Rajneesh (Osho) – EU Însa Va Zic Voua…

Matei 5

  1. Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte, şi aşezându-se, ucenicii lui au venit la El.
  2. Şi deschizându-şi gura, îi învăţa zicând:
  3. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia Cerurilor.
  4. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
  5. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
  6. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
  7. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
  8. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
  9. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
  10. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia Cerurilor.
  11. Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.
  12. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.
  13. Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.

Biblia începe incredibil de frumos. Nici o altă carte nu începe astfel, nici o altă carte nu poate să înceapă aşa. Biblia este „cartea cărţilor”. Aceasta este semnificaţia exactă a cuvântului „biblie”: carte. Este documentul cel mai de preţ pe care îl are omenirea. De aceea a fost numit Testament, căci în această carte Iisus atestă existenţa lui Dumnezeu. Iisus a fost o mărturie vie a existenţei lui Dumnezeu. Iar aceasta este singura mărturie posibilă. Dumnezeu nu poate fi demonstrat cu argumente şi numai cineva ca Iisus poate fi o dovadă a existenţei Lui.

În această Evanghelie găsim tot ceea ce a spus Iisus mai frumos: fericirile. Acestea sunt cele mai frumoase afirmaţii care au fost făcute vreodată. Nici măcar Buddha sau Lao Tze nu au vorbit în acest mod.

Buddha este foarte filosofic, foarte cultivat, Iisus este simplu. El vorbeşte ca un înţelept de la ţară, ca un pescar. Dar tocmai pentru că vorbeşte ca un om simplu, cuvintele sale inspiră încredere, sunt clare, reale, pe când cuvintele lui Buddha sunt abstracte, filosofice. Cuvintele lui Iisus sunt pământene, au acel parfum al pământului pe care îl simţi în anotimpul ploios, când pământul absoarbe ploaia şi emană un parfum puternic, un parfum de pământ reavăn, pe care îl întâlneşti la malul mării, parfumul oceanului, al copacilor.

Cuvintele lui Iisus sunt foarte pământene, sunt înrădăcinate în pământ. El este un pământean şi în aceasta constă frumuseţea Lui. Această frumuseţe este inegalabilă. Cerul este frumos, dar abstract şi îndepărtat.

Aşadar, vă zic vouă că nici o altă carte nu începe aşa cum începe Evanghelia; nici o altă carte nu vorbeşte mai limpede decât Evanghelia.

Termenul evanghelie însemna la origine „cuvântul lui Dumnezeu”. Dumnezeu a vorbit prin Iisus. Iisus este doar asemenea unui bambus scobit în interior. Cântecul vine de la Dumnezeu şi metaforele lui Iisus sunt foarte autentice. El nu elaborează concepte, el arată în mod simplu adevărul aşa cum este el.

            Mai întâi începutul

Cartea neamului lui Iisus Cristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda; Iuda a născut pe Fares… Esrom a născut pe Aram… şi aşa mai departe. Şi apoi Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut Iisus, care se cheamă Cristos. Apoi, această genealogie se termină brusc. De la Avraam până la Iisus sunt patruzeci şi două de generaţii. Evanghelia notează aceste patruzeci şi două de generaţii şi apoi se naşte dintr-odată Iisus, după care şirul se întrerupe brusc. Totul se sfârşeşte dintr-odată, căci Iisus este împlinirea; dincolo de El nu mai există nimic. Iisus este culmea – dincolo de ea nu mai există nici un drum.

Aşadar Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov şi aşa mai departe. Apoi, nu mai urmează nimic după Iisus: Cel Preaînalt a sosit. Iisus înseamnă apogeul, împlinirea. Chiar Biblia îl numeşte pe Iisus, „pleroma” (împlinirea).

Cele patruzeci şi două de generaţii şi-au găsit împlinirea în Iisus.

Întreaga poveste de dinainte de Iisus s-a împlinit în El. Cu El, am ajuns acasă. El este fructul, creşterea, evoluţia acestor patruzeci şi două de generaţii. Iisus este împlinirea, de aceea Evanghelia nu mai spune nimic de aici încolo. Iisus nu a mai născut pe nimeni, El s-a născut pe sine însuşi. Aceasta este semnificaţia cuvântului Cristos.

Există două feluri de naştere: naşterea fizică, din tată şi mamă şi naşterea spirituală. Tu trebuie să mori ca trecut şi să te naşti ca viitor. Trebuie să te naşti pe tine însuţi. De aceea spun că această carte începe într-un mod incredibil – este semnificativ faptul că Iisus nu a născut pe nimeni, Iisus s-a născut doar pe sine.

Aceasta este semnificaţia răstignirii şi învierii. Corpul fizic a fost cel crucificat, şi nu spiritul. Doar corpul poate fi zdrobit, sufletul nu. Corpul este material: o sabie îl poate despica în bucăţi, otrava îl poate ucide. Şi chiar dacă nu ar fi nimicit, moartea tot ar veni, căci corpul îmbătrâneşte. Trebuie să îmbătrânească, pentru că este trecător. Cei care sunt conştienţi de acest lucru, folosesc acest timp pentru a se realiza spiritual.

Corpul poate fi asemănat cu strugurii: strugurii trec repede. Nu-i poţi păstra prea mult timp, căci putrezesc; dar tu poţi tescui vinul din ei; de aceea vinul este considerat uneori băutură „spirituală”. Strugurii nu pot fi păstraţi, vinul însă da. De fapt, cu cât este mai vechi, cu atât este mai scump şi mai valoros.

Corpul se aseamănă cu strugurii şi, atunci când te foloseşti corect de el, poţi să extragi acel vin preţios.

Iisus a făcut multe minuni. Una dintre ele este transformarea apei în vin. Toate acestea sunt metafore – nu le lua ca atare. Dacă le iei în considerare doar din punct de vedere textual, le distrugi sensul, semnificaţia. Este vorba de reprezentări metaforice ce se referă la lumea interioară. Lumea interioară nu poate fi exprimată prin cuvinte, ci simbolic numai simbolic. Să transformi apa în vin înseamnă pur şi simplu să aduci eternul în viaţa obişnuită, să creezi ceea ce este veşnic din ceea ce este trecător.

Dacă păstrezi apă într-un vas, mai devreme sau mai târziu va începe să miroasă urât. Vinul, însă, poate fi păstrat ani în şir, chiar secole, şi cu cât este mai vechi, cu atât va fi mai bun, mai tare. Vinul este o metaforă a veşniciei.

