Jonathan Black – Inițiați, Iluminism și Originile Romantismului
|
Getting your Trinity Audio player ready...
|
La mijlocul secolului al XVIII-lea, supremația Statelor Unite ale Americii era încă doar o viziune mistică. La sfârșitul veacului al XVII-lea și în cel care a urmat, Franța devenise cel mai puternic și mai influent stat al lumii. Extremele binelui și răului, săbiile și limbile ascuțite hotărau soarta lumii pe coridoarele de la Luvru și mai apoi de la Versailles.
Este probabil semnificativ faptul că, deși a petrecut ani îndelungați studiindu-i pe rozacrucieni și călătorind chiar în Germania pe urmele lor, Descartes nu a izbutit în această încercare. În mod evident, spre deosebire de Newton, nu era familiarizat cu tehnicile alchimice care i-ar fi putut oferi un acces repetat, eventual controlat, la lumile spirituale.
În colaborare cu teologul și matematicianul Marin Mersenne, al cărui ocrotitor era cardinalul Richelieu, Descartes a dezvoltat o filozofie raționalistă, un sistem închis de raționament ce nu avea nevoie să recurgă la domeniul simțurilor. Filozofia celor doi a contribuit la crearea unei noi forme de cinism și a permis unei serii de politicieni și diplomați francezi să-i surclaseze de departe pe omologii lor străini. Chiar dacă purtau veșminte asemănătoare, deși mai „la modă“ decât contemporanii lor din Germania, Italia, Spania, Anglia sau Țările de Jos, în privința conștiinței deosebirea era la fel de mare ca între conchistadori și azteci.
Curtea franceză a vremii era cea mai strălucitoare din întreaga istorie a omenirii, nu doar din punct de vedere material, ci și ca nivel de sofisticare a culturii sale. Minunată și lipsită de inimă, considera toate acțiunile umane ca fiind motivate de vanitate, în conformitate cu maximele lui La Rochefoucauld. „Atunci când zăbovim cu gândul asupra calităților celorlalți, ne exprimăm de fapt stima pentru propriile noastre simțăminte superioare“ – iată una dintre ingenioasele sale critici la adresa naturii umane. „Oricât de bine s-ar vorbi despre noi, spunea el, nu învățăm niciodată ceva ce nu știm deja.“
În locul lăsat liber de dispariția sincerității a apărut o tiranie a gustului și stilului.
Odată ce spiritualitatea a fost izolată de sexualitate, libertini precum Choderlos de Laclos, autor al romanului Legături primejdioase, despre care se spunea că este un păianjen în centrul unei vaste pânze de intrigi politice și sexuale, Crebillon fiul, care a scris cel mai bun roman libertin, Rătăcirile inimii și spiritului, Casanova și de Sade au devenit personalități reprezentative, admirate pentru complexitatea și ingeniozitatea jocurilor de putere la care se dedau.
În orice activitate sexuală există un element de străduință. Acum însă, această străduință devenise un scop în sine. Chiar și printre cei mai sensibili și mai inteligenți, sexul putea fi redus la un exercițiu de putere.
După mașinațiunile cardinalului Richelieu menite să promoveze interesele naționale în timpul regelui Ludovic al XIII-lea, Ludovic al XIV-lea și-a arogat titlul de Rege-Soare; firește însă că exista aici și o latură întunecată. În vreme ce arta gastronomică a fost dusă pe culmile rafinamentului pentru ca nobilii de la curte să fie mereu mulțumiți, țăranii erau înfometați prin impozite uriașe, iar disidenții religioși erau masacrați din ordinele lui Richelieu. Mai târziu, Maria-Antoaneta avea să fie ferită de imaginea celor bolnavi, bătrâni și săraci, iar Ludovic al XVI-lea citea și recitea obsesiv relatările privind decapitarea regelui Charles I al Angliei, atrăgând asupra sa deznodământul de care se temea cel mai mult.
Zvonuri privind secrete ezoterice de mare putere se auzeau la curte. Cardinalul Richelieu purta la el o baghetă din fildeș și aur, iar dușmanii se temeau de puterile lui magice. Mentorul său, Père Joseph, inițiala eminence grisé, îl învățase exerciții spirituale capabile să dezvolte forțele paranormale, iar un cabalist pe nume Gaffarel îl familiariza cu tainele ocultismului. Un anume Du-boy, sau Duboys, despre care se spunea că ar fi urmaș al lui Nicolas Flamel, a venit la cardinal și i-a adus un manual de magie scris într-un stil obscur, dar, pentru că n-a reușit să interpreteze textul și să-i ofere cardinalului rezultate concrete, a fost spânzurat. Richelieu era, se pare, disperat să atingă în sfârșit celălalt tărâm, fiindcă începuse să folosească metode extreme. Urbain Grandier, un așa-zis adorator al diavolului, a fost torturat din ordinele cardinalului îndelung, până ce a murit; înainte de a-și da sfârșitul se zice că i-ar fi spus: „Ești un om capabil, nu te distruge singur!“
Amanta regelui Ludovic al XIV-lea, Madame de Montespan, a provocat moartea mai tinerei sale rivale prin intermediul unei mese negre.
