David R. Hawkins - Dincolo de Minte: Calea spre Iluminare

Getting your Trinity Audio player ready...

Căile tradiționale către Dumnezeu au fost descrise, în general, ca fiind marile filozofii yoga: Raja Yoga, Karma Yoga și, printre altele, Advaita. Acestea sunt căile prin inimă, renunțare, dragoste, servire, venerație, devotament și, în fine, Advaita, calea prin minte. S-a mai spus că această cale ce trece prin minte nu ar fi potrivită pentru cea mai mare parte a aspiranților în decursul acestei perioade Kali Yuga (echivalentul unui eon sau a 58.000 de ani, cât durează o mișcare completă de “revoluție a zodiacului), dat fiind că există prea multe distrageri lumești. Calea minții reclamă capacitate de concentrare și o minte centrată pe un singur scop. Cu toate acestea, se poate dovedi cea mai bună alegere pentru aceia care își canalizează energia mai degrabă spre gând și judecată decât spre sentiment.

Redăm în rândurile de mai jos o orientare generală pentru a aborda și a porni pe acest făgaș. Majoritatea aspiranților urmează în același timp și calea inimii; este doar o chestiune de accentuare a uneia sau a celeilalte. Desigur, ele nu sunt exclusive, iar în final devin una și aceeași. Expunerea noastră cu privire la acest subiect va implica și o abordare a stilurilor de meditație.

Observația

La o primă observație, mintea pare a fi o mașină de vorbit cu program non-stop, cu un baraj constant de neîncetate gânduri, idei, concepte, înțelegeri, amintiri, planuri, rezolvări, îndoieli și repetiții fără înțeles. Apoi, apar fragmente de muzică, întâmplări din trecut, povestiri, scenarii, opinii, presupuneri, imagini ale unor obiecte și oameni ce aparțin deopotrivă trecutului ori prezentului. Urmează închipuiri, fantezii, reverii, temeri, speculații și multă fantasmagorie. Apoi, în toată această bolboroseală sunt întrețesute fragmente de știri, evenimente media, secvențe din filme, show-uri de televiziune și conversații pe internet. În fruntea tuturor acestora sunt grijile financiare și pentru afaceri, facturile ce trebuie plătite, planurile, familia, cultura, politica, neliniștile și așa mai departe, la infinit.

La o primă vedere, totul pare a fi o încurcătură copleșitoare și de nerezolvat, asupra căreia avem foarte puțin control – dacă îl avem și pe acesta. Prin intermediul atenției și concentrării se pot cristaliza anumite succesiuni logice ale gândurilor dar, imediat după aceea, mintea cade iarăși, mereu și mereu, neîncetat, în noianul ei de gânduri, imagini și fantezii.

Putem înțelege ceva din toate acestea? Există oare vreun loc din care să putem începe măcar să ne apropiem de acest balamuc total?

Buddha spunea că în pauza dintre gânduri poate fi întrezărit adevăratul sine; cu toate acestea, nu pare a exista nicio întrerupere a nesfârșitelor activități ale minții. Iar dacă totuși intervine așa ceva, mintea dă impresia că se angajează într-o activitate interminabilă și plină de frenezie, de parcă o clipă de liniște ar îngrozi-o mai mult decât orice altceva. Se teme, oare, că tăcerea va însemna propriul ei sfârșit? Oricum, pare să-și lege speranța de supraviețuire de o pălăvrăgeală interminabilă. De fapt, chiar și cea mai mică posibilitate de liniște va fi umplută rapid de către minte cu rime de neînțeles sau cu sunete fără sens; ea va începe să cânte cha-cha-cha, itty-bitty-boo sau bee-bop-a-boo – orice numai să nu fie liniște. Oare ce se întâmplă cu mintea?

Motivul

Prin observare se poate vedea că în spatele imaginilor și a cuvintelor înseși, se află o energie propulsoare, o dorință de a gândi, de a reflecta, de a se preocupa de orice impuls pe care mintea îl poate găsi pentru a umple golurile. Se poate detecta o „tendință spre a gândi”, care este impersonală. Prin examinare, se poate constata faptul că nu există niciun „eu” care să reflecteze asupra gândurilor. De fapt, „eul” intervine numai rareori. „Eul” real întâmpină probleme serioase chiar când vine vorba de strângerea laolaltă a câtorva cuvinte sau gânduri logice. Când este capabil să o facă totuși, numim această intervenție „concentrare”, dar este nevoie de efort și energie pentru a înlătura bâlbâiala și distragerile și pentru a putea să organizeze o succesiune de gânduri logice.

Prima parte a unui astfel de proces constă în concentrarea pe subiectul vizat și limitarea fluxului conținutului la tema aleasă pentru contemplație și studiu. În acest punct, psihologii presupun că fluxul gândirii este determinat de tendințe instinctuale – sau conținutul gândirii este organizat în funcție de asocieri și condiționări. Toate teoriile și speculațiile cu privire la natura gândurilor pleacă de la premisa existenței unui „gânditor” intern, un homunculus invizibil care răspunde de acest set neîntrerupt de procese cu factori multipli, numit gândire.

