Cruciadele, Inchiziția și Evoluția Bisericii

Getting your Trinity Audio player ready...

Cruciadele au fost campanii militare ale creștinismului catolic, cu scopul de a ocupa teritorii din Palestina, cu lăcașuri de cult biblice, teritorii care nu au aparținut niciodată în trecut vreunei țări europene. La declanșarea Cruciadelor au mai contribuit și următorii factori:

• Penetrarea turcilor selgiucizi în anul 1071 în Asia Mică (care au îngreunat liberul pelerinaj al credincioșilor creștini în Palestina).

• Apelul împăratului bizantin ortodox Alexios Komnenos, care se simțea acut amenințat de turci.

• Zelul confesional și spiritul belicos al epocii.

• Ideea de război sfânt pusă în circulație de papalitate, cuplată cu false promisiuni de iertare a păcatelor în caz de moarte în timpul Cruciadelor (indulgențe).

• Dorința de îmbogățire ușoară și rapidă a aventurierilor europeni.

• Interese comerciale în zona estică a Bazinului Mediteranean.

Cruciadele au constituit (alături de încreștinările forțate din primele secole după Edictul de la Milano din anul 313, de Reconquista iberică din secolele 14-15, de Conquista spaniolă a Americii Latine din secolele 15-16, de războaiele și persecuțiile contrareformei catolice din secolul al XVI-lea, de vânătorile medievale de vrăjitoare și de Inchiziție) cele mai mari crime săvârșite de Biserică împotriva umanității. Istoricii apreciază că în total au fost uciși de către Biserică în 1500 de ani (între secolele 4-19) circa 10 milioane de oameni nevinovați, în timp ce alte câteva milioane de oameni nevinovați au fost persecutați, torturați, mutilați, exilați, distruși psihic.

În timpul celor șapte Cruciade, trupele de aventurieri creștini catolici au devastat peste tot pe unde au trecut (Europa și Asia), au ucis zeci de mii de creștini ortodocși (răzbunare pentru Marea Schismă din 1054) și zeci de mii de locuitori civili necreștini ai regiunilor asiatice.

• Cruciada 1 (1096-1099): a dus la cucerirea Ierusalimului în anul 1099 și la întemeierea Regatului Ierusalimului, cu orașele vasale Akkon, Antiohia, Edessa, Tripolis, Beirut, Sidon, Tyros. Cu ocazia ocupării Ierusalimului, cruciații au măcelărit peste 20.000 de locuitori (inclusiv copii, bătrâni, femei).

• Cruciada 2 (1147-1149): ocuparea Edessei de către turcii selgiucizi a provocat cea de a doua Cruciadă. Cruciada, condusă de trupele împăraților Konrad al III-lea (Germania) și Ludovic al VII-lea (Franța), s-a încheiat cu un total eșec.

• Cruciada 3 (1189-1192): și-a propus recucerirea Ierusalimului (intrat din anul 1187 în stăpânirea musulmanilor). Cruciada nu a avut succesul scontat, încheindu-se numai prin recucerirea Akkonului și printr-un armistițiu, prin care musulmanii au permis accesul pelerinilor neînarmați și pașnici în Ierusalim.

• Cruciada 4 (1201-1204): inițiată de papa Inocențiu al III-lea împotriva Egiptului (stăpânul Ierusalimului), și-a abandonat rapid țelul primar, degenerând într-un război fratricid, îndreptat contra Constantinopolului ortodox, unde aventurierii catolici vestici au instaurat temporar în 1204 un regat neviabil pro-catolic, de asemenea numeroase mici principate catolice pe teritoriul Greciei ortodoxe, principate la fel de neviabile. Peste tot au comis crime pe scară largă.

• Cruciada 5 (1228-1229): condusă pe cale maritimă de împăratul german Friedrich al II-lea, recucerește pentru ultima dată Ierusalimul, oraș care va fi pierdut de cruciați definitiv în anul 1244.