Unul dintre medicii aceluiași rege, Lesebren, a povestit ceea ce i s-a întâmplat unui prieten al său, care preparase ceea ce el credea a fi elixirul vieții. Omul începuse să ia câteva picături din el în fiecare dimineață, la răsăritul soarelui, cu un pahar de vin. După paisprezece zile, au început să-i cadă unghiile și părul și și-a pierdut vioiciunea. I-a administrat apoi poțiunea unei slujnice în vârstă, dar și ea s-a speriat și a refuzat să mai continue. Drept urmare, prietenul a hotărât să administreze elixirul unei găini bătrâne, îmbibând cu el boabele de porumb. După șase zile, penele au început să-i cadă până când pasărea și le-a pierdut pe toate. Apoi, două săptămâni mai târziu, i-au crescut alte pene, mai frumos colorate și mai strălucitoare decât cele pe care le avusese în tinerețe, și găina a început să facă din nou ouă.
Printre aceste extreme ale cinismului și credulității, între care escrocheriile și înșelătoriile erau la ordinea zilei, inițiații autentici căutau noi modalități de a se înfățișa lumii exterioare. Maeștrii ezoterismului știau dintotdeauna că știința lor le pare neinițiaților o aiureală și se axaseră mereu pe natura paradoxală a universului. Acum, începuseră să se prezinte sub masca farsorilor și a escrocilor.
Un băiat sărac de prin fundăturile Siciliei s-a „reinventat“, spunându-și contele Cagliostro. Șarmul hipnotic, combinat cu frumoasa și tânăra lui soție, Seraphita, pe care o folosea ca pe o momeală, și mai presus de toate zvonul că s-ar afla în posesia pietrei filozofale l-au ridicat până pe culmile societății europene.
Pentru cei defavorizați, el părea un fel de sfânt. Vindecările miraculoase în rândul săracilor din Paris, care nu-și puteau permite un medic, l-au transformat într-un erou popular, iar când a fost eliberat de la Bastilia, unde fusese închis pentru scurt timp, circa opt mii de oameni au venit să-l ovaționeze. Cu ocazia unei dezbateri la care fusese invitat de intelectualii vremii, rivalul său, contele de Gebelin, prieten cu Benjamin Franklin și expert renumit în domeniul filozofiei ezoterice, s-a văzut nevoit curând să admită că se afla în fața unui om a cărui erudiție o depășea cu mult pe a sa.
Cagliostro pare de asemenea să fi avut remarcabile puteri profetice. Într-o celebră scrisoare din 20 iunie 1786 prezisese distrugerea completă a Bastiliei și se spune că ar fi menționat chiar și data exactă, 14 iulie, scrijelind-o pe zidul celulei din închisoarea în care a murit.
Toți cei care dețin puteri supranaturale pot cădea pradă ispitei. Poate că cel mai charismatic și mai deconcertant inițiat al secolului XX a fost G. I. Gurdjieff, care în mod deliberat și-a prezentat ideile într-un stil absurd. Scria la un moment dat despre un organ aflat la baza coloanei vertebrale, grație căruia omul poate vedea totul cu susul în jos și cu dosul în afară, și pe care îl numea „Kunderbuffer“. Astfel, în mod voit dădea un nume hilar șarpelui kundalini, acea rezervă de energie comprimată la baza coloanei vertebrale, esențială în practica tantrică. În mod similar, scria despre zei în uriașe nave spațiale, sau că suprafața Soarelui este rece. Toți cei care îi combăteau ideile se dovedeau a fi nemerituoși; toți cei care perseverau și reușeau să le înțeleagă constatau că disciplina spirituală a lui Gurdjieff funcționa.
După moartea sa s-a aflat că își folosise uneori capacitățile de control mental pentru a profita de tinerele vulnerabile. Un prieten al meu a vizitat India pentru a-l întâlni pe cunoscutul maestru și făcător de minuni Sai Baba, însoțit fiind de frumoasa și tânăra lui iubită. După o cină savuroasă, servitorii s-au retras, iar Sai Baba și-a invitat oaspeții în bibliotecă. Amicul meu răsfoia o carte, în vreme ce prietena lui discuta cu gazda. La un moment dat a remarcat că Sai Baba stătea neobișnuit de aproape de tânără, iar neliniștea i-a sporit când maestrul a adus în discuție dimensiunea sexuală a miturilor hinduse. Deodată, Sai Baba s-a întins pentru a suna un clopoțel de aramă gravat cu sigilii și, concomitent, a părut a prinde în mână ceva din aer. Apoi și-a întors palma în sus și le-a arătat un lănțișor de aur cu o cruciuliță pe el, spunându-i fetei că era rezultatul unei magii adevărate și oferindu-i-l ei.
