Jonathan Black – Avraam: Conștiință, Monoteism și Căutarea Sensului

Există o poveste în Talmud despre Avraam, când era copil – Avram, cum i se spunea pe atunci – care, ajungând la o anumită vârstă, și-a întrebat tatăl unde îl poate găsi pe Dumnezeu care a făcut cerul și pământul.

— Fiul meu, făcătorul tuturor lucrurilor e aici cu noi, în casa asta.

— Atunci, arată-mi-l, te rog, tată, a spus Avram.

Tatăl său l-a dus într-o cameră secretă, unde i-a indicat doisprezece idoli mari, înconjurați de mulți alții mai mici, cu resturi de mâncare și alte ofrande împrăștiate în fața lor.

– Iată-l, fiule. Ei sunt zeii care au creat totul.

Avram a înșfăcat un drug de fier și, furios pe părintele lui, a sfărâmat toate imaginile, mai puțin una:

– Ai adus păcatul asupra sufletului tău, același păcat pentru care strămoșii tăi au fost pedepsiți cu Potopul. Tată, nu mai sluji astfel de zei, ca să nu cadă păcatul pe sufletul tău și pe cele ale familiei tale!

Iată o serie de întrebări care vor fi unul din marile daruri făcute lumii de poporul evreu. Avraam, așa cum a devenit mai târziu, a fost renumit în toată lumea antică pentru că a dus această nouă calitate printre oameni.

Familia lui Avraam era originară din Uruk, marea cetate cârmuită de Ghilgameș. Poate că acesta era încă în viață când s-a născut Avraam. Potrivit legendei iudaice, tatăl lui Avraam lucra pentru Nimrod, care se poate să fi fost succesorul lui Ghilgameș la tron. Unii chiar l-au identificat pe Ghilgameș cu Nimrod.

Dar, dacă am compara povestea lui Ghilgameș cu cea a lui Avraam, ar fi evident că avem de-a face cu altă mentalitate.

Tradiția spune că Avraam a fost alungat din Uruk pentru că a refuzat să muncească la construirea Turnului Babel. Turnul Babel era cel mai înalt din marile zigurate sau piramide în trepte care dominau cetatea.

Pentru ființele spirituale cele mai importante era din ce în ce mai greu să coboare în zbor din ceruri pe pământ. Am făcut drum lung în această istorie, de la vremurile în care Dumnezeu umbla cu Adam și Eva prin Grădina Raiului și senzația de cunoaștere, chiar nemijlocită, a faptelor zeilor, pe care o găsim în miturile grecești. Poveștile de viață dinaintea Potopului ne înfățișează o paradă sclipitoare de fapte cerești, care începe să pălească abia în timpul semizeilor. Eroii de după Potop, ca Rama și Krișna, se luptă cu diavolii – în legendele cu Zarathustra, cerul este întunecat de atâția demoni -, dar îngerii de ordin superior și zeii sunt, fără îndoială, o prezență constantă pentru ei.

Potrivit lui Rudolf Steiner, preoții din Egipt și Sumer credeau că cel mai apropiat loc din care multe ființe puternice de rang înalt se puteau apropia de pământ din proprie voință e luna. Prin urmare, luna a devenit un fel de loc de escală, iar Marea Piramidă din Egipt și ziguratele din Sumer erau construite special pentru a atrage ființele cerești de pe lună.

Piramidele antice pot fi percepute ca un strigăt puternic de suferință, monumente închinate unei enorme senzații de pierdere – pierderea marii viziuni cosmice și a mărețului scop unificator al universului. Asta se ascunde în spatele poveștii cu Turnul Babel. Atunci când Biblia spune că, drept pedeapsă pentru că au încercat să ia cu asalt meterezele cerului, oamenii au început să vorbească limbi diferite, se subînțelege că popoarele nu mai împărtășeau aceeași viziune cosmică, ci vedeau doar la mică distanță în tărâmurile spirituale niște forme ca umbrele, care îi lăsau pe oameni învrăjbiți unii cu alții și incapabili să-și zărească scopul comun.

Avraam a avut sentimentul pierderii, senzația că îi lipsea ceva. El voia să găsească o logică a acestor bâiguieli, un sens, o structură, o unitate, dar nu avea să facă apel la zigurate pentru a-și împlini dorința spirituală. Va elabora noi metode pentru el însuși și pentru omenire.

În jurul anului 2000 î.Hr. a plecat din Uruk și a lăsat zgârie-norii lumii antice ca să rătăcească prin deșert. Încerca să găsească un sens, un model, o unitate în toate acestea și avea să reușească prin intermediul unei serii de întâlniri tainice și, în cele din urmă, al unei celebre probe, ale cărei adevărate semnificații s-au revelat, după cum vom vedea, într-o tradiție mistică, secretă.