Iisus s-a sacrificat pe sine. Nimeni nu se poate transforma fără sacrificiu de sine. Trebuie să plăteşti pentru asta. Crucea este preţul pe care trebuie să-l plăteşti. Trebuie să mori pentru a te naşte din nou; trebuie să pierzi totul pentru a-L câştiga pe Dumnezeu.

Iisus S-a născut pe sine însuşi. Această minune s-a petrecut pe cruce. La început a şovăit, era foarte derutat – este normal. Pentru o singură clipă nu-L putea vedea nicăieri pe Dumnezeu, totul părea pierdut; El însuşi era pierdut şi părea că nu mai există nici o cale de ieşire… asta se întâmplă fiecărei seminţe de grâu.

Când semeni o sămânţă de grâu, vine un moment când ea va muri, şi aceasta este clipa de ezitare, aceeaşi ezitare pe care Iisus o simte pe cruce. Sămânţa moare. Vrea să trăiască, dar cine vrea să moară?! Şi sămânţa nu-şi poate nici măcar închipui că nu e vorba de moarte şi că în curând ea va renaşte într-o mie de moduri, că în curând va începe să germineze şi să crească. Moartea seminţei înseamnă naşterea copacului. Vor creşte frunze, flori şi fructe; vor veni păsări, se vor odihni pe crengi şi îşi vor construi acolo cuiburi; se vor aşeza oameni la umbra lui. Copacul va vorbi ziua norilor şi noaptea stelelor, se va juca cu cerul şi va dansa cu vântul. Dar cum ar putea şti biata sămânţă că va fi şi altceva? Nici nu-şi poate imagina. Din acelaşi motiv, Dumnezeu este de neimaginat.

Nu-i poţi explica seminţei că se va petrece aşa ceva, pentru că atunci când ea te va ruga să-i arăţi ce vei face, nu vei putea. Totul se va petrece în viitor şi, atunci când se va petrece, sămânţa nu va mai fi. Sămânţa nu va întâlni niciodată copacul. Omul nu-L întâlneşte niciodată pe Dumnezeu aşa cum îşi imaginează că ar trebui să-L întâlnească. Însă atunci când omul moare pentru această lume efemeră, Dumnezeu coboară. Iisus a şovăit, îşi pierduse curajul, era confuz. Striga înspre cer: „De ce m-ai părăsit? De ce?” Mii de gânduri trebuie să-i fi trecut prin minte.

Sămânţa moare şi nu ştie absolut deloc ce va urma. Ii este imposibil să se imagineze făcând următorul pas; de aceea este necesară credinţa. Sămânţa trebuie să aibă încredere că din ea se va naşte copacul. În ciuda oricăror şovăieli, frici, nesiguranţe, suferinţe şi descurajări, sămânţa trebuie să aibă încredere că din ea va apărea copacul. Este vorba de un salt în credinţă.

Şi un astfel de salt l-a trăit Iisus pe când, pe cruce fiind, a spus: „Vie împărăţia Ta, facă-se Voia Ta…”

Inima îi bătea; era normal. Si inima ta se va zbate, şi ţie ţi se va face frică atunci când îţi va veni vremea să mori, când va veni momentul în care fiinţa ta va dispărea şi când te vei pierde într-un fel de nimic – şi nu pare să mai existe nici o cale decât dăruirea. Poţi să te dăruieşti în două moduri: poţi să te dăruieşti silnic, dar treci pe lângă ceea ce era esenţial şi vei muri pur şi simplu pentru a te reîncarna. Dar dacă ai putea să te dărui fără să opui deloc rezistenţă… Aşa a făcut Iisus şi aceasta este cea mai mare minune.

Aceasta este o minune pentru mine şi nu faptul că a vindecat bolnavi, că le-a redat vederea orbilor sau că a vindecat un lepros şi, nu în ultimul rând, că l-a înviat pe Lazăr, care era deja mort.

Pentru mine nu acestea sunt adevăratele minuni, toate acestea sunt metafore. Orice maestru a dăruit vederea celor care nu vedeau şi auzul celor care erau surzi. Orice maestru i-a scos pe discipolii săi din moartea pe care ei o numeau viaţă şi le-a strigat să iasă din mormântul lor. Toate acestea sunt metafore.

Adevărata minune s-a petrecut atunci când Iisus – în ciuda şovăielii şi îndoielii, în ciuda lipsei sale de încredere – s-a dăruit pe sine şi a spus: „Facă-se Voia Ta”. În acel moment Iisus a dispărut pentru a face loc lui Cristos. „Cristifică-te”, să nu fii niciodată un Crist. Un Crist este cineva care urmează dogmele creştine. „Cristificat” înseamnă să renunţi la ego, să dispari ca fiinţă individuală; atunci începi să te arăţi într-o altă lumină, este ca o transfigurare, ca o înviere. „Cristificat” înseamnă că nu mai eşti singur; Dumnezeu este în tine şi tu eşti în Dumnezeu. Acesta este paradoxul Conştiinţei Cristice: Cristos este numit adesea „Fiul Omului”, dar şi „Fiul lui Dumnezeu”. El este şi una şi alta: este Fiu al Omului în măsura în care ne referim la corp şi la minte, şi Fiu al lui Dumnezeu atunci când ne referim la spirit şi la conştiinţă. Mintea este mecanismul conştiinţei, la fel cum corpul este locuinţa spiritului. Mintea aparţine corpului, conştiinţa ţine de spirit.

Iisus este paradoxul: pe de o parte om, pe de altă parte Dumnezeu. Şi atunci când omul şi Dumnezeu conlucrează, nu e de mirare că se petrec minuni. Minunile au loc doar când Dumnezeu şi omul lucrează împreună.

Lev Tolsloi a spus: „Cristos reprezintă Dumnezeu şi Omul lucrând împreună, păşind împreună, dansând împreună”. Sfântul Augustin a spus: Omul nu poate fără Dumnezeu, Dumnezeu nu vrea fără om”.

Cristos înseamnă conlucrare, întâlnire între infinit şi finit, o întâlnire şi o fuzionare a timpului cu eternitatea.

Un bătrân grădinar tocmai îşi săpa pământul; preotul satului, care tocmai trecea pe acolo îi spuse: „Gheorghe, este extraordinar cât de mult realizează Dumnezeu şi omul când lucrează împreună”.

