Cruciadele - Campanii militare, inchizitia, conciliile ecumenice si Marea Schisma

(Vezi aplicatia Trezirea Inteligentei)

Cruciadele au fost campanii militare ale crestinismului catolic, cu scopul de ocupare ale unor teritorii din Palestina, cu lacasuri de cult biblice, teritorii care nu au apartinut niciodata in trecut vreunei tari europene. La declansarea Cruciadelor au mai contribuit si urmatorii factori:

Penetrarea turcilor seldciuci in anul 1071 in Asia Mica (care au ingreunat liberul pelerinaj al credinciosilor crestini in Palestina).

Apelul împaratului bizantin ortodox Alexios Komnenos, care se simtea acut amenintat de turci.

Zelul confesional si spiritul belicos al epocii.

Ideea de razboi sfânt pusa in circulatie de papalitate, cuplata cu false promisiuni de iertare a pacatelor in caz de moarte în timpul Cruciadelor (indulgente).

Dorinta de îmbogatire usoara si rapida a aventurierilor europeni.

Interese comerciale in zona estica a Bazinului Mediteranian.

Cruciadele au constituit (alaturi de încrestinarile fortate din primele secole dupa Edictul de la Milano din anul 313, de Reconquista iberica din secolele 14-15, de Conquista spaniola a Americii Latine din secolele 15-16, de razboaiele si persecutiile contrareformei catolice din secolul 16, de vânatorile medievale de vrajitoare si de Inchizitie) cele mai mari crime savârsite de Biserica impotriva umanitatii. Istoricii apreciaza ca in total au fost ucisi de catre Biserica in 1500 ani (între secolele 4-19) circa 10 milioane oameni nevinovati, in timp ce alte câteva milioane de oameni nevinovati au fost persecutati, torturati, mutilati, exilati, distrusi psihic.

In timpul celor sapte Cruciade, trupele de aventurieri crestini catolici au devastat peste tot pe unde au trecut (Europa si Asia), au ucis zeci de mii de crestini ortodocsi (razbunare pentru Marea Schisma din 1054) si zeci de mii de locuitori civili necrestini ale regiunilor asiatice.

Cruciada 1 (1096-1099): a dus la cucerirea Ierusalimului in anul 1099 si la întemeierea Regatului Ierusalimului, cu orasele vasale Akkon, Antiochia, Edessa, Tripolis, Beirut, Sidon, Tyros. Cu ocazia ocuparii Ierusalimului, Cruciatii au macelarit peste 20.000 mii locuitori (inclusiv copii, batrâni, femei).

Cruciada 2 (1147-1149): ocuparea Edessei de catre turcii seldciuci a provocat cea de a doua Cruciada. Cruciada, condusa de trupele imparatilor Konrad al III-lea (Germania) si Ludovic al VII-lea (Franta), s-a incheiat cu un total esec.

Cruciada 3 (1189-1192): si-a propus recucerirea Ierusalimului (intrat din anul 1187 in stapânirea musulmanilor). Cruciada nu a avut succesul scontat, incheindu-se numai prin recucerirea Akkonului si printr-un armistitiu, prin care musulmanii au permis accesul pelerinilor neînarmati si pasnici in Ierusalim.

Cruciada 4 (1201-1204): initiata de papa Innocentiu al III-lea impotriva Egiptului (stapânul Ierusalimului), si-a abandonat rapid telul primar, degenerând intr-un razboi fraticid, indreptat contra Constantinopolului ortodox, unde aventurierii catolici vestici au instaurat temporar in 1204 un regat neviabil pro-catolic, deasemenea numeroase mici principate catolice pe teritoriul Greciei ortodoxe, principate la fel de neviabile. Peste tot au comis crime pe scara larga.

Cruciada 5 (1228-1229): condusa pe cale maritima de imparatul german Friedrich al II-lea, recucereste pentru ultima data Ierusalimul, oras care va fi pierdut de Cruciati definitiv in anul 1244.

