Bruce Lipton – Serotonina: obsesie

In 1999, Donatella Marazziti, psihiatru la Universitatea din Pisa, şi colegii ei (acelaşi grup de cercetători care au descoperit niveluri crescute de cortizol la subiecţii îndrăgostiţi până peste cap) s-au hotărât să testeze ideea conform căreia stadiile incipiente ale iubirii romantice sunt asemănătoare cu tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC). Aceasta este o presupunere bine fondată, având în vedere numărul de ore pe care cei îndrăgostiţi spun că îl petrec gândindu-se la partenerii lor („tot timpul” este o estimare destul de des întâlnită), precum şi numărul de cântece de dragoste de jale, pe tema „nu pot să-l/s-o uit”.

Marazziti şi colegii ei au recrutat 20 de subiecţi care se îndrăgostiseră în ultimele şase luni şi care petrecuseră cel puţin patru ore pe zi, gândindu-se la iubitul/iubita lor. Au recrutat, de asemenea, 20 de pacienţi cu TOC, care nu se aflau sub medicaţie, precum şi 20 de subiecţi de control, care nici nu erau îndrăgostiţi, nici nu sufereau de TOC. Când le-au analizat sângele, cercetătorii au descoperit că subiecţii din grupul care suferea de TOC şi cei îndrăgostiţi prezentau niveluri similare de 5-HT, o proteină care înlătură serotonina dintre celulele cerebrale.

Insă cercetătorii au descoperit şi că asemănările dintre cei îndrăgostiţi şi cei care sufereau de tulburări obsesiv-compulsive patologice erau trecătoare. Gând cercetătorii au analizat sângele câtorva dintre subiecţii îndrăgostiţi, după o perioadă de 12 până la 18 luni de la începutul relaţiei, nivelurile de 5-HT reveniseră la cele normale, înregistrate la membrii grupului de control. Rezultatele experimentului, au concluzionat cercetătorii de la Universitatea din Pisa, „sugerează că a fi îndrăgostit induce literalmente o stare care nu este normală, aşa cum sugerează şi o serie de expresii folosite de-a lungul timpului, în diverse ţări, toate aceste expresii referindu-se, în general, la a te îndrăgosti nebuneşte sau la a fi bolnav de dragoste?”

In afară de iubire şi TOC, nivelurile ridicate de serotonină din creier au fost asociate cu orice, de la depresie la tulburări afective sezoniere (TAS), violenţă impulsivă şi furie. De fapt, nivelurile ridicate de serotonină, combinate cu nivelurile ridicate de dopamină şi cu hormonul de stres cortizol, pot explica furia pe care o încearcă unii îndrăgostiţi după ce sunt părăsiţi.

In cartea Why We Love (De ce iubim), antropologâ Helen Fisher explică baza neurologică a ceea ce J. Reid Meloy, psiholog criminalist, numeşte furia abandonului: „…reţeaua de bază pentru furie este strâns legată de centri din cortexul prefrontal care procesează evaluarea recompensei şi aşteptările în ceea ce priveşte recompensa. Iar atunci când oamenii şi alte animale încep să-şi dea seama că o recompensă aşteptată este în pericol, ba chiar inaccesibilă, aceşti centri din cortexul prefrontal transmit semnale nucleului amigdalian din lobul temporal şi declanşează furia… De exemplu, atunci când circuitele cerebrale ale recompensei, la pisică, sunt stimulate artificial, apare sentimentul intens de plăcere. Insă dacă această stimulare se opreşte, pisica va muşca. Şi ori de câte ori dispare plăcerea, pisica devine din ce în ce mai furioasă.

