Jonathan Black – Buddha: Viața, Iluminarea și Învățăturile

---

Ascultați articolul sub formă de podcast:

---

Lui Jorge Luis Borges, scriitor, eseist și poet argentinian, i-a plăcut povestea următoare, istorisită de Buddha.

Un om a fost rănit în bătălie. Zăcea în agonie pe câmpul de luptă, cu o săgeată înfiptă în șold. Prietenii și ocrotitorii săi aveau grijă de el. Toți știau că săgeata trebuie scoasă, ca să nu moară, dar era riscant și rănitului îi era teamă. Avea dureri din ce în ce mai mari și dorea să o facă bine cineva sau, mai exact, voia să știe sigur că cineva o să facă treaba perfect. Așa că a întrebat de unde e săgeata.

• Din ce e făcută? a continuat el. Cât e de lungă? Cine a fost arcașul? Din ce castă e?

În timp ce punea întrebări și prietenii încercau să răspundă, omul a leșinat și apoi a murit.

Buddha le spunea această poveste discipolilor săi.

• O să vă învăț să scoateți săgeata, le-a zis el.

• Dar ce e săgeata? au întrebat ei.

• Săgeata e universul.

Ca și Frumoasa din pădurea adormită, aceasta este o poveste care întoarce lumea pe dos. Noi credem că lumea ne ține și susține, dar, potrivit lui Buddha, lumea de fapt ne omoară. E posibil să cădem în capcană și să credem că ea este tot ce există. Punem întrebările greșit și ne rătăcim într-un labirint de gânduri negre.

Dar, în contextul unei realități spirituale mai ample, lumea noastră fizică este mică. Când se scoate săgeata din noi, lumea se întoarce pe dos și putem vedea realitatea spirituală mai grandioasă.

Povestea vieții lui Buddha este o altă versiune a poveștii omului străpuns de o săgeată.

Regina dintr-un ținut mic din nordul Indiei a avut un vis în care era purtată pe aripile vântului într-o lungă călătorie, spre un lac din Himalaya. Acolo, un elefant alb cu șase colți, puternic și înțelept, a intrat în partea ei stângă. Și astfel femeia „a rămas grea”.

Mai târziu, regina însărcinată s-a dus să stea cu părinții ei, simțind că i se apropia sorocul. Mama ei va avea grijă de ea, s-a gândit ea. Într-o noapte de mai cu lună plină, se plimba prin grădini și livezi. S-a dus să se uite la niște pomi în floare. Îi venise sorocul. Un smochin și-a plecat crengile spre ea pentru a se prinde de ele și a-și menține echilibrul. S-a uitat în jos și a văzut că fiul ei se născuse deja și stătea în picioare.

Siddhartha a făcut patru pași spre nord, sud, est și vest și și-a vestit sosirea cu un răget de leu: „Sunt cel mai mare, sunt primul, m-am născut pentru toți cei ce au viață!”

În noaptea aceea, toate creaturile din păduri și livezi au fost tăcute și liniștite.

Pruncul s-a născut ca un copilaș de șase luni și a crescut cu o viteză uimitoare. A ajuns în curând un atlet chipeș, un arcaș și un luptător ca Rama și tot așa îndrăgit ca Krișna. Zâmbetul îi era atât de strălucitor, că te orbea, iar ochii lui susțineau privirea oricui. Învățații de la templu erau uluiți de înțelepciunea lui de când era încă mic. La 16 ani s-a căsătorit cu o prințesă frumoasă și au avut un fiu.

În tot acest timp, tatăl lui a căutat să-l ocrotească. Voia să-l ferească de realitățile dure ale vieții, să-l țină în puf. Siddhartha era îmbrăcat în cele mai fine mătăsuri și, ori de câte ori se plimba, servitorii îi țineau umbrela deasupra capului să-l apere de soare, avea să-și amintească Buddha. „Eram delicat – atât de delicat!”

Dacă vreodată avea chef să se aventureze în afara palatului, drumurile dinaintea lui și a carului său aurit erau curățate și înfrumusețate, împodobite cu flori și steaguri. Oameni frumoși, fericiți, în haine strălucitoare se înghesuiau să-l vadă. Orice semn de tristețe sau urâțenie a vieții era alungat din calea lui. Totuși, când a mai crescut, ceva din el s-a revoltat împotriva răsfățului și, într-o zi, a zărit ceva îngrozitor printr-un perete.

Ce a văzut l-a înfricoșat — să fi fost oare un demon? Era o făptură pe jumătate omenească, cu ochii roșii, deformată și plină de cicatrice, care mergea cu pași urâți, smuciți, ca o insectă. Siddhartha a vrut să știe ce era. Conducătorului de car îi venea greu să nu se supună poruncilor regelui, dar a fost nevoit să recunoască în cele din urmă:

— E o ființă umană. A fost odată prunc, apoi un tânăr ca tine, dar acum și-a pierdut vigoarea și frumusețea și are dureri când se mișcă.