Cruciada 6 (1248-1254): ajunge in impas in anul 1250, prin luarea ca prizonier a regelui francez Ludovic al IX-lea, conducatorul ostilor catolice, rascumparat cu mari sume de bani. Cruciada reuseste numai mentinerea unor posesiuni izolate dinafara Ierusalimului.

Cruciada 7 (1270): condusa de regele francez Ludovic al IX-lea, esueaza rapid.

In anul 1291 cad si ultimele bastioane ale crestinilor catolici in mâinile musulmanilor (Akkon, Sidon, Tyros, Beirut).

Inchizitia a fost o instanta judecatoreasca instituita de biserica catolica, prin decretul Papei Gregor IX in anul 1231, in scopul depistarii si reprimarii sângeroase a asa-zisilor “eretici”.

Sarcina interogatoriilor, persecutiilor, torturilor si arderilor pe rug a fost preluata de catre ordinele calugaresti ale Franciscanilor si Dominicanilor. In fruntea inchizitiei a stat un Mare Inchizitor. Inchizitia a constituit una din cele mai grave erori savârsite de Biserica Romano-Catolica, care a dus la crime pe scara de masa impotriva umanitatii.

Dupa ce Romano-Catolicismul si-a consolidat puterea in Evul Mediu, cetatenii cu vederi liberale, care nu se aliniau cu dorintele, nu intotdeauna biblice, ale Bisericii oficiale, au inceput sa fie priviti ca “eretici”, ca inamici ai societatii. La doi ani dupa masacrarea ereticilor albigenzi, Papa Grigore IX publica documentul apostolic Excommunicamus (20 aprilie 1231) prin care anunta infiintarea unui tribunal supranational care sa judece cazurile de erezie. Intentia Papei Grigore IX stabilea ca obligatorie efectuarea unei anchete care sa confirme sau sa infirme temeinicia acuzatiei de erezie. Tribunalul a primit numele de inchizitie (l.lat. inquisitio = cercetare, ancheta).

Inchizitia a functionat mai mult in tarile din sudul si vestul Europei, in special in Spania si a inceput a judeca pe toti aceia care au ncercat sa raspândeasca printre credinciosi invataturi asa-zise false in materie religioasa, in dauna credintei. Biserica a considerat firesc sa aiba si ea un for care sa ceara socoteala celor care se amestecau in probleme religioase fara a fi – dupa parerea ei – competenti; aceasta a fost Inchizitia. Ea a jucat un mare rol mai ales in istoria Evului Mediu. Condamnarile care s-au facut se datoreaza principiilor considerate optime pentru a apara ordinea publica lezata prin invataturile asa-zise eretice.

Când era semnalata prezenta ereziei intr-o regiune, se anunta o ancheta: ori se deplasa tribunalul la fata locului, ori erau convocati suspectii, in corpore, la centru. Când era vorba de cazuri particulare, celui in cauza i se trimitea o citatie prin parohia teritoriala. Neprezentarea la locul stabilit in termen de 30 de zile atragea dupa sine excomunicarea, fapt care reducea sansele la proces. Adus in fata Tribunalului, suspectul era pus sa jure ca va spune adevarul, dupa care era interogat si un notar consemna intrebarile si raspunsurile. Mijloacele dure de constrângere fizica erau folosite in cazul in care cel anchetat refuza sa raspunda la intrebari. Asa-zisul eretic care isi retracta erorile primea o sanctiune ispasitoare, dupa gravitatea constatata arbitrar.

Categorii de pedepse degradante date de Inchizitie inculpatilor:

– posturi indelungate, opere de binefacere, zidirea unei biserici, pelerinaje la locurile sfinte.

– participarea la celebrari liturgice comunitare stând intr-un colt al bisericii, descult si cu o lumânare aprinsa in mâna.

– purtarea unui semn distinctiv, cusut pe haine, ori purtarea unor vesminte de culoare speciala.

– amenzi, confiscarea bunurilor, interdictia indeplinirii anumitor functii publice.

