Jonathan Black – Solomon, Venus și căutarea înțelepciunii: Un studiu biblic

Getting your Trinity Audio player ready...

Cine este aceea care se ivește ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca niște oști sub steagurile lor? – Cântarea cântărilor, 6:10

Am văzut cum descrie Homer intervenția zeilor în luptă în mărețul grai ce curge pe pagină.

Îi descrie pe zei acționând și în alte feluri. În Iliada, îi face un minunat portret lui Paris, care o răpise pe Elena, fapt soldat cu asediul de zece ani:

„Paris și-a pus repede strălucitoarea sa armură de bronz și a dat fuga de la casa lui până sus, pe zidurile cetății. Alerga prin oraș ca un armăsar scăpat din grajd, care galopează pe câmpie, victorios, către locul preferat de scăldat. Își dă capul pe spate, a lui coamă pe grumaji i se revarsă, și pornește ca din pușcă, alergând atât de iute, că picioarele abia îi ating pământul. Și Paris a sosit așa, impresionant în armura sa, strălucind ca soarele și râzând, știind că era frumos.”

Paris și Elena trebuiau să fie împreună pentru că erau amândoi frumoși. El fusese într-o vizită la curtea soțului ei, Menelau. Se uitase în ochii Elenei și își văzuse acolo propria soartă.

Pe-atunci, în zorii perioadei numite de istorici Epoca Fierului, șarpele Venus din corpul omenesc începuse să se agite cu o energie sexuală de nepotolit. Am văzut în capitolul 3 cum s-a alcătuit universul, în așa fel încât oamenii să tânjească după fericire. Povestea lui Moise vorbește despre cum au ajuns ființele umane să aibă o altă mare dorință care să le curgă neîncetat prin vene, odată cu sângele – setea de dreptate și de cinste.

Poveștile Elenei, a lui David și a lui Solomon, ne arată că aceste două mari dorințe intră în conflict.

Frumusețea pământească nu aduce liniște, chiar dacă o persoană frumoasă pare de obicei senină și stăpână pe ea. „Frumusețea nu e doar un lucru misterios”, a afirmat Dostoievski, „ci și ceva groaznic, înspăimântător.” Frumusețea e o luptă între contradicții, „unde Dumnezeu se bate cu diavolul și câmpul de luptă e inima omului”. O mare frumusețe atrage întotdeauna forțele demonice.

Trăim într-o lume paradoxală, o lume a contrariilor înhămate la același jug pentru a fi greu de deosebit. Frumusețea ne poate face fericiți. Scoate din străfundurile ființei noastre o viziune a Creației așa cum ar putea și cum ar trebui să fie. Ne poate da un scop și un sens în viață. Ne creează sentimentul că suntem acasă pe această lume. Extazul pe care îl poate prilejui frumusețea în iubirea trupească se poate asemăna cu acela al unei experiențe mistice.

Dar, dacă ne lăsăm amăgiți de ea, frumusețea poate duce la prăbușirea imperiilor.

Oamenii buni, chiar și oamenii extraordinari, se pot purta foarte rău.

Asemenea contemporanului său Odiseu, David a ucis un gigant cu un ochi. A ajuns de tânăr primul rege care a unificat triburile stabilite în Israel într-un stat unitar. A fost un mare suveran, dar a avut și vicii. S-a îndrăgostit de Batșeba și i-a trimis soțul la război ca să o poată avea pe femeie pentru el.

David și Solomon, fiul lui, au domnit, pe rând, patruzeci de ani. Solomon a înălțat templul pe care tatăl său a făgăduit să-l construiască.

Într-o noapte, Solomon a avut un vis în care Dumnezeu îl întreba ce să-i dea. Înainte să-i răspundă, s-a gândit așa: Dacă îi cer aur, argint, nestemate și altele de acest fel, mi le va da și asta va fi tot. Dar, dacă îi cer înțelepciune, voi putea să dobândesc eu însumi astfel de bogății și mult mai multe pe deasupra…

Așa că i-a răspuns lui Dumnezeu astfel:

• Doamne, dă-i slujitorului tău o inimă înțelegătoare!