• Cruciada 6 (1248-1254): ajunge în impas în anul 1250, prin luarea ca prizonier a regelui francez Ludovic al IX-lea, conducătorul oștilor catolice, răscumpărat cu mari sume de bani. Cruciada reușește numai menținerea unor posesiuni izolate din afara Ierusalimului.

• Cruciada 7 (1270): condusă de regele francez Ludovic al IX-lea, eșuează rapid.

În anul 1291 cad și ultimele bastioane ale creștinilor catolici în mâinile musulmanilor (Akkon, Sidon, Tyros, Beirut).

Inchiziția a fost o instanță judecătorească instituită de Biserica Catolică, prin decretul Papei Grigore al IX-lea în anul 1231, în scopul depistării și reprimării sângeroase a așa-zișilor “eretici”.

Sarcina interogatoriilor, persecuțiilor, torturilor și arderilor pe rug a fost preluată de către ordinele călugărești ale Franciscanilor și Dominicanilor. În fruntea Inchiziției a stat un Mare Inchizitor. Inchiziția a constituit una din cele mai grave erori săvârșite de Biserica Româno-Catolică, care a dus la crime pe scară de masă împotriva umanității.

După ce Romano-Catolicismul și-a consolidat puterea în Evul Mediu, cetățenii cu vederi liberale, care nu se aliniau cu dorințele, nu întotdeauna biblice, ale Bisericii oficiale, au început să fie priviți ca “eretici”, ca inamici ai societății. La doi ani după masacrarea ereticilor albigenzi, Papa Grigore al IX-lea publică documentul apostolic Excommunicamus (20 aprilie 1231) prin care anunță înființarea unui tribunal supranațional care să judece cazurile de erezie. Intenția Papei Grigore al IX-lea stabilea ca obligatorie efectuarea unei anchete care să confirme sau să infirme temeinicia acuzației de erezie. Tribunalul a primit numele de inchiziție (l.lat. inquisitio = cercetare, anchetă).

Inchiziția a funcționat mai mult în țările din sudul și vestul Europei, în special în Spania și a început a judeca pe toți aceia care au încercat să răspândească printre credincioși învățături așa-zise false în materie religioasă, în dauna credinței. Biserica a considerat firesc să aibă și ea un for care să ceară socoteală celor care se amestecau în probleme religioase fără a fi – după părerea ei – competenți, aceasta a fost Inchiziția. Ea a jucat un mare rol mai ales în istoria Evului Mediu. Condamnările care s-au făcut se datorează principiilor considerate optime pentru a apăra ordinea publică lezată prin învățăturile așa-zise eretice.

Când era semnalată prezența ereziei într-o regiune, se anunța o anchetă: ori se deplasa tribunalul la fața locului, ori erau convocați suspecții, in corpore, la centru. Când era vorba de cazuri particulare, celui în cauză i se trimitea o citație prin parohia teritorială. Neprezentarea la locul stabilit în termen de 30 de zile atrăgea după sine excomunicarea, fapt care reducea șansele la proces. Adus în fața Tribunalului, suspectul era pus să jure că va spune adevărul, după care era interogat și un notar consemna întrebările și răspunsurile. Mijloacele dure de constrângere fizică erau folosite în cazul în care cel anchetat refuza să răspundă la întrebări. Așa-zisul eretic care își retracta erorile primea o sancțiune ispășitoare, după gravitatea constatată arbitrar.

Categorii de pedepse degradante date de Inchiziție inculpaților:

• Posturi îndelungate, opere de binefacere, zidirea unei biserici, pelerinaje la locurile sfinte.

• Participarea la celebrări liturgice comunitare stând într-un colț al bisericii, desculț și cu o lumânare aprinsă în mână.

• Purtarea unui semn distinctiv, cusut pe haine, ori purtarea unor veșminte de culoare specială.

• Amenzi, confiscarea bunurilor, interdicția îndeplinirii anumitor funcții publice.