— Cum e cu putință? a întrebat Siddhartha. Cum e cu putință să fie lumea așa, să dea naștere la atâta suferință?

De atunci încolo, Siddhartha a fost mai atent la oameni și în curând a observat o femeie plină de răni de la lepră zăcând într-un șanț. S-a îngrozit iar că se pot întâmpla pe lume asemenea lucruri, iar conducătorul de car a trebuit să-i explice că oricine se poate îmbolnăvi oricând. Siddhartha s-a întrebat cum de pot oamenii din cartier să râdă, să bârfească și să ducă o viață normală, când unul dintre ai lor suferă atât la câțiva pași de ei.

Apoi Siddhartha a văzut un om cu pielea galbenă ca ceara, cărat de altul. Conducătorul de car a trebuit să-i explice că omul murise și era dus la rugul funerar.

— E mort? a întrebat Siddhartha, alarmat peste măsură. Este el singurul? Mai sunt oameni pe lume care sunt morți ca el?

Siddhartha a văzut că lumea pe care tatăl lui o făcuse pentru el nu e reală și i se părea nedrept că majoritatea oamenilor trebuia să trăiască așa, confruntându-se cu atâta suferință. Dorea să înțeleagă, dar mai mult voia să pună capăt unei asemenea stări.

Mai târziu a întâlnit un călugăr rătăcitor, care purta un veșmânt simplu și avea la el o strachină pentru cerșit. Ochii îi străluceau, plini de o liniște adâncă.

• Cine e omul ăsta? a întrebat Siddhartha. De ce pare atât de senin?

• E un sfânt, a răspuns conducătorul de car. A renunțat la toate: familie, prieteni, bogăție, poziție socială, ambiție, la tot. Mănâncă doar ce îi dau oamenii de pomană. Trăiește singur, căutând iluminarea.

În clipa aceea, Siddhartha s-a mai liniștit, pentru că începea să-și dea seama de ce trebuia să facă.

În seara aceea tânărul prinț s-a dus la rege și i-a spus că vrea să părăsească regatul ca să caute un răspuns la problema suferinței și a morții. Suveranul i-a oferit coroana, numai să rămână. Când Siddhartha a refuzat-o, l-a lăsat să plece, dar a poruncit în taină să fie încuiate toate porțile cetății și paza să fie dublată.

După ce s-a lăsat întunericul, Siddhartha s-a dus să-și vadă soția și fiul. I-a găsit dormind, mâna soției odihnindu-se pe capul fiului. Voia să-i îmbrățișeze și să le spună la revedere, dar știa că, dacă îi trezește, îi vor întârzia plecarea. Așa că și-a sărutat nevasta ușor pe picior și a plecat.

A gonit în carul său spre porțile cetății. Erau încuiate, dar gărzile căzuseră într-un somn adânc, vrăjit, și ca prin minune caii s-au înălțat de la pământ și au zburat peste zid. Au mers până au ajuns în pădure. Acolo Siddhartha a coborât din car, și-a scos veșmintele bogate și l-a rugat pe conducătorul de car să-i taie părul lung cu sabia. Când a apărut un sihastru dintre copaci, Siddhartha și-a schimbat veșmintele frumoase cu acela simplu și aspru al omului sfânt.

Siddhartha s-a făcut nevăzut printre copaci când avea 29 de ani.

Șase ani a trăit printre eremiți, asceți cu părul încâlcit, și în comunitățile de călugări ascunse în adâncul pădurii. A meditat ca și ei, a luat parte la ritualurile lor și a încercat să găsească iluminare lepădându-se de sine. Mâncând doar un bob de orez pe zi, trupul i s-a împuținat. Pielea și-a pierdut culoarea, a devenit ca a unei creaturi din adâncurile mării. Tendoanele, nervii și venele i-au ieșit în relief. Sângele secătuit îi curgea prin vene ca nămolul. Strălucirea din ochi i-a pălit până a ajuns abia vizibilă, ca aceea a apei de pe fundul unui puț.

Dar încă nu găsise ce căuta. A reușit să se târască pe malul unui râu și, istovit, a rămas acolo o vreme. Apoi a observat creanga unui copac plecându-se spre el și, apucând-o, a reușit să se ridice și să pornească iar la drum.

Fiica unui fermier din partea locului l-a găsit odihnindu-se sub un măr. I-a adus orez cu lapte, făcut din laptele vacilor sfinte, într-un castron de aur acoperit cu o pânză albă ca neaua.