„Da, părinte”, îi răspunse Gheorghe, „dar ar fi trebuit să vedeţi cum era grădina anul trecut, când El o avea numai pentru Sine”.

Da, este adevărat. De unul singur, omul nu are nici o putere. Nici Dumnezeu singur nu poate înfăptui nimic. Dumnezeu singur este atotputernic, dar nu are nici un instrument. Omul singur este asemenea unui bambus găunos – nimeni nu mai e cu el, nimeni nu-l poate face să vibreze de muzică, de armonie. Doar Dumnezeu are capacitatea de a crea o melodie, în schimb El nu are un bambus gol din care să-şi facă un flaut.

Cristos este flautul la care cântă Dumnezeu.

Aşadar, tot ce a venit de la Cristos este cuvântul lui Dumnezeu, este Evanghelie. Patruzeci şi două de generaţii… Toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece; şi de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; şi de la strămutarea în Babilon până la Cristos sunt paisprezece. Este, evident, simbolic. Cărţi precum Biblia nu sunt scrise de oameni obişnuiţi, ele sunt ceea ce George Gurdjieff numea „artă obiectivă”. Biblia reprezintă una din „operele de artă obiectivă” ale lumii. Nu e o carte care să fi fost scrisă de un Shakespeare sau de un Kalidasa. Astfel de oameni creează artă subiectivă. Ei scriu ceva şi scriu foarte frumos, au un simt estetic autentic, dar sunt la fel de inconştienţi ca şi ceilalţi oameni. Ei au un simţ al frumuseţii, dar dorm la fel ca şi ceilalţi oameni. Arta lor este subiectivă; ei se exprimă pe ei înşişi.

Cărţi precum Vedele, Coranul, Biblia, Upanishadele însă, nu sunt scrise ca poezie sau proză; sunt scrise de oameni care ştiu ce este adevărul, care sunt treziţi faţă de adevăr. În consecinţă, tot ceea ce scriu ei este aproape ca o hartă. Tu trebuie să descifrezi, să găseşti cheile, altfel nu vei înţelege.

De ce paisprezece generaţii? Nici un învăţat nu şi-a pus această întrebare, nici un cercetător al Bibliei nu s-a gândit la asta. De ce numai paisprezece? De ce nu cincisprezece? De ce nu treisprezece?

Prin toate acestea, îţi dau un exemplu de „artă obiectivă”. Sunt paisprezece dintr-un motiv clar. Trebuie descifrat. Spiritul se maturizează aşa cum se maturizează şi corpul. Corpul se maturizează în paisprezece ani – va fi copt din punct de vedere sexual, va fi potent sexual. Tânărul poate deveni tată, fata poate deveni mamă; ei se pot reproduce.

În acelaşi mod se coace şi spiritul. Aşa cum corpului îi trebuie 14 ani ca să se maturizeze din punct de vedere sexual, la fel spiritului îi trebuie paisprezece generaţii pentru a se maturiza. Aceasta este semnificaţia celor paisprezece generaţii „de la Avraam până la David etc. până la Iisus”.

Şi când spiritul a ajuns la maturitate, când fructul este copt, atunci cade din copac. Cât timp este necopt, se ţine de copac, trebuie să se ţină bine de el, căci dacă nu, cade necopt şi nu este dulce; rămâne acru sau amar. Faptul că se ţine bine de copac arată clar: „Eu nu sunt încă gata să te părăsesc”. Această coacere coincide cu libertatea.

Iisus dispare în Dumnezeu, Iisus dispare din acest pom al vieţii: fructul este copt. Din această cauză, noi orientalii spunem că atunci când un om devine desăvârşit – desăvârşit în sensul că a dezvoltat tot ceea ce poate dezvolta pe acest pământ – în această situaţie nu va mai reveni. Apoi va merge în lumea cealaltă, va ajunge într-un punct din care nu va mai exista întoarcere. El nu se mai întoarce, şi îl numim în acest caz un Buddha sau un jainist.

Evreii au numit starea „Cristos” – cea care a mers până la un punct, care va exista numai pentru o anumită perioadă de timp. Fructul este copt şi aşteaptă dintr-un moment în altul să cadă. E de ajuns o adiere de vânt şi fructul va dispărea pentru totdeauna. De aceea, arborele genealogic se opreşte la Iisus. El nu are urmaşi. Acest celibat nu are nimic de-a face cu un celibat obişnuit, reprimat. Nu este împotriva dragostei, nici împotriva sexului, nu este un puritanist şi nici un moralist.

De curând, citeam într-o seară ce a spus Dostoievski despre moralişti, şi anume că ei sunt nişte oameni săraci cu duhul. Este o observaţie ce pare a fi absolut adevărată. Moraliştii se simt atât de nenorociţi încât vor ca ceilalţi să se simtă la fel de rău ca şi ei. Şi cea mai sigură modalitate de a-i face pe alţii să se simtă nenorociţi este să le inoculezi sentimentul de vinovăţie.

Iisus nu este moralist. „Brahmacharya” lui, celibatul lui, este de o cu totul altă natură. Acest celibat arată pur şi simplu faptul că el nu este interesat de înmulţirea fizică, ci de cea spirituală. El nu aduce pe lume copii, ci discipoli. El înmulţeşte pe pământ locurile în care Dumnezeu să poată coborî. El nu dă naştere unor corpuri, ci sufletelor. Este un maestru al minunilor: a ajutat mulţi oameni să atingă iluminarea – avea această putere magică. Atingerea Lui era magică.

Buddha a avut mulţi discipoli iluminaţi, spirite foarte evoluate. Un spirit evoluat se numea Sariputta. Părerea mea este că dacă Buddha nu ar fi intrat în viaţa lui Sariputta, acesta tot ar fi devenit, mai devreme sau mai târziu, iluminat. Buddha nu era indispensabil. El a ajutat, a impulsionat, dar nu era indispensabil. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Mahakashyap, şi pentru Maggalyayan, şi pentru ceilalţi discipoli ai lui Buddha.

Iisus, însă, făcea adevărate minuni. El atingea pietre obişnuite şi le transforma în diamante. Trăia printre oameni foarte simpli. Un pescar şi-a părăsit familia în momentul în care Iisus a mers spre el, i-a pus mâna pe umăr şi i-a spus: „Priveşte în ochii mei. Cât timp mai ai de gând să prinzi peşti? Eu pot să te fac să pescuieşti oameni. Priveşte în ochii mei”. Şi bietul pescar nu auzise niciodată aşa ceva, probabil că nu era deloc interesat de evoluţia spirituală; era mulţumit să prindă peşti. Şi, mai târziu, acest pescar devine un iluminat, iar mai apoi acelaşi lucru se petrece cu un ţăran, cu un vameş şi chiar cu o prostituată, Maria Magdalena.

