Ankh: Cum Vechii Egipteni Înțelegeau Unitatea Dintre Viață și Moarte
Dincolo de moarte există o lume care poate fi dobândită doar dacă omul se pregătește în timpul vieții. Vechii egipteni erau, din fire, un popor optimist. Ei iubeau viața și se simțeau legați de viața de zi cu zi. În același timp, însă, așa cum sublinia și Herodot în Istoriile sale, ei credeau cu tărie în nemurirea sufletului și în viața de dincolo de mormânt. Probabil, tocmai de aceea, acest popor cunoștea o singură noțiune pentru a desemna cele “două” vieți, respectiv ankh, care înseamnă “viață”. Pentru egipteni, viața viitoare nu reprezenta altceva decât o continuare a vieții de pe pământ. Singura deosebire între cele două stadii ale vieții era aceea că morții locuiau undeva în Apus, Imentet, pe când cei vii trăiau în răsărit, pe Nil. Morții erau “poporul Apusului”, Imentiu.
În pofida abundenței documentelor scrise și nescrise, cercetătorii sunt, totuși, foarte divizați atunci când încearcă să explice concepția egipteană despre suflet și nemurire sau despre cultul morților. Dificultatea provine din faptul că, în atâtea milenii de istorie, credințele și practicile religioase egiptene au cunoscut o evoluție consecventă, așa încât nu se poate vorbi despre o concepție limpede și unitară cu privire la suflet și viața viitoare.
1.2.a. Concepția despre suflet
În genere, din cercetările întreprinse de mulți egiptologi pare să reiasă faptul că, pentru vechii egipteni, sufletul nu avea unitatea și personalitatea pe care noi, creștinii, obișnuim să le conferim sufletului nemuritor. Pentru ei, sufletul era scindat, comportând o serie de “suflete” care, în sine, nu erau decât aspecte, componente sau subdiviziuni ale activității spirituale ale omului în general. Fiecare dintre aceste “suflete” sau subdiviziuni avea o denumire proprie.
1.Ba sau Bai reprezenta “sufletul” propriu-zis, care în timpul vieții anima trupul pentru ca după moarte să treacă într-o altă viață. El poate fi înțeles, în general, ca o “putere”, ca o “capacitate” a omului. După moartea trupului, ba îl părăsește pe om sub chipul unei păsări. Această pasăre mijlocește apoi legătura dintre cel răposat din mormânt și cei vii. În același timp, ba poate lua și alte chipuri, cum ar fi, de pildă, acela al unei lăcuste, care în concepția vechilor egipteni era tot o pasăre.
2.Ka, a doua subdiviziune a activității spirituale, constituie, după părerea unor cercetători, un fel de “dublu”, de “chip invizibil” al omului, iar după alții o reminiscență a conceptului de totem primitiv. Însă, cea mai plauzibilă părere este aceea potrivit căreia ka reprezintă un principiu vital strâns legat de trup, care după moarte nu părăsește corpul, asemenea lui ba, ci coboară în mormânt, păstrându-se atât timp cât se păstrează trupul. Din credința existenței unui ka legat de trup a luat naștere preocuparea deosebită a egiptenilor pentru mumificări și piramide, ca morminte durabile. În eventualitatea că, totuși, trupul ar fi suferit după îmbălsămare vreo stricăciune, egiptenii au avut grijă să facă statui cât mai asemănătoare cu defuncții, pentru a oferi posibilitatea lui ka să locuiască în ele. În plus, ka trebuia hrănit din belșug și îngrijit, pentru a nu veni ca strigoi printre cei vii.
3.Ran reprezenta, de asemenea, o existență reală de sine, sub forma numelui celui decedat, nume ce trebuia păstrat cât mai mult timp cu putință pe pământ în memoria descendenților și pe pietrele funerare. A șterge numele unui răposat de pe mormântul său echivala cu o mare crimă.
-
Akh, ca ultimă subdiviziune a activității spirituale, reprezenta inima, sediul tuturor faptelor bune sau rele comise. Din acest motiv, la judecata lui Osiris de după moarte, inima defunctului era cântărită pe o balanță, spre a vedea dacă a săvârșit mai multe fapte bune sau rele, dacă se va număra printre cei buni sau răi.