În timp ce mânca, lui Siddhartha i-au revenit puterile. Știa că era pe cale să găsească înțelegerea perfectă, o soluție la problemele care îl frământaseră de când îi văzuse pe bătrâna bolnavă și pe omul mort.

Apoi a întâlnit un fermier care cosea pe un câmp și i-a cerut o mână de fân. A luat-o și a așternut fânul în fața unui smochin sfânt, s-a așezat acolo și a așteptat, să vadă ce se întâmplă. În închipuirea lui, copacul din spate s-a umflat și a devenit un mare arbore al lumii, care îl conecta cu întreaga lume la toate nivelurile și în toate dimensiunile.

Un prinț tânăr și chipeș se trezea în haremul său. S-a uitat la soțiile lui, toate zâmbeau în somn. S-a gândit: „Nu-i de mirare că toate îmi spun «prințul dorinței».”

Chiar și în alcovul întunecat al palatului unde stătea, aerul proaspăt al dimineții ajungea la el, înțepându-i nările. Era timpul să se scoale și să se apuce de treabă. A hotărât să-și inspecteze domeniile în dimineața aceea, să vadă dacă vreun gard sau porțile de fier au nevoie de reparații. A zbierat din toți rărunchii să-și vestească servitorii că e în drum spre ei. Voia să-i pună pe jar, să fie gata să-i facă pe plac și să-i pregătească haitele de câini să latre și să saliveze.

Însă abia făcuse câțiva pași din dormitor, când a simțit că nu e ceva în regulă. Coardele de la instrumentele muzicienilor de la Curte, care cântaseră atât de frumos ieri-seară, erau rupte. A ieșit în curtea interioară. Fântânile erau oprite. Cine dăduse o asemenea poruncă? A început să clocotească de furie. S-a dus la puțul care aproviziona palatul cu apă. Era aproape secătuit. Nu vedea decât o lucire slabă în adâncul lui.

Bătea un vânt rece și tăios. Cineva, undeva, venise să-l sfideze, să încerce să pună capăt domniei lui. Tânărul și frumosul prinț Mara și-a chemat elefantul cu armură și zale, s-a urcat pe el și a scos un răcnet însetat de sânge, care s-a auzit în toată lumea. La chemările sale, o oaste puternică a început să iasă din păduri, înconjurând palatul. Erau tigri, lei, insecte monstruoase, șerpi și alte reptile care se ascunsesem în adâncul pădurii înainte de Potop. Și demoni.

Dar, când au pornit atacul asupra lui Siddhartha, care stătea tot sub copac, săgețile lor s-au prefăcut în flori înainte să-l nimerească, iar Siddhartha nu a vrut să se lase pradă fricii, în ciuda pietrelor și munților cu care arunca Mara în el. Toate cădeau în jurul lui Siddhartha ca niște paie. Trăsnetele se prefăceau în brize blânde, parfumate. Apoi, când s-a lăsat seara, în lumina lunii roșii ca sângele, Mara și-a trimis cele trei fiice frumoase să-l ispitească și să-l prindă în mrejele lor pe Siddhartha. El doar a râs de ele.

În cele din urmă, Mara s-a apropiat pe elefantul său de prințul așezat pe jos. S-a uitat la el și l-a întrebat ce drept are să stea acolo. Siddhartha i-a răspuns că a trăit mai multe vieți și că și-a croit drum spre clipa aceasta de-a lungul mai multor milenii. Mara i-a spus că și el făcuse la fel și că trupele aliniate în spatele lui pot să jure că așa e. Cine putea să depună mărturie pentru Siddhartha?

Siddhartha și-a lăsat mâna în jos și a atins Pământul-Mamă. Zeița a jurat pentru el și în acel moment el s-a transfigurat. Corpul fizic a strălucit și a devenit Buddha.

Mara și oastea lui au dispărut în noapte. Din cer a plouat cu petale și luna răspândea acum o lumină albă și clară.

Buddha a rămas sub copac 49 de zile. Apoi a plecat și a propovăduit 40 de ani. Cu numai câteva obiecte personale, printre care un veșmânt galben, o strachină pentru cerșit, o sită pentru apă, un prici și un ac, mergea nestingherit de bagaje, câteodată chiar treizeci de kilometri pe zi, înnoptând la mănăstiri sau în adăposturi temporare. Se trezea devreme și, după purificările ritualice, medita o vreme în singurătate. Pe la ora prânzului se ducea să cerșească de-ale gurii, apoi, în restul zilei, medita, propovăduia sau își continua drumul.

Ca și Krișna, prefera să-și petreacă timpul cu oameni umili, păstori sau crescători de vite, meșteșugari sau fierari.