– inchisoarea pe un timp determinat sau pe viata.

– condamnarea la moarte.

Cei care aveau legaturi cu diferite secte ori cu eretici erau excomunicati. Când un eretic refuza sa retracteze sau când recidiva, Tribunalul inchizitorial il incredinta judecatorului civil, care, de regula, ii pregatea rugul. Majoritatea inchizitorilor au dat Inchizitiei o fata monstruoasa (Thomas de Torquemada, Conrad de Marbourg, Robert cel Mic, Pierre Cauchon, Jean le Maitre, Bernard Gui s.a.), compromitând masiv Biserica. Au existat si inchizitori ceva mai corecti, unii dintre ei fiind declarati ulterior de Biserica chiar sfinti (Sf. Petru din Verona, Sf. Fidelis de Sigmaringen, Sf. Ioan Capistran). Biserica a declarat sfinti si martiri si pe unii dintre cei pe care Inchizitia i-a chinuit, condamnat la ani grei de temnita sau i-a ars pe rug (Tereza de Avila, Ioana d’Arc, arhiepiscopul de Toledo s.a.). Oricât ar parea de straniu, Biserica Romano-Catolica nu a renuntat formal la Inchizitie decât in 1908, prin reorganizarea eclesiastica produsa sub papa Pius al X-lea. Dar nici pâna azi Biserica Romano-Catolica nu a condamnat Inchizitia ca institutie criminala.

Episcopii de Roma Calixtus (217-222 d.C.) si Stefanus (254-257 d.C.) au fost cei dintâi reprezentanti ai autoritatilor clericale care au emis pretentia primatului episcopilor de Roma, fata de restul bisericilor crestine din lume. Dupa parerea lor, episcopii de Roma ar trebui sa fie recunoscuti de intreaga lume crestina drept urmasi de jure ai apostolului Petru, decedat la Roma.

Pretentia se bazeaza pe un text ambiguu din Evanghelia lui Matei (16,18) si anume la discutia lui Isus cu apostolul Petru in localitatea Caesarea-Philippi din nordul Palestinei (azi: Banjas, Israel), cu încredintarea cheii simbolice succesorale: Si eu iti spun: tu esti Petru (joc de cuvinte: kephas-petrus = stânca-piatra) si pe aceasta piatra voiu zidi ecclesia mea (ecclesia = adunare, nu biserica in sensul ulterior interpretat) (cuvântul biserica vine de la cuvântul latin basilica = templu, lacas de cult la Romani). Ambiguitatea textului a constituit unul din motivele pentru care bisericile ortodocse si reformate nu au recunoscut niciodata primatul papei de la Roma.

Marii teologi ai secolelor 2 si 3 d.C. au acceptat, ce-i drept, rolul deosebit al apostolului Petru la Roma, dar au pledat totodata pentru idea egalitatii in drepturi a tuturor episcopilor din vest si a patriarhilor din est.

La Conciliul Ecumenic de la Niceea (din anul 325 d.C.) s-a recunoscut egalitatea celor patru episcopate si patriarhate din lumea crestina: Roma (Italia), Alexandria (Egipt), Ierusalim (Palestina) si Antiochia (Turcia).

In anul 375 d.C. episcopul de Roma Damasus I (366-384 d.C.) s-a pronuntat din nou pentru primatul episcopului de Roma, pe baza aceluiasi argument ambiguu din Evanghelia lui Matei (16,18), ridicând, de la sine putere, episcopatul din Roma la rangul de Scaun Apostolic.

In anul 383 d.C. s-a produs dezmembrarea Imperiului Roman in 2 parti: partea de vest (cu capitala la Roma) si partea de est (cu capitala la Constantinopol). Titulatura de Scaun Apostolic pentru episcopul de Roma a fost recunoscuta imediat de imparatul partii de vest a imperiului (Theodosius, 383-395). Episcopul de Roma (Siricius, 384-399) a emis in consecinta Decretalia constituta, prin care a fundamentat primatul episcopilor de Roma.

