Andrew Newberg – Imaginea Vizuală a lui Dumnezeu la Copii

Ascultă articolul audio:

Copiii mici nu au abilitățile cognitive pentru a articula concepte abstracte de Dumnezeu, dar își pot folosi imaginația vizuală pentru a cuprinde tărâmurile spirituale. Chiar și în creierul adult, ideile par să fie asociate cu procesele vizuale interne, iar matematicienii gândesc adesea în imagini atunci când descriu forțele invizibile ale universului. Chiar și când ne imaginăm trecutul îndepărtat sau evenimente viitoare, activăm circuitele vizual-spațiale ale creierului. De fapt, dacă nu puteți vedea, auzi, atinge, gusta sau mirosi ceva, primul impuls al creierului este de a presupune că acel ceva nu există cu adevărat. Prin urmare, pentru oricine, primul răspuns al creierului este de a atribui o imagine conceptului de Dumnezeu.

Fără această capacitate de imaginație vizuală, aproape că nu am fi capabili să gândim. Chiar și când dormim, reprezentările noastre vizuale ale universului rămân active, chiar dacă în moduri neobișnuite. Copiii, însă, nu au capacitatea neurologică de a separa cu ușurință fantezia de fapte, așa că formează credințe care încețoșează frontierele realității. Ei cred cu ușurință că toate coșmarurile lor sunt reale, în vreme ce adulții au procesele neurologice avansate care îi ajută să analizeze discrepanțele perceptuale.

Imaginația copiilor zboară și aceasta face ca pentru ei să fie ușor să îl definească pe Dumnezeu cu imagini și cuvinte simple. Mai mult, felul în care îi aud pe adulți că vorbesc despre Dumnezeu va contribui de asemenea la imaginile pe care le formează. Dacă îi spui unui copil că Dumnezeu îl poate vedea, sau îi poate asculta rugăciunile, atunci imaginația copilului va asocia acele calități cu ochii și urechile unui chip. Dacă spui aceluiași copil că Dumnezeu se supără, creierul va genera imagini de încruntare, dinți încleștați, sau poate pumni loviți de perete — construcții vizuale care reprezintă felul în care un copil percepe furia la alte ființe umane. Dacă îi spui copilului că Dumnezeu poate face miracole, atunci imagistica interioară dobândește trăsături supraumane. De exemplu, un băiat l-a desenat pe Dumnezeu cu mantie și un S mare pe piept.

Fetele desenează imagini oarecum diferite de ale băieților. Ele tind să folosească reprezentări mai simbolice și mai abstracte, iar în studiul lui Hanisch, un mic procent de copii de șapte ani au desenat reprezentări feminine ale lui Dumnezeu. Neurologic vorbind, știm că bărbații și femeile procesează cuvintele emoționale în moduri diferite și în părți diferite ale creierului, iar acest lucru ar putea explica diferențele subtile.

Încet, conceptul de zeitate antropomorfă evoluează în creierul copilului. Pe măsură ce creierul începe să facă legăturile neuronale necesare pentru gândirea abstractă, imaginile religioase devin mai abstracte. Și totuși conceptele abstracte vor continua să fie procesate vizual. Prin urmare, o noțiune precum iubire sau compasiune — care nu are formă fizică în lume — ar putea fi „văzută” ca o inimă sau o mână întinsă către altcineva. Fericirea poate fi desenată ca un zâmbet, vina sau rușinea pot fi reprezentate folosind culori închise, iar o bunăvoință atotputernică ar putea fi desenată ca un soare radiind către Pământ. Dar când vine vorba de perceperea noastră primară a lui Dumnezeu, totul începe cu un chip.