1.2.b. Destinul sufletului după moarte
Se presupune că, la începuturile istoriei egiptene, exista o concepție destul de grosolană despre eshatologie. Conform descoperirilor arheologice, în perioada preistorică egiptenii își îngropau morții în poziția numită “chircită”, punând în preajma lor unelte de lucru și provizii de mâncare și băutură. “Locul de veci” al morților din acea perioadă trebuia să fi fost mormântul însuși. Începând cu dinastia a IV-a, însă, apare credința potrivit căreia sufletul celui decedat poate părăsi mormântul pe o perioadă mai mult sau mai puțin îndelungată, ba chiar își poate alege altă locuință mai plăcută. Tot acum a apărut și credința în existența unei lumi îndepărtate a morților, în care se ajunge pe un drum greu, plin de peripeții și primejdii. Pentru călăuzirea sufletului spre această lume s-au compus acele Cărți ale morților, veritabile ghiduri pentru lumea postumă.
În general, izvoarele provenite din diferite centre principale ale Egiptului antic prezintă diverse variante privind destinul sufletului după moarte, în funcție de caracterul special al divinității locale. De pildă, la Memfis se credea că sufletele morților vor merge într-un loc trist, spre Apus, în deșertul Libiei; potrivit teologiei heliopolitane, sufletele vor călători fericite, împreună cu zeul Re, pe barca acestuia, de asemenea spre Apus, iar la Abydos se credea că intrarea în lumea de dincolo se află la apus de acel oraș, acolo unde barca Soarelui dispărea în fiecare seară, în împărăția morților, printr-o crăpătură a muntelui.
Regele defunct și, mai târziu, fiecare răposat se identifică după moarte cu Osiris și primește o nouă viață. Asemenea vieții plantelor care se reînnoiește în fiecare an, tot la fel se reînnoiește și viața lui Osiris și, totodată, și a defunctului transformat în Osiris.
Astfel, într-un text din sarcofage se spune: “Eu trăiesc, eu mor, eu sunt Osiris … Eu trăiesc, eu mor, eu sunt orzul; eu nu dispar”. După cum Osiris, după moartea sa, a fost declarat drept și a primit demnitatea sa de rege în lumea subpământeană, tot la fel regele defunct este “justificat”, “îndreptat”, iar urmașul său apare ca moștenitorul său de drept al lui Horus. Ulterior, fiecare defunct devine un Osiris și primește epitetul de “justificat”: “Tu ești pe tronul lui Osiris, ca reprezentant al Celui dintâi între cei aflați la Apus (respectiv Osiris). Împărtășește-te din puterea lui, primește coroana lui.”
Călătoria sufletului după moarte avea ca țintă împărăția lui Osiris, Câmpiile lui Iaru sau Imentet, unde sufletele duceau o viață fericită, unde se bucurau de condiții mult mai favorabile decât în viața de aici, întrucât fertilitatea Câmpiilor lui Irau era mult mai mare decât aceea a regiunii Nilului, grânele crescând mai înalte decât omul și dând roade mai bogate.
Împărăția morților apare, însă, plasată în lumea subpământeană, străbătută de Soare în timpul nopții. Aici persistă tot felul de primejdii, iar scopul textelor din Cartea morților este tocmai acela de a-l ajuta pe defunct să le evite sau să le biruie. Există drumuri greșite, care trebuie evitate, există ape care trebuie traversate cu ajutorul unui ghid, există monștri îngrozitori, care pot fi biruiți cu ajutorul unor formule magice. În același timp, cel decedat trebuie să cunoască, de pildă, numele monstrului, pentru a avea putere asupra lui, sau să se identifice cu o divinitate puternică sau alta, pentru a ieși biruitor.
Este, deci, evident faptul că aici concepțiile și practicile magice joacă un rol deosebit. Luată în sens strict, chiar și judecata lui Osiris face parte dintre aceste pericole. În fața tribunalului lui Osiris și a celor 42 de judecători ai săi, defunctul trebuia să-și susțină cauza, să facă acea “confesiune negativă”, să-și dovedească nevinovăția, pentru că altfel era devorat îndată de judecători, de monstru sau era obligat să se întoarcă pe pământ la o viață mizerabilă, întrupându-se chiar în animale necurate.