Prietenul meu a avut impresia că obiectul strălucea cu o aură întunecată. De asemenea, a remarcat că sigiliile de pe clopoțel erau de tip tantric și și-a dat seama că intenția maestrului fusese probabil aceea de a o fermeca pe tânăra fată și a o seduce. Când a întrebat de unde a venit lănțișorul, Sai Baba i-a răspuns: „A apărut în fața ochilor voștri.“
Prietenul meu a luat lănțișorul din mâna gazdei, pentru a o împiedica pe iubita lui să-i atingă și ținându-l în palma deschisă, a folosit arta psihometriei pentru a-i determina originile. Imediat a avut o viziune tulburătoare în care i-au apărut niște jefuitori de morminte și a înțeles că lanțul și crucifixul fuseseră furate din mormântul unui misionar iezuit. I-a spus lui Sai Baba acest lucru și astfel, demonstrându-și propriile puteri magice, a reușit să-i domolească.
Povestindu-mi, mulți ani mai târziu, toate acestea, prietenul meu a adăugat că, de când Prospero și-a frânt bagheta la sfârșitul Furtunii, inițiaților li s-a interzis să-și folosească puterile magice, cu excepția unor circumstanțe speciale, precum cele pe care mi le relatase. Există o lege conform căreia, dacă un practicant al magiei albe își exercită puterile oculte, o putere egală devine disponibilă unui practicant al magiei negre.
Există însă dovezi care să ateste că magia mai este încă practicată în prezent? Într-un magazin cu cărți la mâna a doua din Tunbridge Wells, am dat recent peste un pachet de scrisori în care un ocultist descria cum trebuie folosite farmecele pentru atingerea anumitor scopuri. Unul dintre acestea presupunea introducerea în mâncare, în secret, a sângelui menstrual, pentru a trezi dorințele sexuale ale unui bărbat. Procedeul poate părea o aberație, dar în 2006 guvernul britanic și-a anunțat planurile de a acorda subvenții considerabile pentru dezvoltarea fermelor „biodinamice“. Metoda, concepută de Rudolf Steiner, se bazează pe corespondențele dintre plante și spiritele stelelor, descrise de Paracelsus și Bohme. Steiner recomanda ca, pentru a stârpi șoarecii de pe un teren, să se îngroape în pământ cenușa unui șoarece-de-câmp, obținută atunci când Venus intră în zodia Scorpionului.
Cagliostro rămâne și astăzi o enigmă, dar cel care l-a inspirat constituie un mister și mai greu de pătruns. Conform relatării sale, Cagliostro l-a întâlnit pe contele de St Germain în anul 1785, la un castel din Germania, unde el și soția lui au ajuns la ora stabilită, 2 a. m. Podul cu lanțuri a coborât, cei doi l-au traversat și au ajuns într-o încăpere mică și întunecată. Deodată, ca printr-o magie, uși largi s-au deschis, dezvăluind un templu întins, care strălucea în lumina miilor de lumânări. În mijlocul templului se afla contele de St Germain. Pe degete avea mai multe inele splendide cu diamante, iar pe piept i se zărea un dispozitiv cu pietre prețioase, ce părea a reflecta lumina tuturor lumânărilor, proiectând-o spre Cagliostro și Seraphita. De o parte și de alta a lui St Germain, două ajutoare ale sale țineau boluri din care se înălța fum de tămâie, iar la intrarea lui Cagliostro, o voce aparent fără trup, pe care el i-a atribuit-o contelui – deși buzele acestuia nu s-au mișcat – a răsunat în templu: „Cine sunteți voi? De unde ați venit? Ce doriți?“
Desigur că, într-un sens cel puțin, St Germain știa foarte bine cine era Cagliostro – la urma urmei, întâlnirea fusese stabilită de comun acord; întrebarea lui se referea însă la încarnările sale anterioare, la daimonul și la motivele lui profunde.
Cagliostro s-a aruncat la pământ în fața lui St Germain și, după o vreme, a spus: „Am venit să-l invoc pe Dumnezeul celor Credincioși, pe Fiul Naturii, Părintele Adevărului. Am venit să-i cer unuia dintre cei paisprezece mii șapte să-mi dezvăluie secretele pe care le poartă în sine. Am venit să mă ofer ca sclav, apostol și martir al său.“
În mod cert, Cagliostro și-a spus că l-a recunoscut pe St Germain, dar cine era el de fapt?
Un indiciu în acest sens este faptul că St Germain l-a inițiat apoi pe oaspetele său în misterele templierilor, conducându-l într-o călătorie extracorporală, în zbor deasupra unei mări de bronz topit, pentru a explora ierarhiile cerești.
St Germain își făcuse apariția în societatea europeană pe neașteptate, în anul 1710, venind se pare din Ungaria și având în jur de cincizeci de ani. Scund și cu tenul închis la culoare, purta întotdeauna haine negre și diamante extraordinare. Cei mai frapanți în înfățișarea sa erau ochii hipnotici. După toate aparențele, atrăgea imediat atenția celor din jur grație realizărilor sale, faptului că vorbea mai multe limbi, cânta la vioară și picta. De asemenea, părea a avea o extraordinară capacitate de a citi gândurile.
Se credea că practică tehnici secrete de respirație învățate de la fachirii hinduși și, pentru a medita mai eficient, adopta posturi yoga necunoscute în Occident la vremea respectivă. Deși participa la banchete, nu a fost niciodată văzut mâncând în fața altora și obișnuia să bea numai un ciudat ceai de ierburi pe care și-l pregătea singur.