Calculatoarele moderne studiază aceste fenomene și se speră că ele, grație unor programe extrem de complexe de inteligență artificială, le vor da de cap. Cu toate acestea, chiar și în cel mai bun caz, acestea nu fac decât să imite anumite procese logice limitate. Procesele complexe și multifațetate ale întregii minți sunt non-lineare și, prin urmare, nu pot fi cuprinse în paradigma newtoniană. Acest lucru înseamnă că nu sunt potrivite computerizării. Conținutul primar al minții este descris cel mai bine prin termenii aleatoriu sau haotic, intersectând accidental traiectoriile logicii, rațiunii sau inteligenței, după care, la fel de repede, se pierde din nou în zgomotul pălăvrăgelii nesfârșite.

Perioadele în care survin totuși succesiuni logice inteligente lasă impresia că apar haotic. Așa cum procedează și în cazul reveriilor, fanteziilor ori visării, mintea selectează la întâmplare scurte perioade de procesări secvențiale concentrate pe realitate. Salturile intuitive apar pe neașteptate. În aceeași măsură, pot apărea și perioade de blocare a gândirii, lapsusuri, uitări, precum și alte fragmente pierdute într-un labirint nesfârșit.

Un singur lucru e clar – mintea este total imprevizibilă. Nu se poate pune o bază reală pe ea. Nu poate fi consecventă, iar performanța ei este sporadică și schimbătoare. Va uita să ia cheile de pe birou, nu-și va aduce aminte unele numere de telefon și adrese și va constitui o sursă de frustrare sau iritare. Mintea este contaminată de emoții, sentimente, prejudecăți, refuzuri, proiecții, paranoia, fobii, frică, regrete, vini, griji, anxietate, precum și de fantomele înfricoșătoare ale sărăciei, bătrâneții, bolii, morții, eșecului, respingerii, pierderii și dezastrului. Pe lângă cele menționate mai sus, mintea a fost programată de interminabile propagande, sloganuri politice, religioase și dogme sociale, precum și de continue denaturări ale faptelor, ca să nu mai vorbim de falsificări, greșeli, erori de judecată și dezinformări.

Chiar și în cazul în care sunt atent orchestrate și stăpânite, instituțiile sociale tradiționale precum dreptul, procedurile legale, procesele penale și deciziile judecătorești abundă în erori (după cum o demonstrează în mod categoric testele ADN). Chiar și martorii oculari pot greși complet și în mod repetat. Mai presus de toate acestea, principalul defect al minții nu constă doar în conținutul său (de obicei irelevant sau greșit), ci mai ales în faptul că mintea nu are niciun mijloc de a distinge adevărul de falsitate.

Cum să procedăm

Din cele afirmate mai sus se poate observa că este inutil să încercăm să găsim adevărul pe calea minții. (Avantajul căii inimii sau Calea Iubirii Necondiționate este că depășește multe dintre capcanele și încurcăturile așa-numitei minți). Chiar dacă am putea admite că mintea poate realiza un produs logic solid, ea nu poate sesiza semnificația contextului, interpretând sau aplicând greșit rezultatele. Un bun exemplu al acestora este actuala tendință spre „corectitudinea politică”, care nu pare niciodată să anticipeze consecințele neașteptate.

Calea minții este, de fapt, calea „lipsirii de minte”, pentru că tehnicile sale sunt proiectate în așa fel încât să evite întru totul mintea și gândirea. Am putea compara mintea cu un acvariu cu pești. Apa este conștiința însăși. Peștii sunt gândurile și conceptele. Dincolo de conținutul minții se află contextul sau spațiul de unde apar gândurile. Apa rămâne mereu neschimbată – și nu este afectată de gânduri. Tindem să ne agățăm de gânduri pentru că eul, în vanitatea sa, își arogă paternitatea și posesia acestora. Acesta este orgoliul posesiei, care adaugă automat valoare și importanță oricărui lucru (posesiuni, țări, rude, opinii) de îndată ce privitor la acestea se instalează ideea de „al meu/a mea”. Odată ce presupusa valoare a unui gând este prefațată de prefixul „meu”, acesta își va asuma un rol tiranic, tinzând să domine modelele de gândire și denaturându-le automat. În realitate, majoritatea oamenilor se tem de propria minte, trăind cu această frică. Pe neașteptate, fără a da vreun semn prealabil în acest sens, liniștea mentală a absolut oricui poate fi periclitată de accese de frică, temeri bruște, regrete, sentimente de vinovăție, remușcări, amintiri etc.

Pentru a elimina dominația conținutului mental este necesară înlăturarea iluziei că gândurile ne aparțin personal ori că sunt valoroase. Precum corpul, mintea și conținuturile sale constituie realmente un produs al lumii. Ne naștem cu un organ numit creier, care este predeterminat din punct de vedere genetic să aibă atât anumite structuri și capacități, cât și unele limitări, în funcție de cromozomi, de combinațiile genelor, de modelele ADN-ului etc.

Din toți acești factori genetici apare un model fragil și totodată complex de neuroni și sinapse cerebrale, ce face apoi obiectul influențelor intrauterine și condițiilor post-natale, precum nutriția, creșterea și climatul emoțional și intelectual. Pe lângă acestea, mai există influența unui număr infinit de neurotransmițători, hormoni cerebrali, riscuri de mediu și programări accidentale. Coeficientul de inteligență este deja stabilit; convoluțiile sunt la locul lor, iar acum trebuie să scoatem tot ce-i mai bun din acestea, pentru că societatea (cu toată complexitatea și greșelile ei), procedează apoi la programarea sistematică a acestui organ imperfect cu un soft de o acuratețe, utilitate și veridicitate îndoielnice.