Iisus transformă metalul obişnuit în aur. El este, într-adevăr, piatra filosofală. Atingerea lui este magică: tot ce atinge se transformă în spirit.

Buddha a iluminat mulţi oameni, dar ei erau deja pe cale. Buddha era înconjurat de oameni foarte evoluaţi, ei erau învăţaţi, oneşti, speciali.

Iisus a păstorit împreună cu oameni simpli, oprimaţi, săraci. Aceasta era una din crimele pe care i le imputau preoţii: că umblă cu saltimbanci, cu beţivi, cu prostituate. El primea lângă El prostituate, primea pe oricine, mânca cu oricine. Era un om de o mare bunătate, întregul său comportament arată că era un om plin de bunătate. Dar era astfel pentru nivelul acelor oameni, ca să-i ajute să se ridice; a mers şi la cei mai de jos pentru a-i aduce la cel mai înalt nivel spiritual. Şi pentru asta există un motiv. Celui de jos îi place să fie incult, necivilizat, însă are curăţenie sufletească, e mult mai iubitor.

Acum vei putea înţelege diferenţa. Calea lui Buddha este calea inteligenţei. El nu ar putea merge la un pescar să-i spună: „Vino la mine, te voi ilumina”. Pentru el este imposibil. Calea sa este una a conştiinţei, a inteligenţei, a înţelegerii. Pescarul nu ar înţelege limbajul lui, este prea elevat, îi depăşeşte puterea de înţelegere.

Calea lui Iisus este calea iubirii şi oamenii săraci au mai multă iubire decât cei bogaţi. Poate că acesta este motivul pentru care sunt săraci, căci atunci când ai multă iubire nu poţi să aduni mulţi bani – nu prea merg împreună. Când ai multă dragoste, împarţi cu toată lumea. Un bogătaş nu poate fi un om plin de dragoste, căci dragostea este periculoasă pentru avuţii. Dacă el ar iubi oamenii, ar trebui să-şi împartă averea cu ei.

Am trăit şapte ani la rând într-o familie. Capul familiei era foarte bogat şi era interesat de ideile mele – acesta era motivul pentru care îmi permitea să locuiesc la el. A aranjat totul pentru mine într-un mod foarte plăcut. Mi-a dat un bungalou mare, o grădină, mi-a pus totul la discreţie. Şi numai pentru a fi împreună cu mine, el şi toată familia lui s-au mutat acolo. Eu eram uimit: nu l-am văzut niciodată vorbind cu soţia sau cu copiii lui. Intr-o zi, când ne-am apropiat mai mult unul de altul, l-am întrebat: „Nu te văd niciodată şezând cu soţia sau cu copiii tăi. Nu te văd niciodată vorbind cu unul dintre membrii familiei tale. Care este motivul?”

El a spus: „Dacă vorbesc cu soţia mea, imediat începe să ceară ceva: în magazinul acela este o bijuterie frumoasă sau un sari mai bun, şi se năpusteşte repede la portofelul meu. Când vorbesc cu copiii mei, şi ei îmi bagă mâinile în buzunar. Am învăţat că e mai bine să fiu tăcut şi rigid şi să-mi compun o mină dură. Acest lucru mă protejează. Atunci nu-mi mai cere nimeni nimic”.

Şi eu l-am înţeles. Aşa gândesc toţi oamenii bogaţi din lume. Un om plin de bani este atât de obsedat de ei, încât nu poate iubi. Banii înlocuiesc dragostea. El începe să tot adune bani pentru că are convingerea că nu există nimic altceva cu care ai putea să fii fericit. „Adună bani, căci astfel vei putea să-ţi cumperi totul”. El chiar crede că poate să cumpere dragoste cu bani.

Cu bani se poate cumpăra sex, dar nu dragoste. Mulţi oameni gândesc astfel, şi anume că sex înseamnă dragoste. Un om poate însă cumpăra un corp, dar nu poate avea intimitate cu persoana respectivă. Mulţii oameni cred că trupul este suficient. „Ce ar mai putea fi necesar? De ce să te intereseze altceva?”

Mulţi oameni sunt interesaţi de sexul de ocazie, şi nu de intimitate, de faptul de a merge în profunzime, de a purta un dialog profund, pentru că acest lucru creează legături, iar legătura creează responsabilitate. Atunci, trebuie să fii sensibil, viu. Pe cine mai interesează acest lucru? Sexul ocazional este bun şi vandabil.

Un bogătaş crede că „totul se poate cumpăra cu bani. Aşadar, de ce să te mai osteneşti şi pentru altceva? Poţi avea femeia cea mai frumoasă, casa cea mai frumoasă, poţi avea de toate”. El crede că toate aceste lucruri îl pot face să fie fericit. Dar iluzia singură nu poate aduce împlinire. Numai iubirea adevărată te poate face cu adevărat fericit.

Oamenii săraci au mai multă iubire, pentru că mintea lor este mai puţin complicată. De aceea, toată energia lor se îndreaptă spre inimă.

Aceştia sunt cei doi centri esenţiali; energia se concentrează fie într-unul (în inimă), fie în celălalt (în cap). Intâlneşti foarte rar un om care să aibă energie în ambii centri sau care este capabil să aducă energia acolo unde este nevoie de ea. Când are nevoie de inteligenţă, atunci direcţionează energia spre cap. Când vrea să iubească, duce energia – toată energia sa în inimă. Acesta este omul perfect. Insă oamenii obişnuiţi nu sunt atât de perfecţi. Ei fie au o minte strălucită, fie o inimă deschisă.

Calea lui Iisus este calea iubirii. De aceea, El făcea minuni pentru oamenii simpli, obişnuiţi, a căror inteligenţă nu era prea dezvoltată. Ei erau ca nişte copii.

Aşa cum corpul fizic ajunge la maturitate la vârsta de 14 ani, aşa ajunge spiritul în paisprezece generaţii. Spiritul nu este o floare de primăvară. El are nevoie de timp, aşa cum cedrul de Libanon are nevoie de 14 generaţii să crească, să ajungă la cer. Nu e o floare de primăvară, care ia naştere în câteva săptămâni şi moare la fel de repede. Spiritul înseamnă veşnicie; veşnicia are nevoie de timp şi de răbdare.