Dar cel mai mare mister în privința contelui de St Germain se referea la longevitatea sa. Părea un om de vârstă mijlocie când și-a făcut apariția în viața publică în 1710, întâlnindu-l pe compozitorul Rameau la Veneția, și a rămas în atenția societății cel puțin până în anul 1782, fără a lăsa impresia că îmbătrânește. Iar diverse persoane au continuat să-i întâlnească chiar și în 1822.
Ar fi ușor să considerăm că toate acestea sunt roadele unei imaginații demne de romanele lui Alexandre Dumas, dacă martorii care au consemnat întâlnirile cu el în acest răstimp atât de îndelungat nu ar fi de cea mai mare credibilitate. Pe lângă Rameau, dintre aceștia au făcut parte Voltaire, Horace Walpole, Clive of India și Casanova. Contele de St Germain era o figură proeminentă la curtea regelui Ludovic al XV-lea, bun prieten cu doamna de Pompadour și cu suveranul însuși, care i-a încredințat misiuni diplomatice la Moscova, Constantinopol și Londra. În această din urmă capitală, a negociat în anul 1761 un acord intitulat The Family Compact, care a stat la baza Tratatului de la Paris, prin care s-a pus capăt războaielor coloniale dintre Franța și Anglia. Eforturile sale erau întotdeauna îndreptate în direcția păcii și, cu toate că numele său este adesea rostit alături de cel al lui Cagliostro, nu se știe să fi făcut niciodată vreo faptă necinstită. Deși nimeni nu știa de unde provin banii săi — unii susțineau că sursa lor ar fi alchimia — era în mod evident independent financiar, bogat și în nici un caz un aventurier.
Dar cine era de fapt contele de St Germain? Un indiciu privind identitatea lui secretă rezidă în istoria francmasoneriei. Se spune că el ar fi fost cel care a conceput deviza francmasonică „Libertate, Egalitate, Fraternitate“ și, indiferent dacă acest lucru este adevărat sau nu, omul poate fi considerat spiritul viu al francmasoneriei ezoterice.
Mai precis, St Germain trebuie identificat cu o altă personalitate înconjurată de zvonuri, șoapte și incertitudini cu privire la existența lui reală sau imaginară. Conform istoriei secrete, St Germain este de fapt Christian Rosenkreuz reîncarnat în epoca Iluminismului, a expansiunilor imperiale și a diplomației internaționale. Pentru a împrumuta o expresie din opera ezoteristului și autorului de romane științifico-fantastice Philip K. Dick, St Germain învățase cum să-și recompună trupul după moarte.
Acest lucru ar trebui să ne atragă atenția asupra unui mister și mai adânc. Într-o încarnare anterioară, Rosenkreuz/St Germain fusese Hiram Abiff, maestrul arhitect al Templului lui Solomon. În urma asasinării lui Abiff, Cuvântul fusese pierdut. La un anumit nivel, Cuvântul pierdut reprezenta puterea de procreare supranaturală, pe care omenirea o deținuse înainte de Căderea ei în materie. Un element al misiunii lui St Germain, prin intermediul francmasoneriei ezoterice, era acela de a reintroduce în fluxul istoriei cunoașterea legată de Cuvânt.
Cel mai profund mister care îl învăluie însă pe contele de St Germain se referă la o încarnare și mai veche, din perioada în care trupul uman încă nu devenise pe deplin carne solidă. Enoh a fost primul profet al zeului Soare, un om al cărui chip strălucea aidoma razelor solare.
Când St Germain l-a dus pe Cagliostro într-un tur al cerurilor, ei îl urmau de fapt pe cel descris în Cartea lui Enoh. Prin sintagma „Libertate, Egalitate, Fraternitate“, contele viza o epocă în care omenirea se va îndrepta spre zeul Soare cu libertatea gândirii și a voinței, așa cum nu izbutise să facă la prima lui venire.
Istoria secretă a lumii între secolele XVI—XIX a fost dominată de acțiunile din culise ale marilor maeștri înălțați din tradiția occidentală Enoh și Ilie și de pregătirile pentru coborârea din ceruri a arhanghelului Soarelui și mai departe, pentru aceea a unei ființe și mai înalte.
Acești oameni pregăteau calea pentru A Doua Venire.
Pe măsură ce anii secolului al XVIII-lea se scurgeau, întâlnirile cu misteriosul conte au devenit mai rare, dar o atmosferă de optimism și așteptare anima lojile societăților secrete. În Franța, Louis-Claude de Saint-Martin, supranumit „Filozoful Necunoscut“, susținea că „fiece om este un rege“. Chevalier Ramsay, scoțianul care fondase o Mare Lojă la Paris în anul 1730, declara în 1737 în fața inițiaților din capitala franceză: „Lumea întreagă nu este altceva decât o vastă republică. Năzuim la reunirea tuturor oamenilor iluminați la minte [… ] nu doar prin dragostea pentru artele frumoase, ci mai degrabă prin înaltele principii ale virtuții, științei și religiei, în care interesele frăției și cele ale întregii familii a omenirii pot fi împlinite reciproc [… ] și din care supușii tuturor regatelor pot învăța să se iubească unii pe alții.“
Francmasoneria oferea un spațiu protejat pentru dezbaterile de idei tolerante, pentru cercetările științifice neîngrădite și pentru investigațiile în lumile spirituale.
