De Ce Avem Nevoie de Povești? O Perspectivă Cognitivă Asupra Miturilor și Anxietății Existențiale
Ascultați articolul sub formă de podcast:
Ascultați articolul sub formă audio:
Imperativul cognitiv determină funcțiile superioare ale minții să analizeze percepțiile procesate de creier și să le transforme într-o lume plină de semnificație și scop. Prin aceasta li s-a dat ființelor umane un geniu neîntrecut pentru adaptare și supraviețuire. Dar aceste abilități cognitive au și ele un dezavantaj. În strădania sa neobosită de a identifica și soluționa orice amenințare care ne poate răni, mintea a descoperit un adevăr alarmant care nu poate fi rezolvat prin niciun mijloc natural — adevărul trist că toată lumea moare.
Această descoperire tristă trebuie să fi intrat în lume curând după ce conștiința de sine a început să strălucească în mintea umană preistorică. Din clipa în care s-a petrecut aceasta, imperativul cognitiv a îndemnat mintea să găsească o soluție. Problema va activa cortexul cerebral ca în cazul oricărui gând abstract și, curând, sistemele limbic și autonom vor genera o excitație de răspuns. Intensitatea anxietății produse de un astfel de răspuns s-ar putea să nu fie la fel de acută ca răspunsul generat de o preocupare mai acută — un cutremur, de exemplu, sau un tigru în postura de atac — dar atât timp cât persistă, imperativul cognitiv va continua să declanșeze puterea analitică a minții asupra ei.
Dar moartea nu a fost singura problemă existențială pe care primii oameni au trebuit să o înfrunte. Înțelegând propria lor mortalitate, au dat peste o nouă dimensiune a problemelor metafizice, iar mințile lor întrebătoare trebuie să le fi pus în față de fiecare dată întrebări dificile, fără răspuns: de ce ne-am născut numai ca să murim în cele din urmă? Ce se întâmplă cu noi după ce murim? Care este locul nostru în univers? De ce există suferință? Ce anume susține și animă universul? Cum a fost făcut universul? Cât va dura universul?
Și cea mai presantă întrebare: cum putem trăi în această lume derutant de nesigură fără să ne fie teamă?
Acestea sunt întrebări care provoacă confuzie, dar imperativul cognitiv nu le poate lăsa în uitare, deci presează fără răgaz mintea să găsească o soluție. Timp de mii de ani, în culturile de pe glob, această soluție a fost găsită în forma miturilor. În fapt, miturile încep întotdeauna cu înțelegerea unei probleme metafizice, care își găsește soluția în povestirea mitică prin intermediul folosirii imaginilor și a temelor metaforice — Eva mănâncă mărul; Pandora deschide cutia. Reținând aceste povestiri și transmițându-le mai departe, întrebările noastre despre suferință, bine și rău și numeroase alte probleme metafizice ajung dintr-odată să aibă un răspuns, să poată fi cunoscute.
În chip esențial, toate miturile pot fi reduse la un cadru simplu. În primul rând, se concentrează asupra unei preocupări existențiale cruciale — de exemplu, crearea lumii sau cum a luat ființă răul. Apoi, înscenează această preocupare ca o pereche de opuși aparent ireconciliabili — eroi și monștri, zei și oameni, viață și moarte, rai și iad. În cele din urmă și cel mai important, miturile reconciliază acești opuși, adesea prin acțiunea zeilor sau a altor puteri spirituale, într-un fel care ușurează preocupările noastre existențiale.
Să ne gândim, de exemplu, la mitul lui Iisus. La începutul mitului, lumea este pierdută în păcat, iar raiul este de neatins. Dualismul mitic din povestire este clar: un Dumnezeu distant și o umanitate în suferință. Iisus rezolvă aceste antiteze în mai multe moduri. În primul rând, ca Fiu al lui Dumnezeu în formă umană, El le rezolvă în persoana Sa; În al doilea rând, prin moartea și reînvierea Sa, El îi unește pe Dumnezeu și pe om, cu promisiunea vieții veșnice.
