Bruce Lipton – Neurochimia pasiunii: Între iubire, obsesie și furie
|
Getting your Trinity Audio player ready...
|
În 1999, Donatella Marazziti, psihiatru la Universitatea din Pisa, și colegii ei (același grup de cercetători care au descoperit niveluri crescute de cortizol la subiecții îndrăgostiți până peste cap) s-au hotărât să testeze ideea conform căreia stadiile incipiente ale iubirii romantice sunt asemănătoare cu tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC). Aceasta este o presupunere bine fondată, având în vedere numărul de ore pe care cei îndrăgostiți spun că îl petrec gândindu-se la partenerii lor („tot timpul” este o estimare destul de des întâlnită), precum și numărul de cântece de dragoste de jale, pe tema „nu pot să-l/s-o uit”.
Marazziti și colegii ei au recrutat 20 de subiecți care se îndrăgostiseră în ultimele șase luni și care petrecuseră cel puțin patru ore pe zi, gândindu-se la iubitul/iubita lor. Au recrutat, de asemenea, 20 de pacienți cu TOC, care nu se aflau sub medicație, precum și 20 de subiecți de control, care nici nu erau îndrăgostiți, nici nu sufereau de TOC. Când le-au analizat sângele, cercetătorii au descoperit că subiecții din grupul care suferea de TOC și cei îndrăgostiți prezentau niveluri similare de 5-HT, o proteină care înlătură serotonina dintre celulele cerebrale.
Însă cercetătorii au descoperit și că asemănările dintre cei îndrăgostiți și cei care sufereau de tulburări obsesiv-compulsive patologice erau trecătoare. Când cercetătorii au analizat sângele câtorva dintre subiecții îndrăgostiți, după o perioadă de 12 până la 18 luni de la începutul relației, nivelurile de 5-HT reveniseră la cele normale, înregistrate la membrii grupului de control. Rezultatele experimentului, au concluzionat cercetătorii de la Universitatea din Pisa, „sugerează că a fi îndrăgostit induce literalmente o stare care nu este normală, așa cum sugerează și o serie de expresii folosite de-a lungul timpului, în diverse țări, toate aceste expresii referindu-se, în general, la a te îndrăgosti nebunește sau la a fi bolnav de dragoste?”
În afară de iubire și TOC, nivelurile ridicate de serotonină din creier au fost asociate cu orice, de la depresie la tulburări afective sezoniere (TAS), violență impulsivă și furie. De fapt, nivelurile ridicate de serotonină, combinate cu nivelurile ridicate de dopamină și cu hormonul de stres cortizol, pot explica furia pe care o încearcă unii îndrăgostiți după ce sunt părăsiți.
În cartea Why We Love (De ce iubim), antropologă Helen Fisher explică baza neurologică a ceea ce J. Reid Meloy, psiholog criminalist, numește furia abandonului: „…rețeaua de bază pentru furie este strâns legată de centri din cortexul prefrontal care procesează evaluarea recompensei și așteptările în ceea ce privește recompensa. Iar atunci când oamenii și alte animale încep să-și dea seama că o recompensă așteptată este în pericol, ba chiar inaccesibilă, acești centri din cortexul prefrontal transmit semnale nucleului amigdalian din lobul temporal și declanșează furia… De exemplu, atunci când circuitele cerebrale ale recompensei, la pisică, sunt stimulate artificial, apare sentimentul intens de plăcere. Însă dacă această stimulare se oprește, pisica va mușca. Și ori de câte ori dispare plăcerea, pisica devine din ce în ce mai furioasă.
