Articole

Dr. Henry G. Bieler – Beneficiile Terapeutice ale Legumelor

În filmele de război, parașutiștii sunt cei care, adesea, salvează situația. În caz de boală, acest rol revine frecvent legumelor proaspete sau preparate. Nu există, în general, niciun motiv pentru care să trebuiască să apelăm la medicamente. Este bine de știut că toate medicamentele sunt produse chimice; aceleași produse chimice se găsesc, într-o formă organică, în legume și în alte alimente.

Poate fi însă greu să-ți procuri legumele care sunt indicate pentru un anumit caz.

Mi-aduc aminte că am fost chemat într-o bună zi la căpătâiul unui fermier izolat într-un fund de țară. Suferea de un ulcer purulent la piciorul drept, pe care l-am găsit îngrozitor de umflat.

Unul dintre principalele elemente chimice pe care trebuia să i le administrez – și încă repede, dată fiind starea sa alarmată – era sucul de legume alcaline de tipuri diferite. Nu era însă sezonul legumelor și nu exista, în apropiere, niciun magazin în care să sosească zilnic legume proaspete. Singura plantă utilă din punct de vedere medical care creștea la acea oră la fermă era o specie de plantă graminee numită “alfa”.

“Ei bine, o să-l hrănesc cu alfa”, mi-am spus. Fermierul și soția lui păreau foarte mirați, dar am reușit să-i conving. După indicațiile mele, au fost culeși muguri tineri, au fost tăiați în bucățele mici, apoi amestecați cu apă și cu un suc de grepfrut găsit într-o băcănie din regiune. Regimul a fost completat cu legume din conserve, cu pâine integrală și cu lapte crud, totul în dozele necesare. Cu această dietă, ulcerul s-a vindecat complet și umflătura a dispărut.

Este adevărat că împărăția plantelor cuprinde în ea cele mai bune medicamente. Și totuși, mulți oameni privesc cu neîncredere toate legumele, cu excepția familiarilor și iubiților cartofi care nu au fost acceptați ușor ca aliment atunci când au fost introduși în Europa, în 1584. Țăranii refuzau să-i cultive și să-i consume pentru că erau convinși că otrăvesc solul, că provoacă diaree și că răspândesc ciuma. Mai târziu, roșia a fost primită în Europa cu aceeași neîncredere. Deși aztecii din Mexic considerau roșia ca pe un aliat al sănătății, europenii se temeau de ea ca de un “măr al dragostei” otrăvit. Numai vrăjitorii o foloseau.

“Cât despre fructe, învățați să vă abțineți”, avertiza în secolul al XIV-lea autorul lucrării Gouemayle of Helthe, observând că diareea, ca și alte simptome neplăcute, se înmulțeau în anotimpul în care se coceau fructele. Nu putea să știe că bolile gastro-intestinale nu erau datorate legumelor și fructelor, ci apei încărcate de microbi în anotimpul cald.

În antichitate și în evul mediu legumele nu se bucurau de prea multă atenție pentru că “nu umpleau burta” așa cum o făceau carnea sau cerealele. Chiar și în zilele noastre, unele gospodine renunță la legume sau la fructe pentru că, exact cu aceiași bani, pot cumpăra mai multe calorii din familia cerealelor, fără să țină în niciun fel seama de importanța mineralelor și vitaminelor pe care numai legumele le pot furniza.

Una dintre cele mai frumoase priveliști, într-un mare magazin, este raionul unde sunt expuse, ca un covor persan, legumele și fructele multicolore. Ele nu sunt numai frumoase ca aspect, ci și pline de virtuți curative, dintre care prima este prezența vitaminelor naturale. Cu condiția, bineînțeles, să fie mâncate. Știți oare că o singură ramură de țelină sau o farfurie de salată conține mai multe vitamine și minerale decât conține o cutie cu tablete de vitamine sintetice? Din nefericire, mulți oameni, hrăniți de obicei cu friptură și cartofi prăjiți, nu cunosc gustul legumelor și refuză să-l cunoască. Bărbații, în special, sunt foarte conservatori și țin cu încăpățânare la felurile lor preferate: cartofi, fasole și mazăre.