Buddha oferă o „salvare” similară, arătând că urmărirea iluminării și practica detașării și a compasiunii ne pot ajuta să înțelegem ciclul nesfârșit al suferinței umane și să ne reunească cu unitatea sublimă care este ființa noastră adevărată.
Aceleași teme își găsesc ecoul în mitologiile lumii antice, în poveștile cu zei și eroi ale căror morți și reînvieri vindecă simbolic dihotomia dintre rai și pământ, inclusiv egipteanul Osiris, grecul Dionysos, sirianul Adonis și mesopotamianul Tamuz.
Practic, toate miturile pot fi reduse la același tipar consistent: identifică problema existențială crucială, o încadrează ca pe o pereche de opuși incompatibili, apoi găsește o soluție care alină anxietatea și ne îngăduie să trăim mai fericiți în lume.
De ce trebuie ca lucrurile să stea astfel?
Credem că miturile sunt structurate astfel, deoarece mintea cuprinde sensul problemelor mitice folosind aceleași funcții cognitive pe care se bazează ca să înțeleagă sensul lumii fizice.
Crearea povestirilor mitice complexe necesită interacțiunea creativă, combinată, a tuturor operatorilor cognitivi, dar doi dintre operatori par să joace un rol deosebit de semnificativ. Primul este operatorul cauzal, fapt care nu ar trebui să surprindă, de vreme ce miturile se referă în mod special la rădăcinile tuturor lucrurilor. Operatorul cauzal, după cum vă amintiți, este abilitatea minții de a gândi în termeni de cauze abstracte — să facă legătura între zgomotul înfundat de la depărtare, cu prezența probabilă a unui leu, de exemplu, sau între durerea de burtă cu fructele de pădure necunoscute pe care le-am gustat cu o seară înainte. În curgerea din fiecare clipă a gândirii conștiente, credem fără discuție astfel de asocieri cauzale, dar mintea nu ar putea avea potențialul de a înțelege conceptul de cauză fără puterile analitice ale operatorului cauzal. Nici nu ar fi capabilă să creeze numeroasele povestiri despre creație.
Al doilea operator cognitiv crucial pentru mintea creatoare de mituri este operatorul binar, care se referă la abilitatea creierului de a schița lumea în termeni de contrarii polare de bază. Abilitatea creierului uman de a reduce cele mai complicate relații dintre spațiu și timp la perechi simple de contrarii — deasupra și dedesubt, înăuntru și afară, stânga și dreapta, înainte și după și așa mai departe — conferă minții o metodă puternică de a analiza realitatea externă.
Din nou tindem să considerăm acest proces mental de la sine înțeles; la urma urmelor, ce ar putea fi mai evident decât noțiunea că opusul lui „sus” este „jos” ? Dar relația dintre „sus” și „jos” nu este absolută, cum pare. De fapt, este destul de relativă și arbitrară, și nouă ni se pare evidentă, deoarece mințile noastre au evoluat în așa fel, încât să vadă astfel lucrurile.
Cu alte cuvinte, operatorul binar nu observă și identifică, pur și simplu, contrariile, dar într-un sens foarte real le creează, și face aceasta pentru un scop evoluțional. Ca să ne putem adapta cu încredere la mediul înconjurător avem nevoie să împărțim spațiul și timpul în unități mai inteligibile. Relații precum deasupra și dedesubt, înăuntru și afară, înainte și după și așa mai departe, ne dau o modalitate de bază de a ne orienta în lumea exterioară, de a ne crea prin simțire drumul prin mediu.
Desigur, aceste relații sunt conceptuale și, desigur, departe de a fi absolute; „sus”, de exemplu, ar avea o foarte vagă semnificație pentru un astronaut aflat departe de Pământ. Dar procesarea cognitivă a operatorilor binari transformă aceste relații în ceva tangibil și absolut, și astfel conferă sens lumii fizice.
Deci, atunci când imperativul cognitiv, impulsionat de o teamă existențială, comandă funcției binare să dea sens priveliștii metafizice, el întrerupe acea problemă existențială și o rearanjează în perechi de contrarii ireconciliabile, care devin elementele-cheie ale mitului: rai și iad; sărbătoare și tragedie; naștere, moarte și renaștere; izolare și unitate.
Cartile lui Andrew Newberg se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
