M-a copleşit o bucurie extatică. Ploaia de lumină cosmică luând forma corpului meu părea replica exactă a jetului de lumină ieşit din aparatul de proiecţie într-o sală obscură şi producând imagini pe ecran.
Mult timp, mi-am contemplat imaginea corpului pe scena semiobscură a camerei. Mai avusesem numeroase viziuni, dar aceasta era cea mai neobişnuită. Iluzia de a crede în existenţa corpurilor solide era complet disipată şi mi se adâncise înţelegerea că singură lumina formează structura intimă a tuturor obiectelor. În acest timp priveam rapidul curent de “biotroni” şi m-am adresat cu o voce rugătoare: “Lumină divină, ia-mi corpul la Tine, aşa cum Ilie a fost dus de viu la cer de un car de foc!” (Regi 2.11)
Această rugă era evident alarmantă, căci raza a dispărut. Corpul meu şi-a reluat greutatea normală şi a recăzut pe pat. Pe plafon, roiul de stele clipea, apoi a dispărut la rândul său.
Se pare că încă nu-mi sosise ceasul! “De fapt, s-ar putea”, filosofam eu, “ca pretenţiile mele să nu-i fie pe plac profetului Ilie!”
Cartile lui Paramahansa Yogananda se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.