După înființarea lojilor inițiale din Scoția, Londra și Paris, cel mai mare eveniment francmasonic din secolul al XVIII-lea s-a petrecut în anii 1760: magul portughez Martinez de Pasqually a fondat Ordinul Elus Coens („preoții aleși“). Ritualurile ordinului, concepute de Martinez, durau uneori chiar și șase ore și foloseau fumurile degajate de arderea unui amestec de halucinogene și spori ai ciupercii Amanita muscaria. În cadrul ritualurilor de mai târziu ale lui Stanislas de Guaita, profund influențate de cele ale lui de Pasqually, candidatului i se lua legătura de pe ochi și se pomenea în fața unor bărbați cu măști egiptene, care aținteau tăcuți spre pieptul lui săbii ascuțite.
Dacă dr. Dee încercase să readucă experiențele spirituale reale în sânul Bisericii, prin practica magiei ceremoniale, oameni ca de Pasqually și Cagliostro voiau să facă același lucru în francmasonerie. În anul 1782, Cagliostro a fondat Francmasoneria de Rit Egiptean, care avea să exercite o profundă influență în Franța și America.
Elevul și succesorul lui de Pasqually, Saint-Martin, a pus accentul nu atât pe ceremonial, cât mai degrabă pe disciplinele ezoterice, interioare. Influențată în acest sens de lucrările lui Bohme, filozofia martinistă în versiunea sa și-a păstrat importanța în cadrul francmasoneriei franceze până în prezent. Trăind la Paris în vremea Terorii, Saint-Martin primea în apartamentul său bărbați și femei pe care îi iniția printr-un ritual mistic al punerii mâinilor. Pericolul care îi amenința era atât de mare, încât toți purtau măști chiar și în cadrul întâlnirilor, pentru a nu se recunoaște între ei.
Celebru pentru atacurile sale caustice la adresa religiei, despre Voltaire s-a spus adesea că îl detesta pe Dumnezeu. În realitate, el se pronunța împotriva religiei organizate. Când a fost inițiat de Benjamin Franklin, i s-a dat să sărute șorțul care îi aparținuse lui Helvetius. Acesta fusese un cunoscut savant elvețian, iar tratatul său privind transmutările alchimice este depășit ca relevanță doar de cel al lui Leibniz.
A. E. Waite, istoric al francmasoneriei și al experiențelor mistice, amintea în scrierile sale despre „visele de știință străveche (ale masoneriei), ce proclamă că realitatea din spatele viselor trebuie căutată în spiritul acestora“. Pentru el, Voltaire era omul „care deține cheile — care făurise de fapt cheia ce deschisese ușa acestei realități dând la iveală posibilități uluitoare. [… ] Practicile condamnate, artele interzise pot duce, prin ceața misterului, în lumina cunoașterii.“ Vom înțelege mai bine ce înseamnă acest lucru în capitolul următor, dar deocamdată este suficient să spunem că inițiații societăților secrete au fost uimiți de aceste noi posibilități. Inima le era atât de plină de credință și de optimism, încât ar fi fost fără îndoială de acord cu Wordsworth, că beatitudinea este esența vieții.
În rândul artiștilor, scriitorilor și compozitorilor din cadrul societăților secrete, entuziasmul debordant și așteptările privind zorii unei noi ere au dat naștere romantismului. Ori de câte ori remarcăm o înflorire explozivă a artei și literaturii imaginative, așa cum s-a întâmplat de pildă în Renaștere și în Romantism, trebuie să ne ducem cu gândul la prezența undeva în umbră a idealismului sacru ca filozofie de viață și a societăților secrete care o cultivă.
Aceasta a fost istoria lumii din perspectiva idealismului — dacă privim idealismul în sensul filozofic al principiului conform căruia ideile sunt mai reale decât obiectele. În sensul său obișnuit, al vieții trăite în conformitate cu niște idealuri superioare, idealismul a fost, așa cum sublinia George Steiner, o invenție a secolului al XIX-lea.
În veacul anterior, lojile din Anglia, Franța și America acționaseră pentru crearea unei societăți mai puțin brutale, superstițioase și ignorante, mai puțin represive, mai lipsite de prejudecăți și mai tolerante. Lumea devenise între timp astfel, dar totodată era mai frivolă și mai nesinceră.
Chiar și înainte de Teroare existaseră temeri că, deși societatea putea fi determinată să urmeze un drum drept, această măsură nu era adecvată nici pentru natura umană, nici pentru forțele întunecate ce operau în afara legilor naturale. Romantismul a fost, în parte, o încercare de a face față unei efervescente intensități ce se acumula venind din străfunduri și pe care astăzi am numi-o „inconștient“. În timp, ea avea să dea naștere unui tip pătimaș de muzică și poezie. Nerăbdătoare față de convențional, avea să încurajeze spontaneitatea și abandonul de sine.