Aceste paisprezece generaţii sunt doar o cifră simbolică. Iisus nu s-ar fi putut naşte înainte de cele paisprezece generaţii. Acest nivel de conştiinţă poate fi atins după o perioadă de timp foarte precisă, abia după ce au fost depăşite anumite etape. La fel este şi în alte dimensiuni.

De exemplu, troglodiţii nu ne-ar putea da Dialogurile lui Platon, sau simfoniile lui Beethoven, sau picturile lui Leonardo da Vinci, sau poeziile lui Rabindranath Tagore. Ei nu erau în stare să producă aceste lucruri. Ei nu puteau fi un Albert Einstein sau un Dostoievski. Ei nu puteau să ne dea nici un Buddha sau un Lao Tse sau un Iisus. Sunt necesare anumite pregătiri. Numai atunci este posibil ca Iisus să vină.

Pentru a face posibilă venirea lui Iisus, e nevoie de multe lucruri; înainte nu era posibil. Iar ceea ce îţi voi zice mâine, va fi posibil mâine, şi nu azi. Va trebui să fii receptiv şi să creşti. Dacă nu eşti într-o stare receptivă, nu poţi auzi ceea ce ţi se spune.

Iisus este punctul culminant al întregii conştiinţe evreieşti şi este ciudat că evreii L-au refuzat. Intotdeauna se petrece astfel. Buddha a fost punctul culminant al conştiinţei hinduse, iar hinduşii l-au renegat. Şi Socrate a fost punctul culminant al conştiinţei greceşti, iar grecii l-au omorât. Acest lucru este ciudat, dar aşa se petrec lucrurile întotdeauna.

De ce nu putem aprecia aceste culmi ale omenirii? Ce nu merge? De ce nu puteau iudeii să-L accepte pe Iisus? Ei îl aşteptaseră pe Iisus, pe Mesia, aşteptaseră să vină Cristos. Şi încă mai aşteaptă, iar Mesia a fost deja şi a şi plecat. Ei L-au alungat şi încă îl mai aşteaptă. Ce nu e în regulă?

Iisus este culmea conştiinţei iudaice. Toţi profeţii iudeilor care L-au precedat pe Iisus s-au pregătit pentru venirea Lui. Ioan Botezătorul a spus oamenilor: „Eu nu sunt nimic în comparaţie cu Cel pentru care pregătesc calea. Eu curăţ drumul pentru venirea Lui. Va veni un om mai mare decât mine”.

Ioan Botezătorul şi alţi profeţi au pregătit venirea acestei culmi, a acestui divin Everest al spiritului. Şi atunci când un munte ca Everestul se ridică, se petrece ceva rău. Ce anume? Celelalte culmi sunt mici.

Toate celelalte au ajutat. Gândeşte-te numai la faptul că Everestul nu ar putea sta singur dacă celelalte culmi ale Himalayei ar dispărea. El are nevoie de sprijinul tuturor celorlalţi munţi pentru a se putea menţine. Nu ar fi putut creşte atât de înalt singur – nici o culme nu poate creşte atât de înaltă. Are nevoie de ajutorul celorlalte mii de munţi – mai mici, mai mari. Însă când vârful creşte înalt, celelalte se simt rănite. Ego-urile lor sângerează. Şi e paradoxal, pentru că ele l-au ajutat să crească. Fără ele, acest vârf nu ar fi existat, iar acum ele se simt foarte mici. Dacă celelalte vârfuri ale Himalayei ar fi complotat împotriva Everestului, ar fi fost logic. Dacă l-ar fi crucificat, ar fi fost logic.

Acelaşi lucru i s-a petrecut lui Iisus. Datorită prezenţei Lui, iudeii, rabinii, conducătorii religioşi, preoţii s-au simţit răniţi. Simpla Lui prezenţă deranja – nu că ar fi rănit pe cineva; cum ar fi putut s-o facă?

Însă simpla Lui prezenţă deranja, acest Everest fiind de o asemenea înălţime, mărime, desăvârşire, încât toate celelalte par mai mici. Everestul nu poate schimba acest lucru. El nu este arogant, nu este egoist, în schimb este sus – acest lucru e sigur. Şi oricare alt vârf se simte rănit şi vrea să se revanşeze. Din această cauză a fost Iisus crucificat.

De aceea a fost Buddha refuzat, alungat din această ţară. Era străin în propria lui ţară.

Şi aşa a fost şi după secole, întotdeauna este astfel şi aşa va rămâne totdeauna, pentru că omul rămâne, în definitiv, tot om.

Fericirile lui Iisus sunt cântecele lui Dumnezeu spuse prin El. Nu uita: El este numai un releu. Nu este El autorul acestei Evanghelii, El este doar mesagerul. El ne dăruieşte ceea ce primeşte.

Să începem, deci, cu Fericirile:

Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte, şi aşezându-se, ucenicii Lui au venit la EI.

Aş vrea să vă fac să înţelegeţi fiecare cuvânt. Văzând mulţimile, mulţimile, masele de oameni – Iisus S-a suit în munte.

Acestea sunt modalităţi de a exprima anumite lucruri psihologice. Mulţimea are cea mai joasă stare de conştiinţă, fiind compusă din oameni obişnuiţi. Intunericul este gros. Aici este foarte mult întuneric şi el domneşte profund. Când eşti în mijlocul unei mase de oameni, intri în câmpul lor auric. De aceea, aici te simţi întotdeauna pierdut. Te simţi sufocat. Acest sentiment nu este numai fizic, este şi psihologic, pentru că atunci când stai cu oameni care sunt pe o treaptă inferioară de conştiinţă, nu poţi să rămâi un Everest, te trag în jos. Intotdeauna când te alături mulţimii, pierzi ceva. De aceea apare nevoia de a fi cât mai mult timp singur şi de a medita.

Şi în ceea ce-L priveşte pe Iisus, vei vedea că deseori s-a sacrificat pentru mulţime – acolo era munca Lui, domeniul Lui de activitate – însă întotdeauna după câteva luni mergea în munţi; mergea departe de mulţimi pentru a fi singur cu Dumnezeu.