Dumnezeu i-a spus lui Avraam: „Pleacă din țara ta și din casa părinților tăi, într-o țară pe care ți-o voi arăta eu.” Iată prima referire la Țara Făgăduinței. Avraam avea 70 de ani când el, soția lui, Sara, și nepotul său, Lot, au pornit spre sud și au ajuns în Canaan. Anii de foamete i-au obligat să renunțe la viața nomadă și să stea o vreme în Egipt. Apoi, mai târziu, când a crescut numărul adepților și al vitelor care îi urmau, Avraam și Lot s-au despărțit.

După câtva timp, Lot a fost luat ostatic de un rege din partea locului, iar Avraam a înarmat și a pregătit 318 adepți ca să-și salveze nepotul. Avraam sărbătorea eliberarea lui Lot într-un loc numit Salem, mai târziu Ierusalim, când a avut un vizitator ciudat.

„Și Melhisedec, regele Salemului, i-a adus pâine și vin. Melhisedec acesta era preotul Dumnezeului celui Preaînalt. Și a binecuvântat Melhisedec pe Avram și a zis: Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului și al pământului (…) Care a dat pe vrăjmașii tăi în mâinile tale. (Facerea, 14:18-20)

Melhisedec înseamnă „Rege al Dreptății”. În Vechiul Testament există câteva referiri la Melhisedec, în Psalmi 110:4: „Tu ești preot în veac, în felul lui Melhisedec.”

Aceste două scurte pasaje conțin tot ce are de spus Vechiul Testament despre misteriosul Melhisedec. Dar în Epistola către evrei se spune despre Iisus Hristos că este pentru totdeauna preot în felul lui Melhisedec, aluzie la Psalmul 110. Așadar, despre Iisus se afirmă că ar fi un discipol al lui Melhisedec. Și Pavel susține despre cel din urmă că e „fără tată, fără mamă, fără spiță de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârșit al vieții, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea”. Melhisedec este, fără îndoială, un personaj extraordinar, iar pictorii și arhitecții au înțeles acest lucru. Avea să devină o figură foarte importantă în iconografia creștina.

Care e secretul său?

Găsim un indiciu în vechea scriere creștină Pistis Sophia, unde e numit „marele primitor al Luminii Veșnice”. Iată unul din titlurile lui Mânu, Fiul Soarelui și supraviețuitorul Potopului în tradiția hindusă – omul pe care noi îl cunoaștem ca Noe. Conform unei tradiții talmudice, de copil, Avraam a plecat singur să învețe la picioarele strămoșului său Noe.

Melhisedec e Noe deghizat, păstrător și învățător al străvechii înțelepciuni antediluviene. Nu a murit ca orice om. Aproape contemporan cu Avraam, Ghilgameș l-a căutat prin lume, dar nu a reușit să treacă proba la care l-a supus Noe. Căzuse pradă „somnului”, nu reușise să pună întrebările corecte și aspirațiile lui fuseseră mărginite și materialiste. Acum Noe/Melhisedec îi împărtășea Iui Avraam cunoștințele sale despre viața veșnică, simbolizată de ceremonia pâinii și vinului.

Apoi Dumnezeu i-a făcut lui Avraam o promisiune. I-a spus: „Privește la cer și numără stelele, de le poți număra. Atât de mulți vor fi urmașii tăi!* (Facerea, 15:5)

Ca și călătoria lui Melhisedec, e o promisiune fără sens tainic. Dumnezeu nu vrea să spună doar că descendenții lui Avraam vor fi la fel de numeroși ca stelele, dar și că vor fi rânduiți ca stelele. Vor fi rânduiți în douăsprezece triburi, așa cum stelele sunt aranjate în cele douăsprezece constelații ale zodiacului, iar destinele lor vor fi hotărâte de mișcările îngerilor aștrilor și planetelor, potrivit unui plan și model unificator.

Dar avea să se împlinească făgăduința lui Dumnezeu? Părea foarte improbabil. Avraam și Sara nu aveau copii și erau deja foarte bătrâni.

Când a împlinit 99 de ani, Avraam a avut vizitatori și mai misterioși. Stătea în cortul său, la adăpost de soarele amiezii. A ridicat privirea spre soare și a văzut trei oameni apropiindu-se. A ieșit repede din cort să-i întâmpine, a făcut o plecăciune adâncă și le-a oferit apă să se spele pe picioare. Apoi i-a rugat să se odihnească sub un copac, iar Sarei i-a spus să facă turte și să aducă unt, lapte și carne ca să-i ospăteze pe musafiri.