În patria lui Eckhart, diverși scriitori considerau Franța, mai cu seamă, un tărâm al „mărunților maeștri dansatori lipsiți de suflet, care nu înțelegeau viața interioară a omului“. La Lessing, Schlegel și Schiller, idealismul filozofic a devenit încă o dată o filozofie a vieții. Mai presus de toate, acest idealism stârnea imaginația, deținând convingerea de ordin mistic și ezoteric că imaginația este o modalitate de percepție superioară în comparație cu cea oferită de simțuri. Imaginația poate fi antrenată pentru a sesiza realități mai înalte decât materialismul susținut de apostolii raționamentelor judicioase.
În cadrul istoriei convenționale, romantismul este privit ca o reacție față de ordinea și curtenia secolului al XVIII-lea. Pentru istoria secretă, la originea acestei reacții nu s-au aflat forțele subconștientului, ci unele demonice. Iar rădăcinile ei au fost de natură sexuală.
În iulie 1744, John Paul Brockmer, un ceasornicar londonez, se întreba ce l-o fi apucat pe proprietarul casei în care locuia. Emmanuel Swedenborg, un inginer suedez, păruse până atunci un ins respectabil, la locul lui, care participa în fiecare duminică la slujba de la capela moravă din zonă.
Acum însă, i se zbârlise părul în cap. Făcând spume la gură, îl hăituise pe Brockmer pe stradă, bolborosind și pretinzând că el ar fi Mesia. Când ceasornicarul l-a sfătuit să se ducă la medic, Swedenborg s-a dus la ambasada suedeză, iar fiindcă i-a fost refuzat accesul înăuntru, s-a repezit la un șanț de scurgere aflat nu departe, s-a dezbrăcat și a început să se bălăcească în noroi, aruncând cu bani în mulțime.
Într-o carte recent publicată, rodul unor ani de cercetări meticuloase, Marsha Keith Suchard dezvăluie faptul că Swedenborg cochetase cu anumite tehnici sexuale de atingere a unor stări alterate extreme, care erau predate de altfel respectabila capelă moravă. Autoarea sugerează de asemenea că William Blake a crescut în cadrul acestei biserici și că respectivele practici sexuale au fost cele care i-au inspirat creația poetică.
Am amintit despre diverse tehnici de inducere a unor stări alterate de conștiință, printre care exerciții de respirație, dans și meditație. Practicile sexuale constituie însă esența, cel mai bine păzit secret al societăților secrete. De aceea, este util să urmărim, alături de Marsha Keith Suchard, diferitele stadii de dezvoltare ale practicii urmate de Swedenborg, așa cum au fost ele consemnate în jurnalele sale și menționate în lucrările publicate.
Încă din copilărie, Swedenborg încercase tehnici de control al respirației și observase că, dacă își ținea răsuflarea o perioadă mai lungă, intra într-un fel de transă. De asemenea, constatase că, sincronizându-și respirația cu pulsul, putea adânci această transă. „Uneori ajungeam într-o stare de insensibilitate în privința simțurilor corporale, aproape în starea în care se află muribunzii, păstrându-mi însă nevătămată viața interioară, cu ajutorul forței gândirii și cu suficientă răsuflare pentru a trăi.“ Perseverența în aceste tehnici poate oferi practicantului avantaje considerabile… „există o anume veselie luminoasă, o strălucire plină de bucurie ce persistă în sfera minții, și un fel de radiație misterioasă [… ] ce țâșnește printr-un soi de templu din creier [… ] sufletul este chemat într-o comuniune mai interiorizată și se întoarce în acea clipă în epoca de aur a perfecțiunii sale intelectuale. Mintea [… ] în focul viu al dragostei sale detestă orice altceva [… ] toate simplele plăceri trupești.“ Swedenborg pare a descrie diverse stadii ale stărilor alterate de conștiință, de tipul celor implicate în procesul inițierii. Așa cum sublinia Marsha Keith Suchard, cercetările neurologice moderne au confirmat faptul că meditația mărește nivelul de DHEAS (dehidroepiandrosteron sulfat) și de melatonină, ambele fiind secreții ale glandelor pineală și pituitară despre care ocultiștii susțin că creează cel de-al treilea ochi.
La vârsta de cincisprezece ani, Swedenborg a fost trimis să locuiască împreună cu cumnatul lui, care în următorii șapte ani avea să-i devină mentor; aici, în casa acestuia, cercetările tânărului au dobândit un marcant aspect cabalistic. Am văzut că, la fel ca în orice altă tradiție ezoterică, în Cabală creația este percepută în termenii unei serii de emanații (sefirot) ale minții cosmice. Ca și în miturile anticilor greci și romani, în Cabală aceste emanații sunt masculine și feminine. En Sof, mintea cosmică intangibilă, emană spiritele masculin și feminin, iar acestea se întrepătrund sexual pe măsură ce impulsul creativ coboară. Așa cum imaginile mentale erotice creează spermă, actul imaginativ de iubire al lui En Sof generează efecte fizice.
Imaginația — și îndeosebi cea alimentată sexual— este considerată, prin urmare, principiul originar al creativității.