Când eşti singur, eşti cu Dumnezeu. Poţi fi cu Dumnezeu numai atunci când eşti cu adevărat singur. În singurătatea ta, prezenţa lui Dumnezeu te duce tot mai sus. Numai cu Dumnezeu poţi să zbori la cer, numai cu Dumnezeu ai aripi. Atunci când eşti în mijlocul mulţimilor, aripile îţi sunt tăiate. Devin schiloade, paralizate. Dacă vrei să munceşti cu mulţimile, trebuie să mergi în lumea lor, acolo unde sunt. Şi asta este foarte obositor.

Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte.

El s-a oprit într-un sat şi a făcut acolo ceva magic: a transformat oamenii. Orbilor le-a redat vederea şi surzilor auzul, pe cei care nu puteau să meargă, care nu puteau să crească, i-a vindecat, iar pe cei care erau morţi i-a reînviat. Insă după toată această muncă… oamenii veneau în număr din ce în ce mai mare, mulţimile îl înconjurau… era epuizat, obosit. De aici nevoia de a se retrage în munţi.

A merge spre exterior înseamnă a merge spre în jos. A merge spre interior înseamnă a merge spre în sus. Dacă te ocupi de oameni, atunci trebuie să mergi spre exterior, iar dacă te ocupi de oamenii care sunt pe o treaptă de conştiinţă foarte joasă, trebuie să mergi şi mai jos. Este foarte obositor.

Iisus, Buddha sau Mahavira, toţi s-au retras în munţi. Au mers într-un loc singuratic numai pentru a-şi redobândi „înălţimile” spirituale, puritatea, pentru a-şi redobândi propria lor stare, numai pentru a fi ei înşişi, numai pentru a fi cu Dumnezeu. Cu Dumnezeu pluteau la o înălţime foarte mare; cu El eşti un pescăruş, zbori la o înălţime foarte mare şi nu există limite. Eşti din nou viu, eşti din nou plin de Dumnezeu, eşti iarăşi ca un nor plin de ploaie şi te vei revărsa cu plăcere. Apoi revii la mulţimea care te aşteaptă însetată.

Oamenii mă întreabă ce fac singur în camera mea. Acesta este muntele meu, aici pot urca foarte sus. Nu trebuie să mă gândesc la voi, nu trebuie să vorbesc cu voi. Nu trebuie să-mi pun în acţiune mintea şi corpul. Eu pot uita corpul şi mintea, pot să vă uit şi pe voi, pot să uit de toate. In acest moment, uitând absolut de toate, mă regăsesc într-o stare care este cu adevărat colosală, plină de măreţie, prospeţime, vitalitate, căci ea este adevăratul izvor al vieţii. Însă, atunci când eşti plin de această viaţă, trebuie să o împărtăşeşti.

De aceea, mă reîntorc la voi în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă. Fără să fiu auzit, cobor de pe munte spre mulţime.

A merge pe munte nu înseamnă literal a merge pe munte, ci a te retrage în tine însuţi. Dacă Iisus s-a retras cu adevărat pe munte este irelevant, şi oricum în acele vremuri, ca şi acum, era aproape-imposibil să mergi cu uşurinţă pe un munte.

Timp de 15 ani am trăit şi eu ca Iisus, în mijlocul mulţimii, şi era imposibil să fiu singur chiar şi pentru o singură clipă. Trebuia să mă întorc întotdeauna la locuinţa mea din Jabalpur, iar acolo eram cu adevărat singur. Jabalpur nu era favorizat de noroc. Am colindat toată ţara şi am întâlnit peste tot oameni, dar nu în Jabalpur. Acesta era muntele meu. Şi când veneam în Bombay, Delhi sau Poona, eram întrebat de ce mergeam atât de des, fără să fie necesar, la Jabalpur. 15, 20 de zile… şi după 3, 4 zile înapoi la Jabalpur şi după aceea puteam să o iau de la capăt… Nu era necesar. Aş fi putut călători de la Poona la Bombay, de la Bombay la Delhi, de la Delhi la Amritsar, de la Amritsar la Srinagar. De ce mai întâi la Jabalpur şi abia după câteva zile iarăşi acolo?

Jabalpur era muntele meu. Acolo eram pe deplin singur. Dacă nu ar fi fost posibil să fiu singur acolo şi lumea ar fi venit şi la Jabalpur, ar fi trebuit să părăsesc acel loc.

Singur în camera mea făceam exact ceea ce făcea şi Iisus.

Văzând mulţimile… ucenicii Lui au venit la El.

Să Vorbeşti ucenicilor este un lucru, dar să vorbeşti mulţimilor este cu totul altceva. De aceea, trebuia să încetez să mai vorbesc cu masele. Trebuia să organizez o grupă de sannyasini cu care să pot forma o comunitate a inimii. Când vorbeşti mulţimii, unii dintre aceşti oameni sunt nepăsători faţă de ceea ce le spui – îţi baţi gura inutil. Alţii, dacă nu sunt indiferenţi, sunt duşmănoşi, le este întotdeauna frică şi îşi apără ideile, întotdeauna sunt gata să opună rezistenţă şi îşi argumentează ideile. Este o muncă inutilă.

Aceste lucruri despre care vorbesc sau despre care a vorbit Iisus nu pot fi discutate. Pentru ele nu există dovezi – totul se bazează pe încredere. Dacă ai încredere în mine, atunci aceste lucruri îţi pot fi clarificate. Baza, însă, o constituie încrederea. Dacă nu ai încredere în mine, nu există nici o posibilitate să dovedeşti ceva. În acest caz, pierdem atât timpul meu, cât şi pe al tău.

Să vorbeşti apostolilor e cu totul altceva. Să vorbeşti apostolilor înseamnă să vorbeşti unor oameni receptivi – nu numai receptivi, dar şi infinit mai dispuşi să asculte. Uşile sunt deschise, ferestrele la fel, pentru ca tu să devii o adiere de vânt, să devii ca lumina Soarelui şi să ai acces la Sinele lor. Lor nu le este frică, ei nu se apără, nu argumentează; ei chiar sunt din toată inima gata să meargă cu tine până în dimensiunile cele mai necunoscute.

A vorbi apostolilor nu reprezintă o discuţie sau o dezbatere – este un dialog continuu. Este ca un dialog între doi iubiţi. Discipolul îşi iubeşte maestrul, maestrul îşi iubeşte discipolul. Este o iubire profundă. Această iubire creează punţi de legătură şi prin ea pot fi explicate mari adevăruri.