Împărăția plantelor diferă de cea a animalelor în sensul că își extrage hrana din componenții anorganici ai solului. Cu ajutorul apei, rădăcinile plantei pot absorbi elementele minerale care se găsesc în pământ și să le facă să ajungă în frunze unde energia solară le transformă în compuși organici capabili să furnizeze omului hrană și energie.

Profesorul V. Szent-Gyorgyi descrie perfect acest procedeu în conferința sa despre “Principiile oxidării biologice”:

“Orice ar face o celulă, ea trebuie să plătească, iar moneda curentă a sistemelor vii, cu care celula trebuie să plătească, este energia. Dacă nu există energie liberă, nu există viață. Mica și ultima sursă a acestei energii este radiația solară. Aceasta însă nu poate fi folosită ca atare pentru a menține viața deoarece, în acest caz, viața ar dispărea noaptea.

Iată de ce energia razelor solare este înmagazinată în niște pachețele mici de către cloroplastele plantelor care conțin clorofilă. Dacă celula are nevoie de energie, ea nu întrebuințează radiația solară ci desface aceste pachețele de energie numite “molecule alimentare”.

Cele două reacții fundamentale ale vieții sunt: (1) confecționarea acestor pachete și (2) deschiderea acestor pachete.

Energie+nC02+nH20=n02+CnH2n0n (1)

CnH2n0n+n02=nH20+nC02+ energie (2)

(n indică un număr oarecare de ioni). Reacția (2) este reacția inversă reacției (1). Prima dintre aceste două reacții nu este realizată decât de celulele plantelor care conțin clorofilă, în timp ce reacția (2) este realizată de toate celulele, fie că sunt cele ale plantei, ale animalului care mănâncă planta (erbivor) sau ale animalului care mănâncă animalul care mănâncă planta (carnivor).

Este clar că energia este însăși viața și că pentru om, regnul animal și vegetal sunt sursa – singura sursă – de viață și de energie. Trebuie să ne amintim că animalul mănâncă vegetale sau alte animale care se hrănesc cu vegetale. Omul însă nu poate mânca toate vegetalele care acoperă pământul. Unele dintre acestea sunt benefice, furnizând hrană și energie, în timp ce altele sunt indigeste și chiar otrăvitoare. Unele au o acțiune stimulatorie, altele un efect calmant. Omul, al cărui corp este alcătuit din elemente minerale ale pământului, trebuie să-și extragă hrana – viața și energia lui – din aceleași elemente transformate de apă și de soare în plante.

Vegetalele pot fi clasificate ca făinoase, nefăinoase, cu frunze, cu clorofilă, dulci, acre, semi-solide sau semi-lichide. Unele cresc deasupra solului, altele dedesubt. Ele pot alcătui orice parte a plantei: bulb, tubercul, rădăcină, tulpină, sămânță, frunză, fruct sau floare. Unele sunt grase, altele nu. Toate conțin vitamine într-o formă mai mult sau mai puțin concentrată.

Legumele făinoase cuprind semințele, rădăcinile și tuberculii; cele nefăinoase, vegetale cu frunze și cu tulpină. Plantele cu clorofilă au o culoare verde caracteristică și prezintă în general frunze. Legumele dulci, cum ar fi morcovii și cartofii dulci, conțin zahăr în diverse forme. Gustul caracteristic este datorat prezenței unor acizi – malic, citric, oxalic, etc. Clasificarea în semi-lichide și semi-solide este în funcție de conținutul lor în apă. Grăsimi și uleiuri pot fi conținute în semințe și în fructe sau, într-o cantitate mai mică, în frunze și în tulpini. Anumite vegetale sunt foarte bogate în vitamine, în timp ce altele nu conțin niciuna care să fie folositoare omului.