Precum corpul, mintea nu constituie sinele nostru real și, analog corpului, este esențialmente impersonală. Dispune de gânduri, dar acestea nu sunt produse ale sinelui. Chiar dacă o persoană nu-și dorește o minte, are oricum una. Nu există posibilitate de alegere în această privință. Mintea ne este impusă și băgată pe gât fără a ne fi întrebat cineva mai înainte. A avea o minte constituie o obligație nevoluntară, iar această înțelegere ajută la clarificarea faptului că în acest punct nu încape nicio alegere sau decizie personală.

Observații suplimentare

După ce am observat domeniul general al minții, este evident că nici conținutul specific al fluxului gândirii înseși nu poate fi profitabil decât într-un caz foarte puțin probabil. Trebuie să-l părăsim, să mergem mai departe, spre următorul nivel al conștiinței și să ne întrebăm cine anume este cel care veghează, observă, este conștient și înregistrează fluxul gândurilor. În aceeași măsură în care ochiul nu este afectat de ceea ce observă sau urechea de ceea ce aude, nici procesul continuu de observare nu este influențat de obiectul observației sale.

Tot astfel, nici în cazul de față nu există vreo entitate care să producă gândirea, ori vreun martor anume în spatele procesului observației. Aceasta din urmă constituie un aspect impersonal, înnăscut și caracteristic conștiinței înseși. Putem să încetăm a ne mai implica în conținutul gândurilor, alegând perspectiva observatorului. Reușita acestui lucru va necesita un oarecare exercițiu. De exemplu, putem să exersăm privind prin parbrizul unei mașini și fixându-ne privirea într-un anumit loc al geamului; atunci, concentrarea noastră nu se mai focalizează pe fiecare obiect în parte, ci pe o anumită fantă imaginară, prin care obiectele par să defileze. Acest exercițiu are drept rezultat că nu mai putem identifica cu certitudine fiecare obiect în parte, deoarece nu ne mai concentrăm individual asupra acestora.

Asistarea sau observarea nu se concentrează pe o idee sau o imagine, dar le permite acestora să curgă fără a ne implica în vreun fel. Atunci realizăm că imaginile gândirii apar spontan, iar gândurile nu constituie alegeri făcute prin decizie personală, înțelegem că fluxul gândirii este impersonal. Gândurile nu sunt „ale mele”, pentru că niciun „eu” nu este implicat. Deși ochiul anatomic vede anumite imagini, nu pretinde paternitatea lor, după cum nici urechea nu o pretinde pe cea a sunetului. Prin urmare, cu ajutorul experienței în acțiunea observației pure, devine, de asemenea, evident că gândurile nu sunt create de un personaj unic numit „eu”. Ele constituie rezultatul unor combinări și permutări de programe ideatice și emoționale, care se derulează pe ecranul minții. Înțelegerea faptului că mintea nu este identică cu „eu” sau cu „mine” are darul de a elimina identificarea sinelui cu mintea.

Această descoperire poate fi extrapolată și asupra corpului, atunci când realizăm că suntem doar martori, experimentatori și observatori ai senzațiilor. De fapt, noi nici nu experimentăm cu corpul, ci doar cu simțurile.

În imediata apropiere a observației se află acțiunea de a experimenta. Avem de-a face mai întâi cu observarea, iar apoi cu experimentarea a ceea ce este observat. Mutând unghiul de observare de la ceea ce este examinat asupra examinării înseși, următorul pas în câmpul conștiinței constă în conștiența experimentării. Oare mai sus invocata experimentare este realizată de „cineva” sau de „ceva”?

Prin observare, vom descoperi că mai degrabă „ceva” decât cineva funcționează în postura de experimentator și observator impersonal. Acest „ceva” nu este modificat sau afectat în vreun fel de conținutul observației sau experimentării sale.

Un alt aspect demn de luat în seamă este acela că formele compun conținutul minții. Pentru ca forma să poată fi observată, ea trebuie să apară pe un fundal de non-formă. Prin analogie, obiectele sunt vizibile doar în spațiu, pentru că spațiul însuși este gol și fără formă. În mod similar, putem auzi un sunet doar pe un fundal de liniște. Folosirea sunetului pur pentru a da naștere vorbirii constituie un exemplu evident în acest sens. Întrucât conștiința este lipsită de formă și conținut, ea este capabilă de a recunoaște forma. Gândurile sunt perceptibile doar dacă se mișcă într-un câmp de non-gând. Prin urmare, fundalul minții este liniștea câmpului conștienței. La rândul ei, conștiința (care este un câmp de energie potențială) este detectabilă tocmai deoarece este iluminată de lumina conștienței (Sinele).

Meditația: Observarea fluxului conștienței mentale

Intenționalitate

Fluxul gândirii este propagat și energizat de o serie de straturi de motive și intenții, pe care le putem identifica după cum urmează:

Dorința de a exprima emoții. Aceasta ia forma reamintirii, repetiției și a unei procesări repetate de evenimente și idei legate de emoții. Uneori, la acest proces se face referire ca la acțiunea minții de a-și procesa neajunsurile.
Anticiparea. Elaborarea de planuri pentru unele așteptate ori posibile evenimente viitoare sau pentru unele conversații ori întâlniri preconizate.
Transformarea trecutului.
Rescrierea de scenarii, reale sau imaginare.
Crearea de scenarii imaginare – reveriile.
Reamintirea – reluări și aduceri-aminte.
Rezolvarea de probleme.