Fără să știe, se afla în “prezența îngerilor”, iar unul din ei i-a spus că Sara îi va purta curând un copil. Fiind într-un cort învecinat, Sara a râs când a auzit așa ceva. Soțul ei avea acum 99 de ani, iar ea împlinise 90.

Alt înger l-a prevenit pe Avraam de distrugerea Sodomei și a Gomorei, unde încă trăia nepotul lui.

Lot stătea la poarta Sodomei când a văzut niște străini apropiindu-se. Ca și Avraam, le-a făcut o plecăciune adâncă. I-a poftit în casă, oferindu-le apă să se spele pe picioare, și i-a ospătat. Dar, când a venit timpul de culcare, Lot a auzit niște oameni înconjurând casa, cerând să li se spună cine sunt străinii.

Ce-i făcuse pe locuitorii Sodomei atât de suspicioși? Se simțeau vinovați? Simțeau oare că a venit cineva să-i spioneze și să-i judece? I-au cerut lui Lot să-și scoată afară oaspeții și, când el a refuzat, au încercat sâ dărâme ușa.

Misterioșii vizitatori s-au folosit de o putere supranaturală care i-a orbit pe atacatori, iar asaltul asupra casei n-a mai avut loc.

Apoi îngerii i-au explicat lui Lot că Dumnezeu avea să distrugă orașul și că el trebuia să fugă de acolo înainte de revărsatul zorilor, împreună cu soția și fiicele sale.

Când a sosit timpul, familia tot șovăia. Îngerii le-au spus să se grăbească. I-au luat de mână pe Lot, pe soția și pe fiicele lui și i-au scos din cetate, ducându-i la adăpostul unui munte.

Când a răsărit soarele, „Atunci Domnul a slobozit peste Sodoma și Gomora ploaie de pucioasă și foc din cer de la Domnul.” (Facerea, 19:24)

Avraam avea o sută de ani când Sara i-a născut un fiu. Femeia a spus: „Dumnezeu m-a făcut să râd, așa că toți care vor auzi de asta vor râde cu mine.” Și-au botezat copilul Isaac, însemnând „cel ce râde”.

Băiatul a crescut mare, voinic și mereu vesel. După ceva vreme, când Isaac ajunsese de 14 ani, Avraam i-a zis Sarei:

– Mâine o să-l iau cu mine.

Sara își iubea foarte mult fiul și nu îi plăcea să plece de lângă ea.

– Te rog să nu-l duci prea departe și să nu stați prea mult.

Femeia a reușit să zâmbească, dar în noaptea aceea nu a putut să doarmă. Când stătea trează în pat, Sara a avut o premoniție, iar a doua zi de dimineață l-a strâns pe Isaac la piept, plângând încetișor:

– Băiatul meu, singurul meu copil, speranța mea!

S-a întors apoi spre Avraam și i-a zis:

– Să ai grijă de băiat. E atât de tânăr! Să nu-l pui să meargă în căldură.

Pe drum, Isaac a observat că tatăl lui strânge vreascuri pentru o jertfă.

– Tată, unde e mielul pentru ofrandă? l-a întrebat.

– Dumnezeul nostru te-a ales pe tine, făptură fără păcate, a răspuns Avraam, ca jertfă acceptabilă în locul unui miel.

L-a luat de umeri și s-a uitat în ochii lui.

-Ești fără de păcat? Este ceva rău în inima ta de care să nu știu eu? Dacă este, a venit timpul să-mi spui.

– Nu am… niciun regret, a spus Isaac.

După ce au mers trei zile au ajuns la muntele sfânt ales de Dumnezeu iar Avraam a construit un altar și a pus lemne deasupra. Fiul său l-a ajutat, Apoi Avraam l-a legat de lemne.

– Leagă-mă bine ca să nu mă zbat! i-a cerut Isaac. Spune-i mamei că am murit cu mult curaj.

Avraam s-a întors cu spatele, să nu-i vadă Isaac lacrimile din ochi.

– Și acum iute, tată, împlinește voia Domnului!

I se ceruse lui Avraam să-și jertfească fiul mult iubit pe care el și Sara îl așteptaseră atâția ani? Acum îngerul Domnului l-a strigat din ceruri:

– Avraam! Avraam!

– Aici sunt.

– Să nu ridici mâna asupra fiului tău și să nu-i faci niciun rău!

Și Avraam și-a ridicat ochii și a văzut un berbec care își prinsese coarnele în desiș. S-a dus la animal, l-a luat și l-a ars drept ofrandă, în locul fiului său.