Episcopul Leo I (440-461) a fost primul Papa. Imparatul partii de vest a imperiului (Valentinians III, 425-455) a confirmat oficial printr-un edict din anul 445 asa-zisul Primat al episcopilor de Roma, dar numai pentru tarile vestice (Italia, Spania, Franta de sud, Africa de nord).

In anul 451, Papa Leo I a protestat contra hotarîrii Conciliului Ecumenic de la Calcedon, la care episcopii de Roma si de Constantinopol au fost egal îndreptatiti in chestiunile religioase. Dupa aceasta data, a inceput lupta pentru putere si pentru impartirea sferelor de influenta si de întâietate in lumea crestina intre cei 2 sefi ai bisericilor de vest (Roma) si de est (Constantinopol), lupta continuata pâna in zilele de azi.

Papa Symmachus (498-514) a decretat prin Ordonanta Constitutum silvestri ca detinatorii Scaunului Apostolic din Roma nu pot fi judecati si condamnati de catre oameni obisnuiti.

Papa Gregor I (590-604) a extins influenta episcopatului de Roma si in sfera treburilor politice, la inceput in Italia, apoi in intreaga lume, aprofundând si mai mult discrepanta si neîntelegerile dintre bisericile de vest si de est.

La Sinodul din Whitby (Anglia, 664) Roma a repetat din nou pretentia suprematiei sale fata de Constantinopol.

La Conciliul Ecumenic de la Constantinopol din anul 680 s-a combatut pretentia primatului papal, o mare parte din participanti declarându-se pentru egalitatea tuturor episcopilor si patriarhilor.

Papa Stefan II (752-757) a intemeiat primul stat religios din lume (Patrimonium Petri) cu sediul la Roma, indepartându-se prin aceasta si mai mult de bisericile de est.

Un dezacord grav intre cele 2 biserici concurente (vest si est) s-a produs in anul 863, in timpul procesului intentat de biserica catolica vestica patriarhului estic ortodox Photius.

In secolele 10-11 a avut loc încrestinarea majoritatii populatiei ruse. Biserica rusa s-a subordonat imediat Patriarhatului Ortodox de la Constantinopol.

Papa Leo IX (1049-1054) si patriarhul de Constantinopol Michael Cerularius (1004-1058) au desavârsit ruptura definitiva dintre cele 2 biserici in anul 1054, in urma unor dezacorduri ireconciliabile (lupta pentru suprematie in lumea crestina, divergente teologice etc). Aceasta ruptura a ramas cunoscuta in istorie sub numele de Marea Schisma.

Bisericile de est ortodocse s-au declarat biserici autocefale dupa Marea Schisma, patriarhul de Constantinopol fiind considerat de catre bisericile estice drept sef al bisericii ortodoxe.

In anul 1589, insa, patriarhul bisericii ortodoxe ruse din Moscova a pretins, la rândul sau, preluarea rolului conducator al bisericilor ortodocse din intreaga lume, ceea ce a produs noi complicatii.

Biserica Ortodoxa recunoaste numai primele 7 Concilii Ecumenice crestine, respinge primatul si institutia papala, are o liturghie proprie si cultul icoanelor. Aceasta biserica sustine ca e singura care ar fi pastrat neschimbate de-a-lungul secolelor dogmele, traditia, cultul si organizarea bisericii crestine, asa cum au fost in primele 8 secole dupa Isus.

Denumirea de Ortodoxie s-a impus definitiv dupa Marea Schisma din 1054.

Bisericile ortodocse se conduc dupa principiul ierarhic sinodal, alcatuind biserici regionale, autocefale si autonome.

Biserica ortodoxa româna s-a declarat autocefala in 1864 (in anul 1925 a devenit Patriarhie).

La primele cinci concilii ecumenice ale bisericii crestine au fost stabilite jaloanele dogmelor teoretice, valabile pâna in zilele de azi. Conciliile au avut loc la Niceea (325), Constantinopol (381), Efes (431), Calcedon (451) si din nou la Constantinopol (553).