Când s-a trezit, a început să cutreiere pe câmpuri. A auzit ciripitul păsărilor, cântecul cocoșului, răgetele măgarului și a descoperit că înțelege ce își spun viețuitoarele.

Potrivit tradiției, Solomon este autorul a ceea ce teologii numesc „cărțile înțelepciunii” din Biblie, anume Pildele lui Solomon și Ecclesiastul. Această „literatură a înțelepciunii” nu se axează în primul rând și în principal pe chestiuni nobile, spirituale” ci vrea să le ofere oamenilor reguli practice pentru o viață fericită și plină de reușite.

Asta fac proverbele din orice tradiție când te sfătuiesc să nu te arunci cu capul înainte sau îți spun că leneșul mai mult aleargă. O asemenea înțelepciune este mai degrabă izvorâtă din prudență decât din transcendență. În visul său, Solomon s-a purtat cu prudență și s-a dovedit a fi practic chiar și când s-a trezit. Talmudul susține că Solomon înțelegea natura, proprietățile copacilor și ale plantelor și le dădea lecții altora „despre animale sălbatice, păsări de curte, târâtoare și pești” (1 Regii, 4:33). Potrivit Coranului, era în stare să supună lumea voinței sale, inclusiv să țină duhul (jinn) sub control.

Domnia lui Solomon a adus poporului său o prosperitate și bogăție nemaicunoscute până atunci. Negoțul a fost izvor de bogăție, dar și de noi idei. Solomon și-a construit palatul și apoi, după patru ani de domnie, a început să clădească Templul. O mie de lucrători au tăiat cedri și ienuperi, au coborât buștenii din munții Libanului și i-au dus la Ierusalim. Alte mii de truditori au extras calcar din carierele locale și au cioplit piatra dură în bucăți perfect șlefuite.

Templul lui Solomon nu era atât de mare cum te-ai aștepta să fie o clădire care a rămas atât de impresionantă în memoria colectivă. Potrivit dimensiunilor pomenite în Biblie, era doar cât o bisericuță de la țară. Dar ce îi înfiora pe oameni era că, în Sfânta Sfintelor, în bezna de nepătruns, trăia însuși Dumnezeu.

Templul trebuia să-l slujească drept trup. Dumnezeu trăia în Templu așa cum avea să trăiască mai târziu mărețul templu care era trupul fizic al lui Iisus Hristos.

Asemenea templelor din Egipt și catedralelor creștine din Europa, Templul lui Solomon era construit potrivit proporțiilor ideale ale omului – nu doar forma și proporțiile corpului fizic, ci și calitățile corpurilor spirituale superioare. Formele din patru, șapte și opt părți acționează asupra sufletului și spiritului nostru și, prin ele, asupra fiziologiei. Este posibil să simți chiar când intri într-o bisericuță de la sat. Meșterii din generațiile anterioare au asimilat aceste cunoștințe spirituale de natură practică.

Martin Luther a scris despre structura triplă a Templului din Ierusalim, care ți se revela când intrai, din vestibul, prin lungul coridor și până la Sfânta Sfintelor. Acest lucru, spunea el, reflecta natura triplă a ființei umane – corpul fizic, sufletul și spiritul. Lumina lui Dumnezeu se dezvăluia în candelabrul cu șapte lumânări din fața altarului, în așa fel încât razele celor șapte Gânduri ale Domnului să lucreze ca un întreg.

Cei doi stâlpi gemeni erau fasonați de Hiram Abiff, maistru și lucrător în bronz. Numiți Jachin și Boaz, se aflau la intrarea în Templul lui Solomon, indicând cel mai îndepărtat punct al răsăritului de soare la echinocții. Dar mai reprezentau și ritmuri minore, la scară umană, care se îmbină cu ritmurile cosmice ca rotițele unui ceas — ritmurile evoluției umane, viața și moartea, noaptea și ziua, inspirația și expirația.

Coloana roșie, Jachin, întruchipa absorbția oxigenului în sânge și totodată absorbția influenței spirituale, a Eului de către eu. Absorbția influenței spirituale avea loc nestingherită înainte ca oamenii să fi dezvoltat corpuri materiale, între încarnări, când spiritul se înalță în lumile spirituale pentru a se împrospăta, și se mai petrece la scară mai redusă noaptea, când spiritul se ridică deasupra corpului fizic să se odihnească peste el.