Similar, nimic nu este mai furios şi mai dezlănţuit, decât o femeie sau un bărbat părăsit în dragoste. Fisher relatează povestea unuia dintre subiecţii cercetărilor sale, Barbara. Iniţial, creierul Barbarei a fost scanat pentru un studiu despre persoane îndrăgostite nebuneşte. In acel moment, aceasta strălucea de sănătate, optimism şi iubire pentru partenerul ei, Michael. Cinci luni mai târziu, când i s-a scanat creierul a doua oară, după ce Michael a părăsit-o, figura palidă îi era brăzdată de lacrimi, slăbise şi-şi descria suferinţa astfel: „Sunt îngrozitor de nefericită“. Nefericirea Barbarei s-a transformat în furie după ce, în timp ce i se scana creierul, a văzut o fotografie cu Michael. A strigat furioasă la Fisher: „De ce vrei să studiezi asta?“

In cazuri extreme, unii iubiţi respinşi de partener sau parteneră recurg la hărţuire şi violenţă, uneori chiar la crimă. Insă cei mai mulţi oameni se afundă o vreme în suferinţă, iar apoi încep să se vindece încet-încet, în special dacă întâlnesc, relativ repede, un nou partener.

Aţi putea crede că automedicaţia ar putea reprezenta un mod de a reduce furia abandonului – să zicem, prin creşterea nivelului de serotonină. Insă, ca în cazul oricărui ingredient al elixirelor de iubire, lucrurile nu stau chiar aşa de simplu, iar mai mult nu înseamnă neapărat şi mai bine. Aceste substanţe chimice funcţionează sinergetic şi pot acţiona diferit, în funcţie de care parte din creier şi care parte din corp sunt implicate; în plus, alegerea unei astfel de substanţe pentru a-ţi da curaj se poate întoarce împotriva ta. De exemplu, antidepresivele prescrise foarte des de medici, precum Prozac sau Paxil, cunoscute drept inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei (ISRS), al căror scop este creşterea nivelurilor de serotonină, pot avea o serie de efecte secundare dovedite (inclusiv un libido redus).

Chiar şi substanţa chimică a îmbrăţişării, oxitocina (cu potenţial ca tratament pentru autism şi cu recomandări incontestabile pentru dezvoltarea legăturilor emoţionale puternice), are, conform ultimelor cercetări, dezavantajele ei. Cercetătorii belgieni au descoperit că oxitocina nu favorizează necondiţionat încrederea: ea îi face pe oameni mai cooperanţi pe parcursul unui joc social, dacă aceştia şi-au întâlnit partenerul înainte de joc – dar îi face mai puţin cooperanţi, atunci când joacă cu un partener anonim, despre care nu ştiu nimic. Cercetătorii olandezi au descoperit şi că, sub influenţa oxitocinei, subiecţii lor au devenit mai etnocentrici. Atunci când li s-a cerut să rezolve o dilemă morală, precum salvarea a cinci vieţi dintr-un tren scăpat de sub control, prin sacrificarea unei alte vieţi, bărbaţii olandezi care inhalaseră oxitocină au salvat concetăţeni de-ai lor, în detrimentul arabilor şi germanilor, în mai multe cazuri decât membri grupului de control. „Este foarte clar că totul are un preţ. Chiar dacă oxitocină aduce pacea în rândul rozătoarelor lumii, nu există nicio manevră hormonală care să ne facă pe noi, oamenii, mai buni“, scria Robert M. Sapolsky, profesor de neuroştiinţe la Universitatea Stanford, într-un articol din Los Angeles Times, intitulat Peace, Love and Oxytocin (Pace, iubire şi oxitocină).

Concentrarea asupra propriei minţi – deoarece biochimia proprie se potriveşte propriilor percepţii – este o strategie mult mai bună decât căutarea unui elixir magic, care să-ţi îmbunătăţească viaţa. Inainte de a trece de la elixirele de iubire la capitolul următor, care se ocupă de minte, cred că este momentul potrivit să subliniez că avalanşa de substanţe chimice care stimulează iubirea poate fi dezlănţuită nu numai atunci când te îndrăgosteşti de o persoană, ci şi atunci când te îndrăgosteşti de un proiect sau de o idee. Artişti care pictează cuprinşi parcă de delir, întreprinzători care încep o afacere, un specialist în biologie celulară, care scrie despre Efectul de Lună de Miere, un adolescent îndrăgostit – oriunde există pasiune, există şi infuzia chimică concentrată, care ne motivează să ne îndreptăm atenţia asupra obiectelor dorinţei noastre.

Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.