Toate aceste patru localitati se gasesc in Turcia: Niceea si Calcedon nu departe de Istanbul (fostul Constantinopol), Efes in partea vestica a Anatoliei.

Conciliul 1 din Niceea (anul 325)

Convocat de imparatul roman Constantin cel Mare (306-337), in scopul consolidarii imperiului roman cu ajutorul noii religii crestine, pe cale de extindere cu succes in Europa, nordul Africii si Asia Mica. In spatele convocarii celor 318 episcopi a stat lupta pentru putere intre Constantin cel Mare, autoproclamat Pontifex Maximus (episcop universal) si episcopi. Parerile imparatului Constantin cel Mare au trebuit sa fie acceptate fara impotrivire de catre toti episcopii. Pâna la acea data, teza general acceptata de biserica era ca Dumnezeu si Isus nu sunt fiinte identice, ci numai asemanatoare. Constantin cel Mare a obligat membrii conciliului sa accepte teza unitatii indisolubile intre Isus si Dumnezeu.

Conciliul 2 din Constantinopol (anul 381)

Convocat de imparatul Theodosius I (347-395) in anul 381. Theodosius I a declarat crestinismul drept religie oficiala de stat, ordonând distrugerea tuturor vechilor asezaminte de cult pagâne. La acest conciliu Theodosius I a avut un cuvânt greu de spus: episcopii prezenti au trebuit sa accepte introducerea notiunii de Trinitate (Sf.Treime) (identitatea de fiinta intre Dumnezeu, Isus si Sf.Spirit).

Conciliul 3 din Efes (anul 431)

Convocat la cererea co-împaratilor romani Valentianus III (425-455, împarat al partii de vest a imperiului, cu sediu la Roma) si Theodosius II (408-450, împarat al partii de est, cu resedinta la Constantinopol). La conciliul al 3-lea, desfasurat sub patronajul acestor 2 împarati, s-a pus problema in ce calitate trebuie privita Maria: drept Christotokos (Mama lui Cristos cel lumesc) sau Theotokos (Mama lui Dumnezeu, Mama Fiului lui Dumnezeu). Conciliul a hotarât recunoasterea Mariei drept Theotokos, eliberând-o de orice pacat pamântesc. In spatele deciziei a stat însa Pulcheria (sora mai mare a împaratului Theodosius II), nu reprezentantii clericali (papa sau episcopii).

Conciliul 4 din Calcedon (anul 451)

Formal, conciliul al 4-lea a fost convocat de împaratul bizantin Marcianus (396-457), în realitate de aceiasi Pulcheria, care, dupa moartea lui Theodosius II (450) s-a casatorit cu împaratul Marcianus. Pulcheria a dat tonul si la conciliul al 4-lea, in pofida împotrivirii fatise a multor episcopi. Conciliul a proclamat, sub presiunea Pulcheriei, dubla natura – divina si umana – a lui Isus, precum si primatul papei de la Roma (împuternicit cu managementul unic al treburilor clericale mondiale).

Conciliul 5 din Constantinopol (anul 553)

Convocat de imparatul bizantin Justinian I (483-565), de fapt de sotia sa Theodora (497-548), co-regenta imperiului roman de est (împreuna cu Justinian I). Unul din telurile lor, urmarite cu intransingenta, a fost eradicarea pagânismului prin orice mijloace si crestinizarea fortata a maselor. Conciliul al 5-lea a ramas in istorie drept conciliul de aclamare si ovationare a perechii imperiale Justinian I si Theodora. Justinian a ordonat, înaintea începerii conciliului, arestarea papei Vigilius (537-555) care sustinea alte puncte de vedere. La conciliu i-a obligat pe episcopi sa aprobe, sub aclamatii unamime la comanda, toate tezele religioase propuse de perechea imperiala: declararea neautenticitatii multora dintre tezele initial acceptate de biserica, in special cele ale lui Origenes (185-254), teza reincarnarii etc (in total au fost pronuntate 15 anateme).