Coloana roșie e arborele vieții, reprezentând viața animală pe care sângele o face posibilă.

Coloana albastră e copacul cunoașterii. Reprezintă sângele cu bioxid de carbon și contribuția noastră ca indivizi la evoluția cosmică și umană, cu gândurile și faptele noastre din timpul vieții, din timpul zilei și din fiecare clipă, prin ce decidem să gândim și să facem. Este ceea ce luăm cu noi din viața de după moarte, contribuția noastră la tainicul proces alchimic care este evoluția treptată a omenirii.

Templul lui Solomon nu era indestructibil, dar astfel se dorea să fie. Era o profeție în piatră. În viitor, după ce lumea și omenirea vor fi trecut prin multe stadii de evoluție, când corpul uman va fi fost spiritualizat – potrivit procesului la care fac aluzie coloanele – și își va fi redescoperit natura ideală, templul va fi indestructibil.

Înțelepciunea masonică încorporată în templu sună astfel: precum piatra sculptată de meșter, împărțită cu dalta și șublerul, așa vor fi ființele umane modelate și perfecționate.

Faima înțelepciunii lui Solomon, bogăția și clădirile sale uimitoare, cu proprietăți ciudate care făceau minuni, atrăgeau oameni de la mari depărtări.

Regina din Saba era vestită pentru frumusețea ei. A venit la Solomon cu daruri de aur, tămâie și mirt. Regele a așteptat-o într-o încăpere cu pereți, tavan și podeaua din oglinzi, iar ea, când l-a văzut prima oară, a crezut că stă pe apă.

Saba s-a sfiit să pășească pe sticla aceea. Avea un secret pe care l-ar fi dezvăluit podeaua de oglindă – degetele ei de la picioare erau unite, ca labele unei gâște.

Monarhul i-a făcut semn să înainteze. Acum a văzut regina că trebuia să treacă o apă ca să ajungă la Solomon, dar, când era cât pe ce să pășească pe un pod, a șovăit. A rămas nemișcată o vreme. A avut o premoniție și a vrut să aștepte până va fi sigură că a înțeles corect. După un moment și-a dat seama că era ce i se spusese: într-o zi, un zeu va fi răstignit pe bucata aceea de lemn.

Așa că a făcut un pas în lături, evitând să pună piciorul pe pod și trecând prin apă. Când a ieșit pe malul celălalt, a fost în culmea fericirii că picioarele i se vindecaseră.

Solomon i-a venit în întâmpinare.

Solomon și Saba erau atrași unul de altul.

• Neagră sunt, spunea regina. Iubitul meu e numai al meu și eu sunt a lui: mă ospătează printre crini.

Îl tachina cu cimilituri. I-a dat un smarald cu un orificiu oval în mijloc și i-a spus să treacă un fir prin el. Solomon a pus un vierme de mătase să se târască prin gaură, cu un fir de mătase după el.

Mai e o întorsătură în povestea lui Solomon și a reginei din Saba. Astfel, săpăm în straturile mai adânci ale psihicului uman, găsind componente ale zbuciumului sufletesc…

Saba a întâlnit pe altcineva, un alt suflet pereche. Pe arhitectul tocmit de Solomon să-i proiecteze templul și să supravegheze lucrările de construcție îl chema Hiram Abiff. Ca regină a Sabei, femeia o venera pe Venus sub numele de Astarte. Fiind fenician, Hiram se închina și el la Astarte, așa că a construit templul astfel ca uneori lumina lui Venus ce răsărea să strălucească prin lucarne în Sfânta Sfintelor.

Și astăzi templele masonice se zidesc cu aceeași orientare și, când apare în frăție un candidat la inițiere, răsăritul stelei în cinci colțuri a lui Venus îi atrage atenția.

Templul era aproape terminat și, vizitându-l, Saba l-a rugat pe Solomon să-l aducă în fața ei pe omul care făcuse minunăția. Regele a șovăit, dar ea a stăruit. Când l-au chemat, Hiram i-a aruncat reginei o privire ce i-a pătruns drept în inimă. Solomon a observat privirea și a văzut-o pe regină lăsând ochii în pământ și păstrându-și gândurile pentru ea.