• Închisoarea pe un timp determinat sau pe viață.

• Condamnarea la moarte.

Cei care aveau legături cu diferite secte ori cu eretici erau excomunicați. Când un eretic refuza să retracteze sau când recidiva, Tribunalul inchizitorial îl încredința judecătorului civil, care, de regulă, îi pregătea rugul. Majoritatea inchizitorilor au dat Inchiziției o față monstruoasă (Thomas de Torquemada, Conrad de Marbourg, Robert cel Mic, Pierre Cauchon, Jean le Maître, Bernard Gui ș.a.), compromițând masiv Biserica. Au existat și inchizitori ceva mai corecți, unii dintre ei fiind declarați ulterior de Biserică chiar sfinți (Sf. Petru din Verona, Sf. Fidelis de Sigmaringen, Sf. Ioan Capistran). Biserica a declarat sfinți și martiri și pe unii dintre cei pe care Inchiziția i-a chinuit, condamnat la ani grei de temniță sau i-a ars pe rug (Tereza de Avila, Ioana d’Arc, arhiepiscopul de Toledo ș.a.). Oricât ar părea de straniu, Biserica Româno-Catolică nu a renunțat formal la Inchiziție decât în 1908, prin reorganizarea eclesiastică produsă sub papa Pius al X-lea. Dar nici până azi Biserica Româno-Catolică nu a condamnat Inchiziția ca instituție criminală.

Episcopii de Roma Calixtus (217-222 d.C.) și Ștefan (254-257 d.C.) au fost cei dintâi reprezentanți ai autorităților clericale care au emis pretenția primatului episcopilor de Roma, față de restul bisericilor creștine din lume. După părerea lor, episcopii de Roma ar trebui să fie recunoscuți de întreaga lume creștină drept urmași de jure ai apostolului Petru, decedat la Roma.

Pretenția se bazează pe un text ambiguu din Evanghelia lui Matei (16,18) și anume la discuția lui Isus cu apostolul Petru în localitatea Caesarea-Philippi din nordul Palestinei (azi: Banias, Israel), cu încredințarea cheii simbolice succesorale: Și eu îți spun: tu ești Petru (joc de cuvinte: kephas-petrus = stânca-piatră) și pe această piatră voi zidi ecclesia mea (ecclesia = adunare, nu biserica în sensul ulterior interpretat) (cuvântul biserică vine de la cuvântul latin basilica = templu, lăcaș de cult la Români). Ambiguitatea textului a constituit unul din motivele pentru care bisericile ortodoxe și reformate nu au recunoscut niciodată primatul papei de la Roma.

Marii teologi ai secolelor 2 și 3 d.C. au acceptat, ce-i drept, rolul deosebit al apostolului Petru la Roma, dar au pledat totodată pentru ideea egalității în drepturi a tuturor episcopilor din vest și a patriarhilor din est.

La Conciliul Ecumenic de la Niceea (din anul 325 d.C.) s-a recunoscut egalitatea celor patru episcopate și patriarhate din lumea creștină: Roma (Italia), Alexandria (Egipt), Ierusalim (Palestina) și Antiohia (Turcia).

În anul 375 d.C. episcopul de Roma Damasus I (366-384 d.C.) s-a pronunțat din nou pentru primatul episcopului de Roma, pe baza aceluiași argument ambiguu din Evanghelia lui Matei (16,18), ridicând, de la sine putere, episcopatul din Roma la rangul de Scaun Apostolic.

În anul 383 d.C. s-a produs dezmembrarea Imperiului Român în 2 părți: partea de vest (cu capitală la Roma) și partea de est (cu capitală la Constantinopol). Titulatura de Scaun Apostolic pentru episcopul de Roma a fost recunoscută imediat de împăratul părții de vest a imperiului (Theodosius, 383-395). Episcopul de Roma (Siricius, 384-399) a emis în consecință Decretalia constituta, prin care a fundamentat primatul episcopilor de Roma.