Când Hipocrate și-a formulat maxima: “Hrana ta va fi leacul tău”, el se gândea fără îndoială la calitățile medicinale ale plantelor. Experiența ne-a arătat că atunci când omul suferă de tulburări datorate unei intoxicații cu acizi, în general din cauza abuzului de zaharuri, de pâine și de proteine, el trebuie să recurgă, pentru a o neutraliza, la legume alcaline.

Istoria dieteticii ne învață că italienii au folosit secole de-a rândul dovlecelul ca pe un leac universal. De ce au ales oare această legumă simplă și dulce în acest scop? Poate din întâmplare, sau din superstiție, sau pentru că această plantă creștea bine în pământul lor. Este însă mult mai probabil că au ajuns la această concluzie prin încercări și prin experiențe empirice, până să știe că dovlecelul este o legumă deosebit de bogată în sodiu, ca și alți membrii ai familiei cucurbitaceelor. Sodiul organic din dovlecel este cel mai bun reconstituent pentru un ficat din care sodiul a fost epuizat.

Plante bogate în potasiu, cum ar fi fasolea verde, furnizează substanțele alcaline necesare pancreasului și glandelor salivare (care constituie rezervoarele de potasiu ale corpului). Calciul, element necesar pentru scheletul animalelor, dar și pentru cel al plantelor, este furnizat de ramuri, tulpini și rădăcini. Sodiul, potasiul și calciul, pe care planta le extrage din ceea ce numim pământuri alcaline, sunt cele trei elemente de care corpul are cea mai mare nevoie. Și alte elemente conținute în vegetale sunt vital necesare animalului și omului, dar în cantități mai mici. Este vorba în special de elemente metalice și acesta este grupul de la care primim vitaminele.

De-a lungul secolelor au fost folosite în scopuri terapeutice numeroase rețete de legume preparate sau de supe de legume. Istoria menționează supa lui Hipocrate, “ambroziile” lui Ambroise Paré, “compoziția” lui Brigham Young. În zilele noastre, populara combinație vegetală se vinde în magazinele specializate sub numele de “fiertură de potasiu”. Pentru majoritatea bolilor care au la bază o intoxicație acidă – nevrită, artrită, hepatită, migrenă, epilepsie, cancer – antidotul natural provine din regnul vegetal. În cazul unei toxemii fără simptomele unei boli specifice, dar cu tulburări ale ficatului, un post scurt cu supe de legume constituie un tratament natural și eficient care va decongestiona ficatul și îi va restabili funcțiile normale.

Am putut constata, de exemplu, că cel mai bun regim pentru un diabetic este un post scurt cu supe din legume nefăinoase și bogate în potasiu. Pancreasul diabeticului a pierdut puterea de a controla nivelul zahărului în sânge. Cum potasiul este principalul element chimic al pancreasului, vegetalele bogate în potasiu au o valoare specială. Îl oblig pe pacient să rămână la pat și îl hrănesc cu legume nefăinoase cum ar fi țelina, pătrunjelul, dovlecelul și fasolea verde, fierte în apă și apoi pasate. Nu i se dă niciun fel de altă hrană atâta timp cât există zahăr în urină. Bolnavul trebuie să stea la pat ca să-și păstreze energia și ca să ofere ficatului și pancreasului șansa de a-și îndeplini funcțiile fără a fi incomodați de acizii rezultați în urma eforturilor fizice. Eliminarea zahărului din urină poate fi obținută după 3-4 zile. După care este trecut la un regim stabilit cu grijă și poate să-și reia activitățile normale; asta până în momentul în care apar din nou urme de zahăr în urină. În acest caz i se impune un nou post cu supă de legume iar regimul este modificat până se obține varianta ideală pentru cazul lui particular. S-a vorbit și s-a scris mult despre valoarea legumelor crude și a legumelor preparate în regimuri. Să ne amintim că omul trebuie să prepare legumele pentru a sparge cutia de celuloză (lemn) care conține celula vegetală. Omul utilizează căldura, animalele erbivore, fermentația pentru care dispun de un stomac special. Dar și legumele crude au o mare valoare pentru om, în primul rând pentru a împiedica conținutul intestinal să devină prea uscat. Trebuie să fim însă atenți pentru că, dacă peretele intestinal este inflamat, un aliment cu structură brută poate irita sau provoca chiar o sângerare; în acest caz, trebuie să folosim cu atenție fructele și legumele crude.