Similar, nimic nu este mai furios și mai dezlănțuit, decât o femeie sau un bărbat părăsit în dragoste. Fisher relatează povestea unuia dintre subiecții cercetărilor sale, Barbara. Inițial, creierul Barbarei a fost scanat pentru un studiu despre persoane îndrăgostite nebunește. În acel moment, aceasta strălucea de sănătate, optimism și iubire pentru partenerul ei, Michael. Cinci luni mai târziu, când i s-a scanat creierul a doua oară, după ce Michael a părăsit-o, figura palidă îi era brăzdată de lacrimi, slăbise și-și descria suferința astfel: „Sunt îngrozitor de nefericită“. Nefericirea Barbarei s-a transformat în furie după ce, în timp ce i se scana creierul, a văzut o fotografie cu Michael. A strigat furioasă la Fisher: „De ce vrei să studiezi asta?“
În cazuri extreme, unii iubiți respinși de partener sau parteneră recurg la hărțuire și violență, uneori chiar la crimă. Însă cei mai mulți oameni se afundă o vreme în suferință, iar apoi încep să se vindece încet-încet, în special dacă întâlnesc, relativ repede, un nou partener.
Ați putea crede că automedicația ar putea reprezenta un mod de a reduce furia abandonului – să zicem, prin creșterea nivelului de serotonină. Însă, ca în cazul oricărui ingredient al elixirelor de iubire, lucrurile nu stau chiar așa de simplu, iar mai mult nu înseamnă neapărat și mai bine. Aceste substanțe chimice funcționează sinergetic și pot acționa diferit, în funcție de care parte din creier și care parte din corp sunt implicate; în plus, alegerea unei astfel de substanțe pentru a-ți da curaj se poate întoarce împotriva ta. De exemplu, antidepresivele prescrise foarte des de medici, precum Prozac sau Paxil, cunoscute drept inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei (ISRS), al căror scop este creșterea nivelurilor de serotonină, pot avea o serie de efecte secundare dovedite (inclusiv un libido redus).
Chiar și substanța chimică a îmbrățișării, oxitocina (cu potențial ca tratament pentru autism și cu recomandări incontestabile pentru dezvoltarea legăturilor emoționale puternice), are, conform ultimelor cercetări, dezavantajele ei. Cercetătorii belgieni au descoperit că oxitocina nu favorizează necondiționat încrederea: ea îi face pe oameni mai cooperați pe parcursul unui joc social, dacă aceștia și-au întâlnit partenerul înainte de joc – dar îi face mai puțin cooperați, atunci când joacă cu un partener anonim, despre care nu știu nimic. Cercetătorii olandezi au descoperit și că, sub influența oxitocinei, subiecții lor au devenit mai etnocentrici. Atunci când li s-a cerut să rezolve o dilemă morală, precum salvarea a cinci vieți dintr-un tren scăpat de sub control, prin sacrificarea unei alte vieți, bărbații olandezi care inhalaseră oxitocină au salvat concetățeni de-ai lor, în detrimentul arabilor și germanilor, în mai multe cazuri decât membri grupului de control. „Este foarte clar că totul are un preț. Chiar dacă oxitocina aduce pacea în rândul rozătoarelor lumii, nu există nicio manevră hormonală care să ne facă pe noi, oamenii, mai buni“, scria Robert M. Sapolsky, profesor de neuroștiințe la Universitatea Stanford, într-un articol din Los Angeles Times, intitulat Peace, Love and Oxytocin (Pace, iubire și oxitocină).
Concentrarea asupra propriei minți – deoarece biochimia proprie se potrivește propriilor percepții – este o strategie mult mai bună decât căutarea unui elixir magic, care să-ți îmbunătățească viața. Înainte de a trece de la elixirele de iubire la capitolul următor, care se ocupă de minte, cred că este momentul potrivit să subliniez că avalanșa de substanțe chimice care stimulează iubirea poate fi dezlănțuită nu numai atunci când te îndrăgostești de o persoană, ci și atunci când te îndrăgostești de un proiect sau de o idee. Artiști care pictează cuprinși parcă de delir, întreprinzători care încep o afacere, un specialist în biologie celulară, care scrie despre Efectul de Lună de Miere, un adolescent îndrăgostit – oriunde există pasiune, există și infuzia chimică concentrată, care ne motivează să ne îndreptăm atenția asupra obiectelor dorinței noastre.
Cartile lui Bruce Lipton se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