Neintenționalitate

Repetiții involuntare ale celor de mai sus.
Divagații, fraze fără sens, fragmente de gândire, voci și muzică în fundal.
Comentarii.
Amintiri greu de suportat, momente dureroase, evenimente și sentimente neplăcute.

Reducerea minții la tăcere; depășirea acesteia

Motive

Se poate observa că mintea obține satisfacții din procesele ei meditative și de gândire. Plăcerea rezultă atât din gândirea însăși, cât și din funcția de „a face ceva”. (De exemplu: „Nu mă deranja. Acum gândesc”.) O parte din plăcerea de a face ceva este iluzia că ne atingem un scop, creând soluții prin repetiții și planuri, îndreptând rele imaginare sau, pur și simplu, arătând altora de ce anume este în stare mintea noastră. Prin urmare, este vorba de motivația de a ne remodela viața și istoria acesteia într-o imagine mai satisfăcătoare și care se reflectă într-un mod mai favorabil. Este o încercare de a ne recupera respectul de sine și de a ne crește capacitatea de supraviețuire. Intențiile fundamentale ale activității mentale obișnuite sunt: (1) să ne simțim mai bine și (2) să supraviețuim.

Formarea gândurilor

Pentru îndeplinirea obiectivelor sale, se poate observa că mintea este preocupată în primul rând cu activitatea sa de fiecare clipă de a controla momentul imediat următor; ea anticipează neîncetat, dorindu-și avantajul asupra următoarei fracțiuni de secundă și încercând să monitorizeze fiecare clipă a experienței. Această intenție centrală stă la baza tuturor formelor pe care le poate lua procesarea mentală – și este tot timpul prezentă. Este poziționată exact sub suprafața conținutului gândurilor înseși. Mobilul său este supraviețuirea și perpetuarea propriei funcționări. Mintea pare a se teme că va dispărea dacă va exista chiar și o singură clipă de liniște (majoritatea oamenilor alungă liniștea recurgând la muzică de fond sau conversație).

Pentru a determina mintea să tacă, trebuie să abandonăm anumite motivații, încredințându-le lui Dumnezeu.

Acestea

Dorința de a gândi
Dorința plăcerii de a gândi
Confortul rezultat din garanția privind continuarea existenței noastre.

Nu este recomandabil să încercăm să stopăm gândirea printr-un act de voință, dat fiind că acest lucru nu ar face decât să perpetueze mintea, forțând-o să-și dorească propria oprire. O tehnică mult mai eficientă este aceea de a renunța la dorința de a gândi și la recompensele sau beneficiile imaginare pe care presupunem că ni le aduce acțiunea de a gândi. De fapt, în spatele gândurilor nu există nicio entitate personală. Ele sunt automotivate din obișnuință. Mai mult, gândurile reprezintă și servesc doar un confort – ele nu au nimic de-a face cu supraviețuirea, pentru că și atunci când mintea amuțește, viața continuă cu dinamism și bucurie.

Pe când ne pregătim să abandonăm mintea, primul lucru care ne va atrage atenția este că ea creează povestiri și lungi scenarii. Dorința sa de a face acest lucru poate fi abandonată. Apoi, mintea va vorbi în fraze, sintagme și grupări de cuvinte tot mai scurte. În spatele formei pe care o adoptă gândurile (indiferent care ar fi aceasta și indiferent de conținutul sau imaginile gândurilor), se află același motiv al dorinței de autopropășire orientată spre controlarea și anticiparea experienței momentului următor.

Gândurile iau diverse forme și devin tot mai detaliate pe măsură ce apar dintr-un aspect mai difuz, care, la rândul său, ia naștere din câmpul energetic care sprijină și propagă gândirea. Dacă ne concentrăm asupra faptului de a abandona motivele din spatele gândirii, este posibil să descoperim gândurile chiar pe când se află în plin proces de formare. Putem detecta această matriță formatoare de gânduri chiar în fracțiunea de secundă ce precede formarea unui gând concret. Matrița despre care vorbim constituie scena tensiunii imperceptibile ce stă în spatele „producției de gânduri”. Abandonarea acestei intenții duce la încetarea gândirii. În liniștea care urmează, tăcerea Prezenței domnește, fiind Tot ceea ce Există. Divinitatea Esenței sale radiază în afară, ca fiind cele lipsite de formă din spatele oricărei forme, într-o perfecțiune desăvârșită, aflată dincolo de orice timp și spațiu.

Eliberarea de gândire este facilitată de conștiența și perspectiva spirituală că toate gândurile sunt deșarte, lipsite de un adevăr sau valoare intrinsecă. Atracția lor provine din valoarea exagerată pe care o dezvoltă faptul că le considerăm a fi „ale noastre” – și deci speciale, demne de respect, admirație sau de o atentă conservare. Pentru a scăpa de sub dominația minții este nevoie de smerenie radicală și de o disponibilitate intensă de a abandona motivațiile fundamentale. Această disponibilitate primește energie și putere din voința ce ia naștere din iubirea de Dumnezeu și pasiunea de a abandona iubirea gândirii pentru iubirea de Dumnezeu.

