Rudolf Steiner – Nașterea Sistemului Solar și Evoluția Omului
Cum procedează cel care vrea să explice printr-o ipoteză fizică, materialistă, în ce mod s-a născut sistemul nostru solar din acea nebuloasă? Adesea în școli, pentru a ilustra această evoluție, se recurge la următoarea experiență: se dă drumul la o picătură de ulei într-un lichid cu aceeași densitate, căruia i se imprimă o mișcare de rotație cu ajutorul unui mecanism foarte simplu; se poate vedea cum bula de ulei se aplatizează și din ea se desprind mici picături care formează tot atâtea globulețe care continuă să se învârtă în jurul primei picături. Astfel se reconstituie în mic, prin rotație, un fel de sistem planetar.
Această experiență are o forță de sugestie foarte mare. Cum să nu-ți închipui că același lucru s-a petrecut în Univers? Se poate literalmente vedea că prin rotație poate apărea un sistem de planete. Dar se uită un lucru, pe care adesea este foarte frumos să-l uităm, dar nu și în acest caz: ne uităm pe noi înșine. Dacă n-ar învârti cineva axa care permite realizarea experienței, sistemul planetar nu s-ar naște. Este un caz frecvent pentru gândirea materialistă, care nu vede niciodată decât o jumătate a lucrurilor. Dacă am gândi riguros și logic, am fi siliți să admitem că există un uriaș care pune în mișcare în spațiul universal axa de rotație. Bineînțeles că nu există un astfel de uriaș în spațiu, dar există altceva. Nebuloasa universală nu este formată numai din materie, ea este străbătută și spiritualizată de acele entități despre care am vorbit; dorințele și aspirațiile lor, de natură diferită, sunt cele care vor da materiei forme de viață de asemenea diferite. Și din cauza lor se produc separări în funcție de starea lor de maturitate și de aceea, de exemplu, cele mai elevate dintre ele se desprind odată cu Soarele, în timp ce acelea care au nevoie de forțele și de substanțele terestre rămân pe Pământ. În această masă primitivă, clocotitoare, toate entitățile spirituale sunt active și organizează, prin desprinderi succesive, sistemul planetar pe care îl cunoaștem în zilele noastre.
Au existat și unele entități care, de exemplu, nu au atins pe deplin scopul pe care și-l propuneau Spiritele formei; ele erau rămase în urmă în evoluție. Prea avansate pentru a locui pe Pământ, nu erau totuși destul de înaintate pentru a se alătura elementelor solare subtile. Printre aceste entități predomină două categorii, a căror influență asupra Pământului o vom analiza. Căci dacă Spiritele formei care se realizaseră perfect își îndreaptă spre noi razele lor și acțiunea lor diriguitoare prin lumina Soarelui, ființele care se află într-un stadiu intermediar influențează de asemenea Pământul, dar dintr-o sferă mai puțin înaltă, cu toate că este superioară celei omenești. Aceste ființe au asimilat substanțele care le erau necesare și au făcut din ele corpuri cerești intermediare între Soare și Pământ, și astfel au apărut între acestea planetele Venus și Mercur. Tot astfel s-au desprins și celelalte planete din sistemul nostru solar, datorită faptului că alte entități le-au creat pentru a constitui câmpul lor de acțiune.
Să mai evocăm o dată epoca în care Soarele tocmai se separase și Pământul rămăsese cu toți germenii care urmau să se dezvolte aici și să dea naștere într-o zi omenirii actuale, care nu exista în acel timp decât într-un stadiu primar. Existau de asemenea germenii a ceea ce a devenit regnul animal și regnul vegetal; acestea trecuseră deja prin încarnările anterioare ale Pământului, dar reapar sub formă de germeni. Să ne ocupăm în primul rând de om.
Atunci când Soarele era încă unit cu Pământul, forțe puternice care emanau de la sublimele entități solare exercitau asupra omului o acțiune care pornea din interiorul astrului. Omul era așa cum îl lăsase evoluția sa lunară; s-ar putea spune că ieșea din găoace și nu era înzestrat, la început, decât cu un corp fizic, un corp eteric și un corp astral. Corpul fizic nu era așa dens ca cel actual, era mai spiritual, mai subtil. Cât despre Eu, acesta nu se formase încă. Dar atunci când Soarele, împreună cu Entitățile solare, au luminat Pământul din afară, pentru om condițiile de pe Pământ s-au schimbat total. Gândiți-vă într-adevăr că atât timp cât Pământul și Soarele fuseseră unite înaltele entități solare fuseseră stânjenite în evoluția lor, ca și în acțiunile lor diriguitoare, de către forțele grosiere ale Pământului. De îndată ce s-au eliberat, ele s-au putut mișca în voie și au putut imprima o cu totul altă cadență evoluției, deoarece nu mai erau îngreunate de masa terestră. Deci ele s-au eliberat de Pământ și prin aceasta au căpătat mai multă forță pentru a exercita din afară o acțiune mai puternică asupra oamenilor. Iar aceștia, care se supuneau acelor spirite atunci când Pământul stânjenea încă acțiunile lor, au acceptat cu atât mai mult acțiunea lor când aceasta a devenit liberă și puternică. Prin aceasta evoluția omenirii s-a accelerat neînchipuit de mult și viața oamenilor pe Pământ ar fi ajuns repede la capăt dacă n-ar fi intervenit altceva.