1.2.c. Rituri de înmormântare
În perioada preistorică, vechii egipteni își îngropau morții într-un mod similar tuturor popoarelor cu o civilizație inferioară. Astfel, consemnăm înmormântările în poziție “chircită”, cadavrul fiind culcat pe partea stângă, cel mai frecvent cu capul spre sud și cu fața spre apus. În anumite cazuri, trupul defunctului era tăiat în bucăți și capul așezat deoparte, pentru ca mortul să nu devină periculos pentru cei vii, venind printre ei ca strigoi. De reținut este faptul că în acea perioadă încă nu exista practica mumificării.
Însă, începând chiar din perioada Regatului Vechi, a început să se practice tehnica mumificării sau îmbălsămării cadavrelor, care avea să devină în mod treptat o adevărată artă. Acest procedeu demonstrează, în primul rând, faptul că vechii egipteni considerau absolut necesară conservarea trupului. În viziunea lor, viața viitoare nu era decât o continuare a celei de pe pământ, ea fiind, de asemenea, legată de trup. Însuși Osiris, așa cum s-a văzut, n-a putut învia, înainte ca trupul său să fi fost reconstituit din părțile tăiate și împrăștiate în urma luptei cu Seth.
Pregătirea mumiei începea cu extragerea creierului și a viscerelor care, impregnate cu parfumuri, se păstrau în patru urne. În locul inimii sau, uneori, chiar pe mumie în dreptul inimii se punea un scarabeu, ca simbol al învierii și reînnoirii, din argilă sau dintr-o piatră dură, având gravată o formulă magică ce pleda în favoarea răposatului, atunci când acesta va ajunge în fața tribunalului lui Osiris. Apoi, corpul era umplut cu produse rășinoase și aromate; în continuare, i se reconstruia forma cu paie sau cu tampoane de stofă, după care era ținut timp de 70 de zile într-o soluție de carbonat de sodiu și, în fine, înfășurat – după spălare – în foarte multe pânze de in îmbibate într-un ulei aromat. În mâinile mortului și între benzile mumiei erau așezate texte sacre, rugăciuni și mai ales Cartea morților care îl ajuta să învingă dificultățile călătoriei în lumea cealaltă și să poată răspunde cum trebuie în fața judecății lui Osiris. În cele din urmă, mumia era închisă într-un sicriu de lemn de forma trupului. Acest sicriu era pictat în interior cu figuri și scene simbolice în culori, având și un text religios-funerar în hieroglife, iar în exterior era pictat cu portretul celui decedat.
Tot la fel, mormintele în care erau așezate mumiile dispuneau de o serie de desene și picturi pe pereții lor, încercând să-l redea pe defunct și pe viitoarea sa familie, înconjurați de slujitori și animale domestice. Probabil că toate aceste reprezentări vroiau să creeze pentru cel decedat o atmosferă de viață și ambianță similare celor de pe pământ.
În plus, începând cu perioada Regatului Mediu, apare tot mai frecvent obiceiul de a așeza în mormânt lângă mumie și anumite statuete din lemn, lut sau metal, care-l reprezentau pe mort. Mai ales din perioada Regatului Nou devine tot mai limpede ce rost aveau aceste statuete. Practic, ele se doreau să fie un substitut aal trupului celui decedat, în eventualitatea că respectiva mumie n-ar fi fost bine conservată, servind ca salaș lui ka, fie ar fi reprezentat un slujitor în mormânt pentru defunct. Concepția vechilor egipteni potrivit căreia existența după moarte nu este decât o continuare a vieții actuale presupunea faptul că orice activitate, orice muncă necesară în viața de pe pământ rămânea, de asemenea, absolut necesară și în împărăția morților. Ogorul trebuie îngrijit, semănat și recoltat pe mai departe și acolo, animalele trebuie îngrijite, iar hrana pregătită. Iar pentru aceasta, mai ales cei bogați aveau nevoie și în împărăția morților de ajutorul unor slujitori. Astfel, în capitolul 6 din Cartea morților există un loc în care un defunct constrânge o asemenea figurină, numită uschebti, prin intermediul unei formule magice, să lucreze în locul său.