O altă ezitare în a ne elibera de gândire constă în identificarea iluzorie a gândurilor nu doar ca fiind „ale mele”, ci chiar ca fiind „eu”. Mintea tinde să fie mândră de gândurile sale, de parcă ar avea cine știe ce comoară. Ne este util să realizăm că Sinele se compară cu partea hardware (sau corpul principal al unui computer), iar gândurile apar, de fapt, doar în forma softului, ca programe de origine externă ce pot fi înlocuite.

Dintre toate programele acestea, opiniile sunt deseori foarte bine apreciate deși, la o privire critică, se dovedesc a nu avea nicio valoare. Fiecare minte are infinite opinii cu privire la orice, chiar și în cazul în care nu știe nimic despre subiectul în discuție. Toate părerile nu sunt decât vanități, fără nicio valoare intrinsecă, fiind, de fapt, rezultatul ignoranței. Opiniile sunt periculoase pentru cei ce le dețin pentru că au încărcătură emoțională și declanșează dezacord, rivalitate, ceartă și poziționalitate. Nu putem susține o opinie și, în același timp, să depășim contrariile. Desființarea opiniilor este înlesnită de o atitudine umilă. Mai mult, atunci când mintea își învinge narcisismul, realizează că, de fapt, nu este capabilă să cunoască nimic în adevăratul sens al cuvântului. Mintea dispune doar de informații și închipuiri despre ceva; ea nu poate „cunoaște” cu adevărat, pentru că „a cunoaște” înseamnă a fi ceea ce este cunoscut. Orice altceva este doar speculație și ipoteză. Atunci când mintea este depășită, nu mai rămâne nimic de aflat, pentru că, de fapt, Sinele este Tot Ceea ce Există. Nu rămâne nimic nici de lămurit. Celui ce este complet nu îi lipsește nimic, iar această desăvârșire vorbește de la sine în Totalitatea sa.

Abandonarea tuturor pretențiilor privind cunoașterea constituie o mare ușurare și este resimțită ca un uriaș beneficiu – și nicidecum ca pierderea de care ne temeam. Fără ca măcar s-o știm, am fost în robia conținutului și, prin urmare, eliberarea de minte este însoțită de un intens simțământ de pace și securitate absolută. Când se întâmplă acest lucru, înseamnă că am ajuns în sfârșit acasă, fără să mai avem vreun dubiu. Nu mai este nimic de câștigat, nici nu mai trebuie nimic îndeplinit sau gândit. Finalitatea este absolută, profundă, imobilă și silențioasă. Interminabila problemă a dorințelor, pretențiilor și crizei de timp a ajuns în punctul final, iar lipsa lor de conținut este revelată.

Poziționalitatea

Când poziționalitatea încetează, devenim conștienți că ea a fost sursa tuturor supărărilor, fricilor și nefericirilor anterioare, înțelegem, totodată, că fiecare poziționalitate este inerent eronată. Toate atitudinile adoptate pot fi iertate. Datorită programării și contextului au părut a fi o idee bună la acea vreme. Toate ideile de genul acesta se bazau pe aceeași noțiune greșită că, într-un fel, ele serveau la propagarea supraviețuirii unui eu— sau a unei identități de sine separate și independente. În realitate, atunci când aceasta dispare, nicio pierdere nu este posibilă și nicio acumulare nu mai e necesară. Însăși iluzia a constituit cauza reală a durerii și suferințelor nesfârșite.

Prin însăși natura, structura și calitățile sale, falsul eu/sine nu este capabil de a aduce pacea sau fericirea adevărată. În cel mai bun caz, el experimentează plăcerea, care se bazează pe condiții a căror pierdere duce la tristețe și la întoarcerea nefericirii. La sfârșit, se va afla că presupusul sacrificiu al abandonării minții constituie, de fapt, cel mai mare dar pe care îl poate primi cineva. Recompensa este atât de mare, încât depășește orice așteptări pe care le-am fi putut avea. Pe măsură ce eul se dezintegrează, iar mintea își pierde autoritatea insațiabilă asupra identității noastre, apar alte noi temeri. Fără o minte care să asigure supraviețuirea, cum va supraviețui oare „eul” și cum anume va merge viața mai departe? Cum va fi gătită masa, dacă nu o planificăm? Cum vor fi întâmpinate necesitățile vieții? Oare eul nu este necesar pentru supraviețuire?

Toate aceste întrebări se bazează pe limitările conceptelor de cauzalitate ale eului/minții. La rândul lor, acestea se bazează pe dualitatea imaginară că există o identitate între gândire și sine care, prin gândurile și dorințele sale, face ca lucrurile să se întâmple prin intermediul acțiunilor. Astfel, se spune că se va întâmpla „acel” lucru ca urmare a „acestei cauze” din lume.

Există, prin urmare, o separare iluzorie între cauză și efect, între un „eu” izolat și un eveniment din lume cauzat de aceste planuri și idei ale „eului”. Astfel, dacă se consideră că nu există gânduri ale eului care să determine ocurența a ceva, cum va fi susținută oare supraviețuirea? Aceasta este sursa multor temeri, a insecurității și furiei, atunci când apar blocaje ale planului și acest mecanism imaginar de supraviețuire este amenințat.