Iată cum se ivește iar filonul adânc și misterios de sensuri ce se ascunde în întreaga poveste a lui Avraam. Coarnele berbecului prins în hățiș reprezintă ceea ce în mistica hindusă se numește chakra coroanei, organul pereche al vederii spirituale, care, când e deschis, le permite oamenilor să vadă în lumea spirituală și să intre în comuniune cu zeii, îngerii și spiritele. Avraam își sacrifică această capacitate. Evită formele extatice, atavice ale religiei organizate în zigurate, și răvășirea simțurilor, care duce la viziuni haotice. Oamenii din epoca piramidelor tânjeau după forma vizionară a conștiinței de odinioară și, dacă nu puteau întâlni cele mai nobile ființe spirituale, se mulțumeau cu cele inferioare, chiar și cu demoni. Avraam a înțeles întru câtva că omenirea va trebui să respingă această mentalitate atavică. Dacă realitatea spirituală era mai puțin la îndemână, mai puțin omniprezentă, omul va reuși să-și dezvolte capacitatea de a ajunge la ea.

Legenda lui Avraam este începutul poveștii despre căutarea Țării Făgăduinței și, important, aceasta este istoria dezvoltării unei noi forme de conștiință. În istoria sacră, conștiința umană nu este niciodată statică, ci continuă să evolueze, iar în Facerea și în Ieșirea, evreii sunt prezentați dezvoltându-și noi facultăți în numele întregii omeniri.

Avraam e numit uneori „părintele monoteismului” și stă la temelia iudaismului, a creștinismului și a islamului. E important să nu ne lăsăm în voia niciunui anacronism. Oamenii din vremea Vechiului și Noului Testament și cei din timpul Coranului nu erau monoteiști în sensul în care sunt unii astăzi – nu credeau într-o ființă divină total nediferențiată sau în inexistența altor ființe spirituale distincte. Lumea rămăsese plină de alți zei, îngeri, demoni și alte spirite. Sf. Pavel recunoaște existența altor zei în 1 Corinteni, 8:5: „Căci deși sunt așa-ziși dumnezei, fie în cer, fie pe pământ, precum și sunt dumnezei mulți și domni mulți, totuși, pentru noi, este un singur Dumnezeu.”

Avraam a fost întemeietorul monoteismului, deoarece a intuit că există o mare Minte Cosmică la baza tuturor lucrurilor, una care planifică tot. Monoteismul nu însemna că nu există și alți zei sau ființe spirituale, ci că există un plan unificator în lume și, foarte important, că omenirea va trebui să-și dezvolte inteligența pentru a descoperi acest plan. Datorită monoteismului, omenirii avea să i se dea posibilitatea de a înțelege în întregime viața și universul și, pentru a reuși, își va dezvolta facultatea gândirii susținute, abstracte.

În drumurile lor, israeliții treceau prin locuri aride și neprimitoare. Foametea i-a mânat înapoi în Egipt, unde au ajuns sclavi. Traiul lor nomad a fost înlocuit cu viața printre monumente gigantice de piatră, obeliscuri, piramide și temple. În țara lui Isis și Osiris se păstrau vechile cunoștințe despre ceremonii. Civilizația egipteană era obsedată de moarte și peisajul citadin semăna cu o vastă necropolă.

Cel mai vestit dintre israeliți a ajuns prinț egiptean. El și fratele său Aaron vor concura cu magicienii egipteni la realizarea celor mai spectaculoase vrăjitorii.

Forțele materialismului i-au redus la tăcere pe marii învățători ai lumii Zarathustra și Krișna. Lumina mesagerilor zeului Soare a pălit și din China s-a răspândit o nouă formă de înțelepciune, detașată de tărâmurile spirituale. Îi învăța pe oameni să fie prudenți și să-și vadă de interesele lor materiale.

Dumnezeu și îngerii au avut întotdeauna intenția ca spiritele umane să cadă în ghearele materiei, dar ei cădeau prea repede și prea departe. Oamenii nu numai că au fost treptat izolați de tărâmurile spirituale, dar și unul de altul. Au apărut noi forme de cruzime.

Pentru prima dată în istorie auzim de tiranie, sclavie, exploatare și masacre.

Pe zidurile templelor de la Karnak, Egipt, sunt basoreliefuri imense care glorifică atrocități. Cum nu mai aveau viziunea ordinelor superioare de îngeri înălțându-se spre marea Minte Cosmică, oamenii au ajuns să vadă ordinele inferioare de ființe spirituale ca pe cei mai mari zei. Pretindeau că una sau alta din aceste ființe era zeul tribului sau cetății lor și, printr-o răsturnare stranie și cumplită, Dumnezeul lui Avraam a devenit și zeul războiului.

 

---

Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

---