Conform acestei interpretări cabaliste, Căderea s-a produs ca urmare a unui dezechilibru între sefirot masculine și feminine. Imaginându-și un act de iubire armonioasă și echilibrată între sefirot, adeptul contribuie la reglementarea acestei erori cosmice primordiale.
În tradiția cabalistă, heruvimii ce-și arcuiesc aripile deasupra Chivotului Legământului în Sfânta Sfintelor din Templul din Ierusalim erau considerați o imagine a iubirii armonioase dintre sefirot masculine și feminine. Apoi, când Templul din Ierusalim a fost jefuit de trupele lui Antiohus în 168 î. C., imaginile erotice au fost purtate pe străzi, pentru a-i ridiculiza pe iudei. În anul 70 d. C., când Templul a fost distrus, în inima populației s-a născut o vie dorință de a-l reconstrui. Imagistica sacră a iubirii dintre sefirot masculine și feminine se află în miezul unui program menit să îndrepte un rău istoric.
Swedenborg a scris de asemenea despre metodele de respirație ritmică în funcție de pulsul organelor genitale. Evident că, locuind împreună cu cumnatul său, a început să practice exercițiile de control al respirației imaginându-și concomitent trupuri umane goale, contorsionate erotic în forma literelor ebraice, despre care am amintit deja. Despre acestea se credea că sunt embleme sau sigilii magice puternice. Tehnici similare de utilizare a energiilor sexuale pentru binele spiritual sunt folosite în prezent de unele grupări hasidice. Bob Dylan, care dintr-un punct de vedere este urmașul tradiției poetice a lui Blake, a explorat unele dintre aceste practici.
Controlul este esențial în cadrul practicilor respective, acest lucru fiind subliniat într-o altă tradiție ezoterică a spiritualității cu încărcătură sexuală. Extinderea către est a imperiilor europene a determinat scurgerea în direcție opusă a zvonurilor privind practicile tantrice. Pe acestea din urmă, Swedenborg le-a explorat în detaliu. Un anumit nivel de disciplină psihologică era necesar pentru o excitare prelungită, iar aceasta la rândul ei avea rolul de a redirecționa energiile sexuale spre creier, facilitând astfel pătrunderea în lumile spirituale — un extaz vizionar în locul unuia sexual simplu. Swedenborg stăpânea de asemenea ceea ce este unanim considerat o extrem de dificilă tehnică de control muscular cunoscută adepților hinduși, prin care în momentul ejaculării, sperma nu este eliminată, ci e direcționată în vezica urinară.
Desigur că toate aceste tehnici sunt periculoase, acesta fiind și unul dintre motivele pentru care sunt menținute secrete. Riscul este cel al unei căderi nervoase de tipul celei a cărei țintă a fost proprietarul lui Swedenborg, pentru a nu mai pomeni de nebunie și moarte. Bizarul auxiliar al cercetărilor sale, pe care Swedenborg l-a descoperit în cadrul bisericii morave din New Fetter Lane, a fost o versiune creștină a ocultismului iubirii.
La vremea respectivă, moravii din Londra erau sub influența charismaticului conte Zizendorf. El îi încuraja pe membrii congregației să vizualizeze, să atingă și să miroasă în imaginație rana din coasta lui Isus. În viziunea lui, rana aceasta era un vagin dulce, suculent, din care se scurgea un suc magic. Sulița lui Longinus urma a fi înfiptă în ea în mod repetat și extatic.
Zizendorf încuraja practicarea sexului ca act sacramental și își îndemna adepții să vadă în celălalt, în momentul climaxului, emanațiile spirituale divine. O rugăciune rostită mental de ambii parteneri în acest moment ar fi avut o forță magică extraordinară. Pentru a cita cuvintele lui Swedenborg, „partenerul îl vede pe celălalt în minte [… ] fiecare partener îl are pe celălalt în el însuși“, astfel că amândoi „coabitează în forul lor interior“. În cadrul unei transe vizionare, partenerii puteau să se întâlnească, să comunice și chiar să facă dragoste în formele lor spirituale.
Marsha Keith Suchard menționează că părinții lui Blake erau membri ai acestei congregații și că poetul și-a însușit aceste idei prin vastele lui lecturi din opera lui Swedenborg. Ea sugerează mai departe că pudicii victorieni au șters din desenele lui Blake numeroase elemente explicit sexuale, mergând până la a „îmbrăca“ organele genitale ale personajelor. Deși se știe în general că Blake a fost influențat de filozofia ezoterică a lui Swedenborg și a altora, noi am ignorat până acum aceste tehnici specifice de magie sexuală aflate la baza viziunilor sale.
Blake a avut astfel de viziuni încă de la o vârstă tânără. La patru ani l-a văzut pe Dumnezeu cum îl privea pe fereastră, iar la patru sau cinci ani, în vreme ce se plimba printr-o zonă rurală, a avut viziunea unui copac plin de îngeri „ce brăzdau fiece ramură ca niște stele“. Dar tehnicile secrete ale lui Zizendorf și Swedenborg i-au permis, se pare, o abordare sistematică și cabalistă a acestor fenomene.