Episcopul Leo I (440-461) a fost primul Papă. Împăratul părții de vest a imperiului (Valentinians III, 425-455) a confirmat oficial printr-un edict din anul 445 așa-zisul Primat al episcopilor de Roma, dar numai pentru țările vestice (Italia, Spania, Franța de sud, Africa de nord).

În anul 451, Papa Leo I a protestat contra hotărârii Conciliului Ecumenic de la Calcedon, la care episcopii de Roma și de Constantinopol au fost egal îndreptățiți în chestiunile religioase. După această dată, a început lupta pentru putere și pentru împărțirea sferelor de influență și de întâietate în lumea creștină între cei 2 șefi ai bisericilor de vest (Roma) și de est (Constantinopol), lupta continuată până în zilele de azi.

Papa Symmachus (498-514) a decretat prin Ordonanța Constitutum silvestri că deținătorii Scaunului Apostolic din Roma nu pot fi judecați și condamnați de către oameni obișnuiți.

Papa Grigore I (590-604) a extins influența episcopatului de Roma și în sfera treburilor politice, la început în Italia, apoi în întreaga lume, aprofundând și mai mult discrepanța și neînțelegerile dintre bisericile de vest și de est.

La Sinodul din Whitby (Anglia, 664) Roma a repetat din nou pretenția supremației sale față de Constantinopol.

La Conciliul Ecumenic de la Constantinopol din anul 680 s-a combătut pretenția primatului papal, o mare parte din participanți declarându-se pentru egalitatea tuturor episcopilor și patriarhilor.

Papa Ștefan al II-lea (752-757) a întemeiat primul stat religios din lume (Patrimonium Petri) cu sediul la Roma, îndepărtându-se prin aceasta și mai mult de bisericile de est.

Un dezacord grav între cele 2 biserici concurente (vest și est) s-a produs în anul 863, în timpul procesului intentat de biserica catolică vestică patriarhului estic ortodox Photius.

În secolele 10-11 a avut loc încreștinarea majorității populației ruse. Biserica rusă s-a subordonat imediat Patriarhatului Ortodox de la Constantinopol.

Papa Leo al IX-lea (1049-1054) și patriarhul de Constantinopol Michael Cerularius (1004-1058) au desăvârșit ruptura definitivă dintre cele 2 biserici în anul 1054, în urma unor dezacorduri ireconciliabile (lupta pentru supremație în lumea creștină, divergențe teologice etc). Această ruptură a rămas cunoscută în istorie sub numele de Marea Schismă.

Bisericile de est ortodoxe s-au declarat biserici autocefale după Marea Schismă, patriarhul de Constantinopol fiind considerat de către bisericile estice drept șef al bisericii ortodoxe.

În anul 1589, însă, patriarhul bisericii ortodoxe ruse din Moscova a pretins, la rândul său, preluarea rolului conducător al bisericilor ortodoxe din întreaga lume, ceea ce a produs noi complicații.

Biserica Ortodoxă recunoaște numai primele 7 Concilii Ecumenice creștine, respinge primatul și instituția papală, are o liturghie proprie și cultul icoanelor. Această biserică susține că e singură care ar fi păstrat neschimbate de-a lungul secolelor dogmele, tradiția, cultul și organizarea bisericii creștine, așa cum au fost în primele 8 secole după Isus.

Denumirea de Ortodoxie s-a impus definitiv după Marea Schismă din 1054.

Bisericile ortodoxe se conduc după principiul ierarhic sinodal, alcătuind biserici regionale, autocefale și autonome.

Biserica Ortodoxă Română s-a declarat autocefală în 1864 (în anul 1925 a devenit Patriarhie).

La primele cinci concilii ecumenice ale bisericii creștine au fost stabilite jaloanele dogmelor teoretice, valabile până în zilele de azi. Conciliile au avut loc la Niceea (325), Constantinopol (381), Efes (431), Calcedon (451) și din nou la Constantinopol (553).