Într-o activitate spirituală serioasă este necesar să avem câteva unelte simple, fundamentale, în totalitate demne de încredere și pe care să ne putem baza pentru a depăși frica și nesiguranța. Un adevăr binecunoscut, care prezintă o inestimabilă valoare și utilitate, constă în dictonul că orice frică este falsă și nu se bazează pe adevăr. Frica este depășită experimentând-o în mod direct, mergând drept spre ea, până când ajungem la bucuria de a constata că frica a încetat. Bucuria care urmează înfruntării oricărei frici spirituale provine din descoperirea faptului că aceasta a fost doar o iluzie, lipsită de orice bază sau realitate.

Eul/Mintea sunt limitate la paradigma newtoniană a realității, nefiind astfel capabile să înțeleagă cu adevărat natura vieții înseși. În realitate, orice lucru își are sursa în sine însuși, fără nicio cauză exterioară. Fiecare lucru și fiecare eveniment constituie o manifestare a totalității a tot ce este, așa cum se află la un moment dat. Odată văzut în totalitatea sa, tot ceea ce există este perfect dintotdeauna și nimic nu necesită o cauză externă pentru a-l schimba în vreun fel. Din punctul de vedere al poziționalității eului și al înțelegerii sale limitate, lumea pare să aibă nevoie de nesfârșite consolidări și corectări. Iluzia aceasta se prăbușește, dovedindu-se a fi doar o vanitate inutilă.

În Realitate, orice lucru manifestă automat destinul inerent al esenței sale, iar pentru aceasta nu are nevoie de niciun ajutor din afară. Cu o atitudine smerită, putem renunța la rolul autoproclamat al eului că ar fi mântuitorul lumii, cedându-l direct lui Dumnezeu. Lumea pe care eul o zugrăvește constituie o proiecție a propriilor iluzii și poziționalități arbitrare. O astfel de lume nu există.

În lucrarea spirituală, mai apare și o altă sursă de ezitare, deoarece se pare că ar exista un conflict trecător între atitudinile sociale obișnuite și lucrarea evoluției spirituale. Obișnuim să pretindem o serie de credințe și valori care provin din valorile, așteptările și planificările obișnuite. Acestea sunt considerate valoroase atât pentru noi, cât și pentru societate. Astfel, putem încerca o oarecare sovăială atunci când trebuie să renunțăm la ele. De exemplu, ne putem simți vinovați când vine vorba să abandonăm o serie de convingeri îndrăgite, mecaniciste sau religioase ori, altfel spus, rezultatele obișnuite ale programării. Pentru a depăși aceste surse de conflict, este bine să ne amintim că drumul spiritual necesită abandonarea tuturor convingerilor și atitudinilor, pentru a putea face loc „revelării Realității”.

Accentul eforturilor noastre, precum și așteptările pe care le avem de la acestea, se deplasează dinspre previzibil și comun către ceva ce, la început, pare a fi excepțional și neobișnuit. Este vorba de un abandon temporar a ceea ce se credea a fi de valoare pentru societate. Puncte de vedere considerate de o importanță crucială sunt acum catalogate drept supoziții irelevante și discursuri pline de demagogie. Abandonarea lozincilor noastre favorite relevă faptul că ele, în realitate, nu sunt decât niște forme incipiente de propagandă operațională, având scopul ascuns de a-i controla pe alții și de a le influența gândirea.

Odată cu smerenia vine și disponibilitatea de a înceta să mai încercăm să controlăm sau să schimbăm oamenii, situațiile de viață ori evenimentele – sub pretextul că o facem „pentru binele lor”. Pentru a deveni un căutător spiritual dedicat, trebuie să abandonezi dorința de a fi „drept” sau de a avea o închipuită valoare pentru societate. De fapt, nici eul și nici sistemul de convingeri al nimănui nu prezintă vreo importanță pentru societate. Lumea nu este nici bună, nici rea, nici defectă, nici nu are nevoie de ajutor sau de schimbare – pentru că înfățișarea ei este doar o proiecție a propriei noastre minți. Nu există o astfel de lume.

Un alt nărav al minții, care creează probleme temporare, este folosirea frecventă a ipotezei drept sursă pentru dispute și ezitări. Întotdeauna intelectul poate construi un set imaginar de concepte în așa fel, încât să combată orice altceva. Scopul inconștient al poziției ipotetice este întotdeauna orgoliul de a avea dreptate și de a respinge orice alt punct de vedere. Ipoteza nu are nicio justificare și nicio existență în realitate. „Ce-ar fi dacă…” nu trebuie să apară nici măcar o dată în lucrarea spirituală, dat fiind că este un produs evident al imaginației și limbajului, a cărui rațiune de a fi este autojustificarea unei poziționalități.

Nivelul conștiinței intelectului calibrează în marjele valorii 400, ceea ce este util în universul fizic al eforturilor umane, dar constituie o limitare și o barieră uriașă în calea iluminării. Însuși intelectul este o mare limitare, și cele mai mari genii ale științei și strădaniei intelectuale calibrează cu aproximație la nivelul 499. Această cifră arată nivelul maxim la care poate accede intelectul, din cauza limitărilor impuse de contextul propriei sale realități. Pentru a merge dincolo de această limită este nevoie de un context mai mare, care implică non-cauzalitatea, non-dualitatea, precum și dimensiunile non-liniare și non-newtoniene ale gândirii și înțelegerii.