În Los, el avea să scrie: „În Beulah Femeia își așterne minunatul Tabernacul în care Bărbatul intră magnific, între Heruvimii ei și devine Una cu ea contopindu-se. [… ] Există un loc în care Contrariile sunt deopotrivă egale, acest loc e numit Beulah.“
În romantism, viața interioară individuală se extinsese în sfârșit, devenind un vast univers de o infinită varietate. Dragostea este de fapt dragostea unui cosmos pentru altul. Adâncul strigă către adânc. Odată cu romantismul, dragostea capătă un nou mod de exprimare și devine simfonică.
Semnificația istorică a acestui fapt este aceea că meditațiile în secret și rugăciunile câtorva inițiați au alimentat o izbucnire populară împotriva materialismului. Noul mod de a face dragoste, reinterpretând crearea universului, constituia un fel de a spune că dreptatea nu este pur și simplu o chestiune de putere, că există idealuri mai înalte decât pragmatismul și egotismul iluminat și că, dacă intri în starea mentală adecvată, poți percepe lumea ca având sens.
Dacă oamenii vor face dragoste pentru a deveni iluminați, lumea va deveni un loc al umbrelor. Iar când se vor trezi din nou, înțelesurile se vor fi așternut asupra lumii ca roua.
Prin urmare, originile romantismului au fost deopotrivă sexuale și ezoterice. Poetul german Novalis amintea de un „idealism magic“. Din această magie, acest idealism și acest spirit vulcanic s-a născut muzica lui Beethoven și Schubert. Beethoven auzea un nou limbaj muzical, resimțea și exprima lucruri care nu mai fuseseră resimțite și exprimate niciodată până atunci. La fel ca Alexandru cel Mare, devenise obsedat în încercarea sa de a identifica acest influx divin, sursa geniului său nestăvilit, citind și recitind texte ezoterice egiptene și indiene. Astfel, Sonata în Re minor și Appassionata sunt echivalentele beethoveniene ale Furtunii lui Shakespeare, cele mai explicite expresii ale ideilor sale oculte.
În Franța, martinistul Charles Nodier scria despre conspirații în rândul armatelor lui Napoleon, menite să-i distrugă pe celebrul comandant. Mai târziu, el i-a familiarizat cu filozofia ezoterică pe unii dintre tinerii romantici francezi, printre care Victor Hugo, Honoré de Balzac, Alexandre Dumas fiul, Eugène Delacroix și Gérard de Nerval.
Owen Barfield menționa că există întotdeauna un puternic curent de idei platonice, de semnificații vii, pe care din când în când, minți rafinate precum cea a lui Shakespeare sau Keats îl pot discerne. Keats numea abilitatea de a face acest lucru „capacitatea negativă“, ceea ce pentru el era situația în care un om este capabil să fie înconjurat de „incertitudini, mistere și îndoieli fără a căuta nervos date concrete și elemente raționale“.
Cu alte cuvinte, el aplica în poezie aceeași reținere deliberată în a impune un tipar, așteptând apariția unuia mai amplu, pe care Francis Bacon îl susținuse în sfera științifică.
„Să țese în jurul lui un cerc în trei… / Căci cu nectar el s-a hrănit / Și laptele din rai el l-a băut.“ Samuel Taylor Coleridge avea o aură de supranatural, fiind adânc cufundat în filozofia lui Bohme și Swedenborg. Dar prietenul său, William Wordsworth, a fost cel care a consemnat cea mai pură, mai simplă și mai directă expresie a sentimentului aflat în inima idealismului ca filozofie a vieții. Când scria că simte „O prezență ce mă tulbură cu bucuria / Unor gânduri înalte; un sentiment sublim / Ceva mult mai adânc contopit / Al cărui sălaș e lumina soarelui-apune / Și oceanul larg și viul aer / și cerul albastru și a omului minte, / O mișcare și un duh ce îmboldește / Tot ce gândește, toate țintele tuturor gândurilor, / Și străbate toate lucrurile…“, Wordsworth se referea la ce înseamnă să fii idealist într-un stil care are chiar și astăzi rezonanțe moderne.
Până și cei care, la nivel conștient, neagă existența realității superioare de care amintește poetul aici recunosc ceva în acest poem, Versuri scrise mai sus de Tintern Abbey. Ceva undeva înlăuntrul lor le sună cunoscut; altfel, pentru ei versurile rămân complet lipsite de sens.
În vremea în care scria Wordsworth, lumea nu trebuia să se străduiască pentru a sesiza aceste simțăminte. Goethe, Byron și Beethoven s-au aflat în fruntea unei ample mișcări populare.
Și atunci, de ce a luat-o totul pe un drum greșit? Din ce motiv acest impuls spre libertate a sfârșit sub forma abuzului de putere?
Pentru a înțelege rădăcinile acestei catastrofe, este necesar să identificăm modul în care în societățile secrete s-au infiltrat susținătorii materialismului. Chevalier Ramsay interzisese în mod special discuțiile despre politică în lojile pe care le-a fondat în anul 1730, dar francmasoneria era atrăgătoare pentru liderii politici ai Europei. Pentru toți cei care doreau să exercite o anume influență în plan politic, ea trebuie să fi constituit o ispită.
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