Unul dintre aceste spirite s-a despărțit împreună cu cetele sale din comunitatea entităților din care făcea parte și a rămas unit cu Pământul. A fost însărcinat cu misiunea de a ține în frâu și de a potoli avântul formidabil produs de afluxul forțelor solare pentru ca Spiritele soarelui să nu mai fie singurele care să acționeze. Dar dacă acest spirit desprins de celelalte ar fi rămas strâns legat de Pământ, dacă ar fi acționat numai în sânul acestuia, întreaga planetă s-ar fi pietrificat, căci influența acestuia ar fi fost predominantă în mod excesiv. Ce s-a întâmplat? Ducând cu el substanțele și forțele cele mai grosiere, acest spirit a părăsit Pământul. Prin acțiunea lui s-a format Luna actuală. Spiritul formei care a acceptat misiunea de a încetini și a reține avântul prea rapid al evoluției rămâne chiar și acum unit cu Luna.
Evoluția continuă. Pământul și Luna se despart. Ființele pământene suferă în mod special influența a două forțe: cea care vine de la Soare și cea care vine de la Lună. Sub acțiunea celei dintâi viața omului, abia începută, ar ajunge deja la capătul ei. El nu se poate dezvolta decât datorită faptului că forțele Soarelui și cele ale Lunii se contracarează, echilibrându-se reciproc. Omul își are locul său pe Pământ și primește din afară acțiunea spirituală a entităților care îi permit să înfăptuiască în acest loc evoluția sa actuală.
Am văzut că omul este călăuzit de la o încarnare la alta de către îngeri, dar acești îngeri nu sunt independenți în Univers; ei sunt conduși de către Ființele superioare care locuiesc în Soare. Dacă ar acționa numai spiritele solare, viața s-ar concentra într-o singură încarnare; lăsată numai sub acțiunea Lunii, viața nici măcar n-ar mai apărea. Astfel, viața noastră pământească nu este decât o colaborare; forțele lunare întăresc și formează, în timp ce Soarele topește formele și permite ca ceea ce este durabil să treacă prin reîncarnări. Din punct de vedere spiritual, toate au o misiune în Univers.
Să ne imaginăm, într-o lumină ceva mai concretă, ce s-a petrecut atunci pe Pământ. Știm că omul nu a moștenit de pe vechea Lună decât corpul fizic, corpul eteric și corpul astral. Când Soarele s-a desprins din globul primar, corpul fizic nu ajunsese în punctul în care organele sale de simț să poată percepe obiectele exterioare. Desigur acestea existau din epoca saturniană, dar nu erau dotate încă cu percepții externe. Serviseră pe vechea Lună să producă imaginile pe care le zămislea omul. Imaginați-vă că în acele timpuri lunare un om se apropia de un altul; el nu putea percepe forma sa exterioară. Dar în el se forma un fel de imagine de vis și după formele și culorile acesteia el știa că se află în fața unui dușman și că trebuie să fugă. Aceasta este o conștiență-imagine care stabilește un raport real cu sufletul întregului mediu înconjurător. Conștiența-obiect nu apare pe Pământ decât treptat; chiar atunci când Soarele devenise deja un astru independent, omul încă nu-l putea percepe, îl simțea numai, sub forma visurilor, ca o lumină interioară. El constata într-adevăr în spiritul și în sufletul său influența binefăcătoare pe care o exercitau asupra lui Spiritele soarelui. O simțea strălucind în imaginile care populau aura sa. Dar aceasta nu are nicio legătură cu percepția actuală. Vedem deci că a fost o vreme când puterile solare își revărsau lumina asupra omului, dar acesta nu percepea soarele exterior.