…aşezându-se, ucenicii Lui au venit la El. Şi deschizându-şi gura, îi învăţa zicând…

A fugit de mulţime, dar nu de ucenici. Pentru ucenici, este disponibil. El poate zbura cu Dumnezeu, iar apostolii pot să zboare cu El. Probabil că nu sunt foarte bine pregătiţi să zboare, dar sunt, oricum, mai pregătiţi decât alţii. Acesta este singurul lucru important; cel mai important. Probabil că ei singuri nu se pot ridica la înălţimi foarte mari, însă pot persevera în ceea ce priveşte încrederea lor în maestru – ei pot să-l urmeze pe orice distanţă, pot merge până la orice extremă. Maestrul zboară cu Dumnezeu, discipolii zboară cu maestrul. Discipolul nu îl poate vedea încă pe Dumnezeu, însă îl poate vedea pe maestru şi, prin maestru, îl poate simţi pe Dumnezeu. Din această cauză, maestrul devine aproape un Dumnezeu pentru discipol. Pas cu pas, cu cât discipolul se apropie mai mult de maestru, cu atât mai mult va vedea că maestrul este ca o cameră deschisă sau ca o oglindă în care Dumnezeu se reflectă. Şi el va deveni, mai devreme sau mai târziu, ca o cameră deschisă, ca o oglindă şi, de asemenea, va fi în stare să-i ajute pe alţii.

Şi deschizându-şi gura, îi învăţa zicând: fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia Cerurilor.

Aceasta este una dintre afirmaţiile fundamentale care au fost făcute vreodată. Urmează mai multe Fericiri, însă niciuna nu poate fi comparată cu aceasta. Ea este neobişnuită, este cu totul altfel. Şi frumuseţea ei constă în aceea că: Fericiţi cei… În alte Fericiri, va spune ei vor moşteni pământul. Însă în aceasta El spune: căci a lor este împărăţia Cerurilor.

Aceşti săraci cu duhul semnifică exact ceea ce îi indică lui Sariputta să fie: Nimic. Ego-ul îţi dă sentimentul că eşti bogat, că eşti cineva, că eşti una sau alta. Când ego-ul dispare, devii un Nimeni – aceasta voia Iisus să spună prin săraci cu duhul.

Cuvintele lui Buddha sunt mai intelectuale, mai filosofice:

De aceea, o Sariputta, Forma este Nimic, Nimicul este Formă.

Cuvintele lui Iisus sunt simple, nu sunt intelectuale. Şi e normal; Buddha era fiul unui mare împărat, Iisus este fiul unui tâmplar. Timp de mulţi ani a lucrat în atelierul tatălui său, a cărat lemne, le-a tăiat. El ştie cum sunt oamenii simpli, lemnarii, tâmplarii.

El spune: Fericiţi cei săraci cu duhul… – cei care ştiu că nu reprezintă nimic; cei care ştiu că interiorul lor este simplu; acolo nu există conştiinţa ego-ului. Ei nu posedă nici un fel de ştiinţă, nici măcar nu ştie să scrie – acolo e o cameră goală, cer senin, depărtare.

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia Cerurilor.

Dacă nu eşti nimic, în acest moment eşti Dumnezeu. Dacă nu eşti nimic, eşti Dumnezeu! Între Dumnezeu şi Nimic nu există nici o prăpastie de trecut – acolo nu este prăpastie. De o parte este Nimicul, iar de cealaltă este împărăţia lui Dumnezeu.

O afirmaţie contradictorie: cei care sunt săraci vor fi regi, iar cei care cred că sunt regi, vor rămâne săraci. Trebuie să pierzi, dacă vrei să câştigi; trebuie să câştigi, dacă vrei să pierzi. Posedă cât mai multe lucruri dacă vrei să rămâi un cerşetor; renunţă la a mai poseda dacă vrei să rămâi rege. Să nu posezi nimic, nici măcar pe tine însuţi. Asta vrea să însemne „sărăcie în faţa lui Dumnezeu”. Acestor oameni le aparţine împărăţia lui Dumnezeu aici şi acum, imediat. Nu este o promisiune de viitor, este o afirmaţie simplă, care este adevărată. Celelalte Fericiri nu sunt la fel de profunde. Când aceasta este înţeleasă, aproape că nu este necesar să citeşti mai departe. Când, însă, nu e înţeleasă cu adevărat… şi nici nu pare să fi fost înţeleasă, pentru că Iisus continuă; el diluează puţin adevărul, îl face să fie mai bine înţeles.

Apoi El spune:

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Acum, se aduce în discuţie viitorul. Apostolii nu au înţeles, pentru că altfel Iisus nu le-ar fi dat decât o Fericire. Nu este necesar ca ea să fie explicată mai exact. Iisus a spus totul. Aceasta este sutra lui definitivă.

Probabil, însă, că El s-a uitat atunci în ochii apostolilor şi a văzut că nu erau capabili să înţeleagă – era ceva prea elevat. Iisus a trebuit să se coboare puţin la nivelul lor, aducând în discuţie viitorul.

Mintea poate înţelege viitorul, însă nu şi prezentul. Mintea este, cu adevărat, incapabilă să înţeleagă prezentul.

Dacă îţi zic: „Acum, în acest moment, eşti Buddha, eşti Cristos”, mă asculţi, însă apoi spui: „Ce vorbeşti? Eu şi Buddha? Şi chiar noaptea trecută am jucat poker. Şi, în plus, Osho, nu mă cunoşti, sunt fumător. Câteodată fumez şi haşiş. Nu mă cunoşti, sunt un păcătos. Ce tot vorbeşti? Eu mă cunosc mai bine. Eu nu sunt Buddha, sunt cel mai mare păcătos din lume”.

Poţi să mă asculţi când îţi spun: „Tu eşti un Buddha, acum, în acest moment! Nimic nu-ţi lipseşte”. Din politeţe mă asculţi, însă în sinea ta spui: „E un nonsens”.

Iisus a spus lucruri definitive:

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia Cerurilor.

Asta poate fi comparată cu sutra pe care a dat-o Buddha lui Sariputta când a spus… aceasta este singura mantra, o mantra incomparabilă. Nu există nici o mantra mai presus de aceasta: Gate, gate, paramgate, parasamgate bodhi svaha. „Plecat, plecat, trecut dincolo, cu totul plecat dincolo. Treaz! Aleluia!” Şi Buddha spune că totul este condensat într-o mantra scurtă!