Apoi l-a întrebat pe Solomon dacă îi poate vedea și pe constructori.

• Imposibil! a spus Solomon.

I-a explicat că sunt împrăștiați prin toată clădirea și mult prea ocupați. Dar Hiram a sărit pe o piatră, ținând în sus crucea tau, și imediat sute de oameni au apărut în fața lor.

Solomon știa că Hiram are de gând să-și dezvelească cea mai mare minunăție arhitecturală și alchimică, marea de metal topit. Știind și că regina urma să fie prezentă la dezvelire, monarhul a desemnat trei ucenici să lucreze la proiect. Avea motive întemeiate să creadă că cei trei sunt nepricepuți și au să strice demonstrația. În ziua în care urma să se toarne metalul topit și apa în formă, Solomon, regina din Saba și mulți nobili s-au strâns să vadă ce se va întâmpla. Cum ucenicii au pus apa și metalul topit în cantități greșite, turnarea a fost un dezastru și un nor de abur fierbinte a învăluit spectatorii.

Hiram s-a simțit umilit. Reputația lui era distrusă. Dar în noaptea aceea a avut viziunea unui înger care i-a dăruit un ciocan și un triunghi de aur. Când s-a trezit, a găsit obiectele respective lângă el și a înțeles că trebuia să poarte triunghiul la gât. Pe triunghi era scris un cuvânt și a priceput că era numele tainic al lui Dumnezeu. Dacă era pronunțat perfect, cuvântul avea să întoarcă omenirea la starea de perfecțiune de care se bucurase înainte de Cădere.

Din nou optimist, Hiram Abiff s-a apucat de treabă. Voia să mai facă o încercare de a realiza marea de metal topit, de data asta folosind însă ciocanul primit în vis.

Într-o bună zi, când înaintase mult cu lucrarea și era aproape gata, a întâlnit-o pe regina din Saba într-o curte interioară a palatului. Și-au mărturisit iubirea și au făcut în taină planuri să părăsească regatul. Aveau să se vadă din nou într-un loc ferit.

Solomon nu le-a poruncit fățiș celor trei ucenici să-l omoare pe Hiram. Doar s-a întrebat cu voce tare cine avea să-l scape de pacoste.

Și în seara aceea ucenicii l-au atacat pe Hiram, cerându-i să le spună secretele unui meșter zidar.

• Secretele sau viața! au zbierat ei.

• Viața mi-o puteți lua, dar cinstea niciodată! a răspuns el înainte ca unul din cei trei ticăloși să-l doboare cu o singură lovitură în cap.

Chiar înainte să-și dea sufletul, Hiram a reușit să arunce triunghiul de aur într-un puț. Și așa a ajuns să se piardă Cuvântul. După cum vom vedea, căutarea Cuvântului este, ca și căutarea Graalului, strâns legată de misterele psihologiei umane.

Pentru cei ce au scris Vechiul Testament, semnificația lui Venus nu este, poate, prea evidentă. Dar în Psalmul 19 descrierea soarelui ce iese din odaia lui ca un mire se bazează pe un vechi fragment canaanean, unde se înfățișează uniunea sacră a Soarelui cu Venus.

Poate mai interesantă și mai importantă este, așa cum a evidențiat autorul Robert Lomas, frecvența numărului 40 — numărul de ani din ciclul lui Venus – în partea istorică a Vechiului Testament.

De exemplu, israeliții au rătăcit prin deșert 40 de ani, Saul a domnit 40 de ani, David tot 40, Solomon asemenea.

Din 1 Regi, 6:1 aflăm că Templul din Ierusalim a fost construit la 480 de ani (12 cicluri ale lui Venus) după fuga din Egipt.

Istoricul Iosif Flavius a consemnat tradiția potrivit căreia Solomon a început să înalțe templul la 1 440 de ani (36 cicluri ale lui Venus) după Potop.

Această frecvență este, categoric, semnificativă. Fie scriitorii cunoșteau tradiția că mișcările lui Venus exercită o influență hotărâtoare asupra istoriei și au măsluit datele ca să se potrivească, fie Venus chiar are o asemenea influență și autorii Bibliei au consemnat corect evenimentele istorice.

---

 

---

Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

---