Trebuie să înțelegem că totul este așa cum este ca o consecință a faptului că universul este dintotdeauna ceea ce este, în totalitatea sa. Fiecare „lucru” pe care credem că îl vedem este, în el însuși, perfect, total și o expresie a întregului univers. Intelectul ar putea cel mult să înțeleagă acest lucru ca idee, dar nu va putea să experimenteze adevărul efectiv al acestuia. Chiar dacă eul ar putea cuprinde totalitatea, va continua să vorbească despre percepția sa asupra unui eveniment și nu își va înțelege propria existență. Este util să înțelegeți că nimic nu poate fi descris sau experimentat decât din afară. Toate descrierile, oricât de bune ar fi, nu sunt altceva decât măsurători perceptuale și definiții ale unor presupuse calități, care nu au o existență în sine.

Nimic nu este așa cum poate fi descris; prin urmare, toate descrierile arată ce nu este un lucru. Înțelegerea realității și adevărului absolut este cel mai mare dar pe care cineva îl poate face lumii și întregii umanități. Prin urmare, lucrarea spirituală este, în esența ei, un serviciu altruist și o capitulare în fața Voinței lui Dumnezeu. Pe măsură ce crește conștiența noastră, puterea acelui câmp al conștiinței crește logaritmic (atât în sine, cât și prin sine), iar acest fapt realizează mai mult decât toate eforturile sau încercările de a ameliora suferința lumii. Toate aceste eforturi sunt zadarnice pentru că, inevitabil, sunt orientate greșit de falsificările și iluziile funcției perceptive ale eului însuși.

Impersonalitatea eului

Atâta vreme cât există credința într-un „eu” singular, renunțarea la eu/minte este percepută ca un sacrificiu. Acest fapt este perceput astfel pentru că se crede că eul ar fi ceva unic și valoros, prin faptul că este personal. Este util să înțelegem că eul este impersonal, nefiind deloc unic. Eul înnăscut al fiecăruia dintre noi operează aproximativ la fel cu al oricărui altcuiva. În afară de cazul când sunt modificate de o evoluție spirituală, toate eurile sunt orientate spre sine, egoiste, orgolioase, dezinformate și dăruite unui șir nesfârșit de dorințe de a obține avantaje, în toate formele obișnuite ale acestora, precum superioritatea morală, posesiunile, faima, averea, adulația și controlul.

Din cauza poziționalității sale, eul fiecăruia dintre noi are drept consecințe vina, rușinea, lăcomia, mândria, supărarea, furia, invidia, gelozia, ura etc. Pentru că eul este alcătuit din poziționalități, acesta nu are altă opțiune de a fi altceva decât este. Prin urmare, devine o sursă inevitabilă de infinită suferință și pierdere. Mai presus de orice, se teme de viitor și de fantoma morții înseși, care este intrinsecă structurii sale. Lucrul de care eul se agață în primul rând este convingerea că propria sa existență are o realitate independentă. Pentru un timp, eul chiar recurge la căutarea iluminării ca la un mijloc secret de asigurare a supraviețuirii sale în Eternitate. Prin acest tertip, eul spiritual se angajează într-o formă de supraviețuire disperată, dar sofisticată. Fanteziile noastre despre propria noastră realitate ne sunt dragi și ne opunem abandonării lor. Procesul necesită atât curaj, cât și credință. Să lași un lucru știut pentru altul necunoscut necesită un real angajament, voință și devotament în abandonarea credințelor noastre lui Dumnezeu.

Cauzalitatea

Anumite descoperiri aduc cu sine salturi importante ale conștiinței și, prin aceasta, merită să fie repetate – pentru că, adeseori, ele sunt înțelese în primul rând prin procesul familiarității, mai degrabă decât printr-o logică lineară și secvențială. Progresul este înlesnit prin abandonarea anumitor sisteme de credință limitate, dar puternic înrădăcinate, care sunt prin ele însele poziționalități.

În Realitate, nimic nu cauzează altceva. Totul este expresia propriei esențe și este autoexistent. Apariția oricărui lucru depinde de tot ceea ce există în univers și de punctul de vedere din care este observat. De fapt, orice lucru constituie o autoexistență, pentru că orice lucru este parte din Tot Ceea Ce Există, neavând părți individuale, diviziuni sau o existență independentă.

Dat fiind că nu este separat de orice alt lucru din univers, existența sa nu necesită nicio cauză exterioară. Ceea ce apare ca manifestat provine direct din nemanifestat, prin procesul creației. Nu apare ca efect al altui lucru. Nu există niciun „altul” și doar în dualitate pare să existe necesitatea unei explicații de tipul cauzalității, pentru a explica ceea ce par a fi evenimente separate. De fapt, nu există evenimente separate, lucruri separate sau întâmplări ce trebuie explicate.