Firește, orice înmormântare presupunea un ceremonial cu totul special. De reținut, între altele, ar fi faptul că preotul, îmbrăcat într-o blană de panteră, atingea fața și gura mortului cu un topor și cu o foarfecă, în credința că acesta ar redobândi puterea de a se mișca și de a vorbi. La sfârșit, preotul sacrifica un animal, înainte de a fi introdus cadavrul în mormânt și de a închide mormântul.
1.2.d. Mormintele
Încă din cele mai vechi timpuri, dar și mai târziu, “locul de veci” pentru oamenii simpli era o groapă obișnuită, nu prea adâncă, săpată în nisip, sau o scobitură într-o stâncă, astupată apoi cu o piatră mare, pentru a nu pătrunde acolo șacalii. Mormintele regale și nobiliare, în schimb, aveau încă din cele mai vechi timpuri înfățișarea unor adevărate fortărețe cu pereții oblici spre centru, purtând astăzi denumirea arabă de mastaba.
Într-o astfel de mastaba, chiar deasupra mormântului, se afla o capelă în care se celebrau riturile funerare, mobilată cu o masă pentru ofrande; alături era o stelă pictată sau gravată, în dosul căreia se afla “coridorul”, zidit, conținând statuile defunctului. Acesta comunica – prin statuile care îl reprezentau – cu familia sa care, prin niște ferăstruici mici, îi aduceau ofrande și fumul de tămâie. Capela era decorată cu scene pictate sau sculptate în basorelief, reprezentând diferite activități din viața care, pe cale magică, îl mențineau pe cel răposat “în viață”. Mastabele erau grupate, regulat, în jurul piramidei faraonului. O mastaba a unui defunct foarte bogat putea avea și alte încăperi, comunicând între ele prin diferite coridoare. Un alt tip, mai evoluat de morminte, apărut în timpul dinastiei a III-a, îl reprezenta piramida în trepte, care amintește – ca aspect – de ziguratul babilonian sau de piramidele în trepte ale aztecilor și mayasilor.
Primul mormânt de acest fel a fost construit de vizirul și arhitectul Imhotep pentru regele Djoser, fondatorul dinastiei a III-a, la Sakkara. Această piramidă, reprezentând o suprapunere în diferite etape peste o mastaba pătrată, are dimensiuni impresionante: laturile bazei dreptunghiulare de 109 m și 121 m, iar înălțimea de 61 m.
În timpul dinastiei următoare au fost construite marile piramide de la El Giseh, înălțate pentru a adăposti mumiile a trei regi din dinastia a IV-a: Kheops, Khefren și Mykerinos, după ortografia grecească, Hufu, Hafra și Menkaura, după denumirea egipteană.
Piramida construită de Kheops și considerată una dintre “cele șapte minuni ale lumii antice” are o înălțime de 137 de metri, aceea a lui Khefren de 136 m și cea a lui Mykerinos de numai 62 m. Construcția acestor monumente presupune eforturi și o imaginație incredibile. De pildă, gigantica operă de construcție a marii piramide a lui Kheops a durat 30 de ani, timp în care, așa cum consemnează Herodot în Istoriile sale, “au muncit fără întrerupere câte o sută de mii de oameni”. Blocurile de piatră – unele de 20 de tone – au fost aduse la mari distanțe, pe tăvălugi, pe sănii trase pe nisip sau între două bărci; ridicate cu ajutorul pârghiilor și a unor puternice balansoare de lemn, pe rampe și planuri înclinate, ele erau înălțate pe terase succesive de pământ și cărămidă, terase înlăturate apoi, după terminarea construcției.
Începând cu dinastia a XVIII-a, însă, datorită faptului că jefuitorii de morminte începuseră să opereze într-un mod din ce în ce mai îngrijorător, faraonii au adoptat tipul de mormânt complet subteran, cu mai multe încăperi, săpate în pereți de stâncă, în așa numita Vale a Regilor, la vest de orașul Teba. Aceste săpături erau foarte adânci, trecând de 100 de metri, și aveau pereții decorați cu diferite scene și texte ce prezentau viața regelui defunct în lumea de dincolo. În această perioadă, templele funerare erau construite departe de aceste morminte, respectiv în apropierea Nilului, unde erau aduse și sacrificiile funerare.
Cartile despre Papirusul Ani se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