Toate aceste patru localități se găsesc în Turcia: Niceea și Calcedon nu departe de Istanbul (fostul Constantinopol), Efes în partea vestică a Anatoliei.

Conciliul 1 din Niceea (anul 325)

Convocat de împăratul român Constantin cel Mare (306-337), în scopul consolidării imperiului român cu ajutorul noii religii creștine, pe cale de extindere cu succes în Europa, nordul Africii și Asia Mică. În spatele convocării celor 318 episcopi a stat lupta pentru putere între Constantin cel Mare, autoproclamat Pontifex Maximus (episcop universal) și episcopi. Părerile împăratului Constantin cel Mare au trebuit să fie acceptate fără împotrivire de către toți episcopii. Până la acea dată, teza general acceptată de biserică era că Dumnezeu și Isus nu sunt ființe identice, ci numai asemănătoare. Constantin cel Mare a obligat membrii conciliului să accepte teza unității indisolubile între Isus și Dumnezeu.

Conciliul 2 din Constantinopol (anul 381)

Convocat de împăratul Theodosius I (347-395) în anul 381. Theodosius I a declarat creștinismul drept religie oficială de stat, ordonând distrugerea tuturor vechilor așezăminte de cult păgâne. La acest conciliu Theodosius I a avut un cuvânt greu de spus: episcopii prezenți au trebuit să accepte introducerea noțiunii de Trinitate (Sfânta Treime) (identitatea de ființă între Dumnezeu, Isus și Sfântul Spirit).

Conciliul 3 din Efes (anul 431)

Convocat la cererea co-împăraților români Valentianus III (425-455, împărat al părții de vest a imperiului, cu sediul la Roma) și Theodosius al II-lea (408-450, împărat al părții de est, cu reședința la Constantinopol). La conciliul al 3-lea, desfășurat sub patronajul acestor 2 împărați, s-a pus problema în ce calitate trebuie privită Maria: drept Christotokos (Mama lui Cristos cel lumesc) sau Theotokos (Mama lui Dumnezeu, Mama Fiului lui Dumnezeu). Conciliul a hotărât recunoașterea Mariei drept Theotokos, eliberând-o de orice păcat pământesc. În spatele deciziei a stat însă Pulcheria (sora mai mare a împăratului Theodosius al II-lea), nu reprezentanții clericali (papa sau episcopii).

Conciliul 4 din Calcedon (anul 451)

Formal, conciliul al 4-lea a fost convocat de împăratul bizantin Marcianus (396-457), în realitate de aceiași Pulcheria, care, după moartea lui Theodosius al II-lea (450) s-a căsătorit cu împăratul Marcianus. Pulcheria a dat tonul și la conciliul al 4-lea, în pofida împotrivirii fățișe a multor episcopi. Conciliul a proclamat, sub presiunea Pulcheriei, dublă natură – divină și umană – a lui Isus, precum și primatul papei de la Roma (împuternicit cu managementul unic al treburilor clericale mondiale).

Conciliul 5 din Constantinopol (anul 553)

Convocat de împăratul bizantin Justinian I (483-565), de fapt de soția sa Theodora (497-548), co-regenți ai imperiului român de est (împreună cu Justinian I). Unul din țelurile lor, urmărite cu intransigență, a fost eradicarea păgânismului prin orice mijloace și creștinarea forțată a maselor. Conciliul al 5-lea a rămas în istorie drept conciliul de aclamare și ovaționare a perechii imperiale Justinian I și Theodora. Justinian a ordonat, înaintea începerii conciliului, arestarea papei Vigilius (537-555) care susținea alte puncte de vedere. La conciliu i-a obligat pe episcopi să aprobe, sub aclamații unanim la comandă, toate tezele religioase propuse de perechea imperială: declararea neautenticității multora dintre tezele inițial acceptate de biserică, în special cele ale lui Origenes (185-254), teza reîncarnării etc (în total au fost pronunțate 15 anateme).