În afară de natura lor alcalină și de prezența vitaminelor, principalul beneficiu pe care-l avem de pe urma sucurilor de legume crude este calitatea apei pe care ele o conțin. Putem spune că este apă naturală care convine perfect nevoilor corpului. Această apă este un lichid mult mai puțin iritant decât cel care curge la robinet – căruia i s-a adăugat clor și fluor și care are adesea un gust neplăcut și o acțiune caustică. Sucurile de legume trebuie să fie diluate de preferință cu apă distilată. Anumite vegetale conțin pigmenți coloranți cum ar fi carotenul din morcovi care poate da pielii o tentă gălbuie. Sucurile de culoare verde, în special de pătrunjel, de spanac și din alte frunze verzi, pot avea un efect iritant asupra unui perete intestinal inflamat, în timp ce sucul de sfeclă roșie poate da o tentă de roșu urinei. Trebuie să le utilizăm cu o atenție deosebită.

Adesea mi se pun întrebări despre valoarea unui regim vegetarian. Nu sunt un partizan al acestui regim aplicat în mod general. Nu putem trăi sănătos fără legume și fără fructe, dar nu putem nici să trăim numai cu ele și să ne bucurăm de o sănătate bine echilibrată. Recomand totuși un regim vegetarian atunci când pacientul este saturat de proteine pentru că a mâncat vreme îndelungată prea multă carne. În acest caz îl pun la un regim vegetarian până când țesuturile sale vor scăpa de excesul de proteină animală. După care îi prescriu un regim mai normal cu un dozaj nu prea ridicat de carne, de ouă și de produse lactate.

Controversa între mâncătorii de carne și vegetarieni durează de secole și va continua fără nicio îndoială. Unii, care își zic vegetarieni, mănâncă brânză, unt, ouă și beau lapte. Nu sunt adevărați vegetarieni, ci mai degrabă oameni care nu mănâncă carne. În acest fel ei urmează un regim excelent din punctul de vedere al nutriției.

În concluzie, să reținem unele lucruri. Este de dorit să nu amestecăm legume și fructe sau alte produse dulci, în timpul aceleiași mese și să nu consumăm decât o singură legumă făinoasă la o masă. Unele rădăcini vegetale – cum ar fi morcovii, păstârnacul, napii, sfecla – nu se digeră bine atunci când sunt preparate pentru că au tendința să provoace gaze și o fermentație acidă. (A nu se confunda cu cartofii care sunt tuberculi). Combinația de zahăr, făină și proteină este greu de digerat pentru persoanele sedentare și ea este cauza frecventă a unor tulburări intestinale. Legumele trebuie, de preferință, preparate în vapori de apă sau în apă foarte puțină. O pregătire prea îndelungată distruge enzimele și vitaminele. Întrebuințați întotdeauna apa în care ați fiert legumele, fie ca supă, fie ca simplă băutură. Amintiți-vă că uleiurile volatile și alte materii iritante care se găsesc în ceapă, ridichi, usturoi, arpagic, ca și în majoritatea mirodeniilor, nu sunt decât otrăvuri pe care natura le-a pus în aceste plante pentru a le apăra împotriva atacurilor insectelor. În consecință, mirodeniile sunt insecticide naturale și, din această cauză, necomestibile, deși sunt întrebuințate pentru a stârni apetitul și ca stimulente. Cum însă aceste uleiuri volatile pot irita tuburile fine ale rinichilor, trebuie să le eliminăm din regim. Pentru cei care folosesc rețete de mâncăruri rafinate și bogate în mirodenii este o veste tristă. Dar mulți dintre colegii mei și eu însumi credem că este adevărul.

Hide picture