Luna s-a separat ceva mai târziu. Doar în momentul când ea s-a despărțit de Pământ omul a putut să capete o conștiență de sine sau cel puțin aceasta a început să se schițeze; atunci el a început să se perceapă ca ființă distinctă de mediul său. Până atunci el se simțea cuprins în sânul celorlalte ființe. De atunci încolo i-a fost posibil să perceapă lumea fizică care îl înconjoară, a început să se ivească conștiința Eului. Puteți să vă dați seama cu ușurință că facultatea de a vedea este strâns legată de conștiența Eului; căci atât timp cât nu te poți distinge pe tine însuți față de mediul înconjurător, nu ești un Eu. De aceea prima licărire de conștiență a Eului coincide cu acel moment al evoluției când ochii omului se deschid spre lumea din afară și când Luna se desprinde de Pământ. Înainte ca Luna să se fi separat de Pământ ea acționa direct asupra forțelor de creștere prezente în fiecare om, de la naștere și până la moarte, așa cum o face și acum, dar din exterior. Dar pentru ca existența omului să nu rămână mărginită numai între naștere și moarte, era nevoie de aportul altor forțe provenite din Soare. Evoluția pe Pământ a primit astfel acțiunea combinată a forțelor interioare ale Lunii și a forțelor exterioare ale Soarelui. Încercați să vă imaginați acest lucru în mod cât mai expresiv și precis.
În tot intervalul de timp cât, după ce Soarele părăsise Pământul, Luna rămăsese încă unită cu el, omul a perceput prin imagini interioare acțiunea forțelor solare; el a simțit efectul binefăcător al acestor forțe care se uneau pe Pământ cu cele ale Lunii, dându-i alcătuirea sa, dar niciodată n-a putut să le vadă. Dar iată că Luna s-a desprins. Atunci simțurile omului s-au deschis, dar prin acest fapt el a pierdut posibilitatea de a percepe spiritul și sufletul forțelor solare. Gândiți-vă la acel moment când dispare posibilitatea de a percepe spiritul sub formă de tablouri-imagini și când începe să se ivească percepția exterioară a Soarelui, simțul văzului. De fapt omul nu poate încă să vadă cu adevărat Soarele, căci Pământul este învăluit de o ceață deasă. Totuși, față de clarviziunea sa nebuloasă de altădată, el are capacitatea de a reuși treptat să vadă Soarele exterior prin atmosfera densă. Astfel, înaintând pe calea evoluției, omul a încetat să mai perceapă acțiunea binefăcătoare a Soarelui. Vechii egipteni păstrau amintirea acelei stări și au numit forțele Soarelui, acele raze pure pe care omul le-a perceput odinioară prin clarviziunea sa încețoșată, „Osiris“. Această percepere a lui Osiris a dispărut în vremea când aburii din atmosferă nu permiteau încă să fie văzut prin percepție exterioară. Oamenilor li s-a părut că ce văzuseră ei înainte murise. „Osiris a fost ucis de dușmanul său Typhon“. Iar forțele care se desprinseseră ca să formeze Luna, acele forțe de creștere care stăpânesc omul între naștere și moarte, căutau de atunci cu aviditate și nostalgie pe anticul Osiris.
Încetul cu încetul, ceața s-a risipit. Desigur pentru aceasta a trebuit să se scurgă mult timp, până în miezul vremurilor atlanților. Omul a început să vadă cum apare Soarele, dar nu ca odinioară, când avea o stare de conștiență comună cu Universul; razele de soare pătrundeau acum în ochii fiecărui individ. Și astfel omul a văzut în Soare pe Osiris fragmentat, tăiat în bucăți.
Aceasta este relatarea unui mare eveniment cosmic. Atunci când ne-am încarnat, în timpul Egiptului antic, noi am cunoscut acest eveniment ca o reminiscență. Marii preoți egipteni îl aveau sub ochi și îl înveșmântau în imagini mitice. Ei spuneau: „Atunci când Soarele și Luna și-au luat pentru prima oară locul în Univers, omul se găsea la mijloc, ținut în echilibru între forțele solare și cele lunare“. Înainte ca Luna să se separe, nu exista încă înmulțirea sexuată, ci numai o reproducere virginală. Forțele care guvernau Pământul au trecut din semnul Fecioarei, traversând Balanța, simbolul echilibrului, până în semnul Scorpionului. De aceea marii preoți adăugau: „Atunci când Soarele s-a găsit în semnul Scorpionului, Pământul fiind în cel al Balanței, razele sale au pătruns ca niște suliți, străpungând organele de simț așa cum o face acul scorpionului (acul scorpionului semnifică intervenția exterioară, care aduce un element nou față de vechiul mod de reproducere virginal) și atunci a fost ucis Osiris“. Într-adevăr vedem cum apare în acel moment în omenire nostalgia forței străvechi, căutarea acelei viziuni a lui Osiris.
Vedeți că nu trebuie să căutăm doar un sens astronomic unui mit ca cel al lui Osiris, ci trebuie să vedem în el rezultatul unei viziuni clarvăzătoare exercitată de vechii preoți ai Egiptului. Ei au întrupat în acest mit tot ce știau despre evoluția anterioară a Pământului și a Omului. La baza tuturor acestor mituri se află evenimente care s-au petrecut în mod real în lumile spirituale. Pe un eveniment de acest fel se bazează și mitul lui Osiris.
Cartile lui Rudolf Steiner se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