La fel este şi mantra aceasta:

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia Cerurilor.

Acum, în acest moment, aici. Fii un nimic şi vei avea totul. Fii un cerşetor şi vei fi un rege. Să pierzi şi totuşi să ai.

Probabil că El a privit în jurul Său – săgeata nu şi-a atins ţinta. Apostolii îşi puseseră inima „la adăpost”. Ei au găsit săgeata în drumul lor, zbura pe lângă ei, pe deasupra capetelor lor. Iisus trebuia să meargă mai departe – El a adus în discuţie viitorul. Când se aminteşte de viitor se face loc minţii. Mintea poate înţelege doar scopul şi mijloacele. „Fă aceasta şi acel lucru se va petrece”. Însă ia aminte, se va petrece, dar în viilor.

Plantezi astăzi sămânţa în pământ, iar mâine va deveni copac. „Perfect adevărat” spune mintea, „asta pot să înţeleg. Este o evoluţie pe care pot să o înţeleg. Copacul va creşte treptat până va atinge înălţimi nebănuite”. Când spui: „Plantează sămânţa în pământ… şi vezi… priveşte, copacul a ieşit deja!”, atunci mintea va spune: „Eşti un vrăjitor sau ce? Numai vrăjitorii pot face acest lucru”. Prima afirmaţie este magică, mintea nu o poate înţelege, nu poate descifra ce înseamnă.

Mintea poate înţelege diviziunea, dualitatea, cauza şi efectul, trecutul şi prezentul, aceasta şi aceea, aici şi acolo. Mintea desparte şi prin aceasta se simte bine. Ea spune: „E în ordine. Fii onest şi vei primi ceva mai exact. Există, însă, între acestea o separare trecătoare şi tu trebuie să iei decizii şi să faci multe lucruri pentru asta”. Mintea este un ucigaş.

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Iisus spune: În ordine, apoi fii ca un copil mic, lipsit de ajutor. Copilul plânge şi strigă după mama sa, iar mama aleargă la copil. Când copilul este nefericit, mama vine să-l mângâie. Aşadar, Fii nefericit, eliberează strigătul tău rugător, simte-te lipsit de sprijin. Aminteşte-ţi că definiţia rugăciunii este: meditaţie printre lacrimi, meditaţie în lacrimi. Când lacrimile reprezintă meditaţia ta, se poate vorbi de rugăciune. Dacă meditaţia este unită cu dragostea şi dacă te simţi ca un copil mic şi părăsit şi existenţa este o mamă sau un tată… atunci acest lucru este aşa cum l-a prezentat Iisus.

El spune: atunci roagă-te, strigă foarte tare după ajutor, iar ajutorul va veni şi vei fi mângâiat.

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

Să fii simplu, modest, blând; nu orgolios. Acum fii atent la diferenţa dintre ele. Mai întâi se spune: „sărac în faţa lui Dumnezeu”. Nu se spune „fii modest”, căci în modestie există un ego subtil. Tu ai ideea „eu sunt modest” – „eu”-l mai există. Inainte gândeai „eu sunt nemaipomenit”, acum gândeşti „eu sunt blând”. Insă „eu sunt” încă rămâne. „Eu”-l există.

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

Aşadar, o mică barieră există, din această cauză vorbim la viitor. Chiar acum poţi să nu fii. Unica barieră greu de depăşit şi care te va despărţi în continuare de adevăr este cea a modestiei, a blândeţii.

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetaţi de dreptate, că aceia se vor sătura.

Fă acum lucruri bune, fii virtuos şi Dumnezeu va veni şi te va umple.

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

Fii milostiv, fii compasiv. Ceea ce-ţi doreşti dintotdeauna, Dumnezeu îţi va dărui. Aceasta este legea.

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Şi în curăţia sufletească există întotdeauna puţin ego: „Eu sunt curat, spiritual, sfânt, mai sfânt decât tine” şi aşa vei face mai departe.

A fi păcătos înseamnă a avea un ego pretenţios. A fi sfânt înseamnă a avea pretenţii de la ego-ul propriu: „Sfinţenie”. Dar un înţelept este acela care nu are nici un fel de pretenţie. Inţeleptul este cineva care spune simplu: „Eu sunt un nimeni, sunt un nimic”. Iar acestea nu sunt doar vorbe, el o ştie, o ştie în mod existenţial.

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia Cerurilor. […]

Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii dinainte de voi.

Voi sunteţi sarea pământului…

Iisus spune: Bucuraţi-vă! Însă această bucurie nu este cea mai mare, este o dorinţă, căci mare va fi răsplata în ceruri. Este o cerere care e, în acelaşi timp, o dorinţă de a primi ceva. Dacă nu ceri nimic – nici pe Dumnezeu, nici măcar cerul – atunci eşti un rege, atunci împărăţia lui Dumnezeu îţi aparţine imediat.

Iar Iisus le spune apostolilor:

Voi sunteţi sarea pământului.

Dar asta e absurd, pare absurd! Ei erau oameni săraci. Unul era tâmplar, altul era cizmar, al treilea pescar – oameni de acest gen. Şi Iisus le-a spus: Sunteţi sarea pământului. Şi avea dreptate, chiar dacă pare absurd. Ei nu erau regi, mari împăraţi, viceregi, lorzi, oameni bogaţi – nu erau deloc. Şi totuşi, de ce le spune Iisus astfel? – pentru că orice om care ştie câte ceva despre Dumnezeu este sarea.

Datorită acestor câţiva oameni, lumea este foarte importantă şi în viaţă există plăcere şi bucurie.

Acelaşi lucru ţi-l zic şi eu ţie. Eşti sarea pământului, căci cine a început să facă un pas către Dumnezeu, a pornit deja în direcţia fericirii.

Iar când ai pornit, atunci ajuţi întreaga lume să meargă în întâmpinarea fericirii, căci tu eşti lumea.

Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, pentru că… voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.

Eu însă vă zic vouă: Voi sunteţi sarea pământului.

Voi sunteţi avangarda dezvoltării viitoare a omenirii. Sannyasinii poartă sămânţa viitorului. Bucuraţi-vă! Să fiţi întotdeauna plini de Dumnezeu.

 
Cartile lui Osho se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 


Daca apreciezi informatiile publicate si dorești sa ajuți acest blog:


Descarcă aplicaţia TrezireaInteligentei


Hide picture