Învățătura lui avea o minunată limpezime intelectuală. Marea noutate era că, în loc să fie exaltată, ea era mai degrabă abstractă și conceptuală. Era tot atât de lipsită de imagini artistice ca o bisericuță de la țară cu pereții văruiți în alb.

Învățătura lui este rodul dorinței unui adolescent crescut în puf la palatul tatălui său de a afla adevărul despre viață, intuind că viața înseamnă mai mult decât știa el până atunci. Când era tânăr, voise să înțeleagă sensul vieții, iar acum reușise.

Iată condiția umană, spunea el. Suntem nefericiți pentru că nu putem fi întotdeauna cu cei pe care îi iubim și trebuie să fim adesea cu cei pe care nu-i iubim. Suntem nefericiți pentru că nu putem avea ce ne dorim în fiecare clipă a vieții. Prin asta trecem cu toții. Dar există o soluție:

Eul este o greșeală, o iluzie, un vis. Deschide ochii și trezește-te. Cine este lucid nu va mai trăi în teamă. Va vedea că ce a crezut că e un șarpe este de fapt o bucată de funie veche și nu va mai tremura.

Atașamentul față de lucruri, dorința de lucruri, senzualitatea, toate sunt moștenite din viețile anterioare, din viețile strămoșilor noștri, și sunt cauza tuturor suferințelor.

Cel ce a descoperit că nu există eu se va elibera de toate dorințele egoiste, de tot egocentrismul.

Nu mai strânge lucruri și vei dobândi liniștea și pacea sufletească.

Dându-ne mâncarea de pomană, dobândim mai multă putere, dându-ne hainele de pomană, dobândim mai multă frumusețe, dându-ne averea de pomană, dobândim mai multe comori.

Dăruiește cu respect.

Doar prin milă pentru toate ființele din lume, prin necontenite fapte de bunătate și caritate putem ajunge să pășim pe calea nemuririi.

Vezi condiția eternă și sfințenia în orice ființă.

Buddha a subliniat insistent intențiile bune. Aceeași forță interioară pe care am descoperit-o la Ilie a evoluat în cazul lui Buddha. Pentru că toate lucrurile, inclusiv cele mai intime gânduri, au legătură între ele, aceeași faptă săvârșită de două ori, dar cu două intenții diferite, va avea rezultate foarte diferite. Un cadou făcut de conveniență și un dar oferit din inimă vor schimba universul în moduri total diferite, chiar dacă, din punct de vedere fizic, darul și gestul de a dărui sunt exact aceleași. Gândul este cel ce contează. În idealism, gândul e mai real decât obiectul, iar lumea fizică este contingența celei a gândirii. O intenție bună emană în exterior și are efecte mari în lumea gândurilor – a ta și a oricui altcuiva. în Dhammapada, Buddha spune următoarele:

Să te agăți de tine însuți înseamnă să mori încontinuu.

Ura nu poate fi învinsă decât de non-ură.

Dacă un om îmi face rău, îi voi oferi în schimb întreaga mea iubire.

Buddha a respins metodele extreme ale asceților. Bunele intenții sunt atât de importante, că poți să dobândești mari daruri spirituale și supranaturale prin aceste metode. Ele sunt foarte periculoase, a explicat el, pentru indivizii respectivi, pentru alții, pentru lume, dacă sunt practicate fără a dezvolta în același timp un sentiment al moralității.

Cândva, mai târziu, avea să dojenească un discipol pentru că e prea nerăbdător să-i ia locul, iar omul respectiv a și încercat să-l omoare pe Buddha, mânând spre el un elefant care să-l calce în picioare. Dar, peste tot atâția ani, un lup uriaș care înfricoșase ținutul avea să se întindă cuminte la picioarele Sfântului Francisc și să îi dea ascultare ca un câine stăpânului său, așa că acum elefantul s-a așezat în genunchi în fața lui Buddha, care a ridicat mâna dreaptă și l-a mângâiat blând pe frunte.

În cele din urmă, la 80 de ani, Buddha a simțit că sfârșitul îi e aproape. A venit anotimpul ploios și s-a îmbolnăvit. Stătea lungit între doi pomi în floare, cu capul înspre Munții Himalaya. Era tăcut și o mare liniște s-a așternut pe pământ. A vorbit cu discipolii săi pentru ultima oară, spunând că toate făpturile trebuie să lupte pentru libertate, când s-a cufundat din ce în ce mai adânc în sine și a atins Nirvana.

Buddha a călăuzit omenirea pe drumul ce ieșea din ciclurile naturale, din lumea animală, vegetală și minerală în care căzuse, cum am văzut în poveștile despre Adam și Eva, Jupiter și Io, Isis și Osiris. Buddha a adus cu sine promisiunea spiritualizării lumii, o promisiune că ne putem salva cu toții, cum s-a salvat și el.

 

---

Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

---