Paradigma newtoniană a cauzalității, care constituie principala limitare a nivelului calibrat la 400, postulează un proces misterios, denumit „cauzalitate”. Dacă observăm și examinăm atent succesiunea evenimentelor, observăm că ele sunt, de fapt, o succesiune de aparențe. Ele sunt create printr-o selecție arbitrară a unui început și a unui sfârșit, survenite în timp sau spațiu. Cauzalitatea este un concept abstract și, ca toate abstracțiunile, nu are o realitate intrinsecă. Este totuși un concept lingvistic util în lumea fizică a activității uzuale. Putem observa doar condițiile. Un exemplu evident este acela că nu putem porni decât „de acolo de unde ne aflăm”. Am putea afirma că premisele evenimentelor nu sunt cauze, ci anumite condiții necesare ale acestora. Chiar modestia intelectuală necesită abandonul construcțiilor ipotetice, care au doar o valoare euristică, aceea de explicații lingvistice. Lucrul acesta este evident atunci când copilul întreabă: „de ce se întoarce floarea către soare?” I se explică faptul că acest lucru se petrece prin heliotropism. Explicația dată răspunde la întrebare, dar nu constituie de fapt un răspuns. O întrebare retorică nu poate produce decât un răspuns retoric.

Pentru că mintea care operează în cadrul paradigmei cauzalității newtoniene nu are niciun mijloc de a discerne adevărul de falsitate, lumea științifică îi substituie scepticismul – sau chiar cinismul – în încercarea de a se proteja din fața posibilității de a fi indusă în eroare. Pentru a depăși această limitare, se utilizează tot felul de mecanisme, incluzând statistici elaborate care sunt subcategorizate sub numele de „metoda științifică”. Aceasta are drept rezultat așa-numitele experimente ale cercului vicios sau dependența de repetarea rezultatelor, implicând criterii statistice și matematice care se susțin reciproc și au drept fundament cauzalitatea. Totuși, din dinamica neliniară, observăm că diferențele apar din uniformitate sau altminteri, întreaga Creație ar înceta. Doar la o sută de milioane de generații de cărăbuși negri se ivește și unul alb.

Blocajele cauzate de scepticismul față de ipotezele prezentate nu constituie decât întârzieri ale progresului spiritual. Credința implică o suspendare voluntară a neîncrederii. Acest fapt sprijină modestia care stă la baza întregului progres spiritual. Siguranța apare mai târziu, pentru că adevărul iese singur la iveală, este autoevident și apare ca o prezentare lipsită de efort și autoîmplinitoare.

Dacă nu există cauzalitate și niciun lucru nu cauzează un altul, atunci cum ne realizăm scopurile sau schimbările dorite? În realitate, este vorba de producerea condițiilor necesare care, conform observației istorice, au existat dintotdeauna. Ceea ce se dorește este asistarea la o secvență; Și tocmai aici este implicată cauzalitatea, pentru că ea operează în cadrul acelei secvențe.

La o observare atentă, se va înțelege faptul că însăși secvența, precum heliotropismul, este doar un construct intelectual. Nu este vorba de o secvență sau de o întâmplare, ci de puncte de observație succesive pe o scală imaginară a timpului. Cel mult, am putea observa că acestea ascund ceea ce pare a fi o schimbare a aparenței.

Dacă renunțăm să ne asumăm un punct de vedere arbitrar și artificial în timp, dispare și iluzia schimbării. Presupunerea existenței unui „aici” comparabil cu un „acolo” constituie un artefact al dualității și un punct de vedere arbitrar.

În Realitate, nu există niciun „acesta” sau „acela”, niciun „aici” sau „acolo”, niciun „acum” sau „atunci”. Acestea sunt doar mecanisme ale gândirii, după cum poziția nu poate fi descrisă fără un punct de referință inițial. În Realitate nu există un „aici” care să devină „acolo”, nici vreun timp ori distanță, altele decât iluziile create de selecția arbitrară a unui punct de referință. Acest punct de referință selectat în mod arbitrar nu este nici posibil, nici descriptibil. Prin urmare, vorbim despre Realitate ca fiind nelocalizabilă, dincolo de spațiu și timp. Realitatea nu este descriptibilă în termeni, care nu sunt decât categorii ale gândirii și abstracțiuni ale procesului de raționare. Totuși, chiar și acestea sunt utile la nivelurile conștiinței care calibrează în marjele nivelului 400. La nivelul 500, avem deja de-a face cu un salt paradigmatic major, astfel încât ceea ce era real acum pare ireal, iar ceea ce acum pare a fi ireal, devine însăși „realitatea”. Fiecare nivel al conștiinței are propria înțelegere asupra adevărului, iar claritatea provine din înțelegerea acestei calități a nivelurilor conștiinței.

Dacă ideea de cauzalitate nu are o existență reală, iar determinarea mecanicistă nu constituie explicația pentru ceea ce observăm, ce altă explicație putem folosi în perioada de timp până când se va revela o conștiență mai dezvoltată? Mintea este enigma vieții, așa că noi putem să răspundem întrebărilor acesteia cu explicația temporară, dar evident satisfăcătoare, a Creației.

Dacă nemanifestatul devine manifestat prin intermediul creației continue, atunci nu sunt necesare alte mijloace sau premise intelectuale în încercarea de a explica evidența. Am putea afirma că orice lucru este creat pentru a autoevolua, deoarece acest lucru este propriu existenței sale și naturii creației înseși. Dar această explicație acuză o altă dualitate, aceea a „creației” versus „creatorului”. Aceasta poate fi repede depășită observând evidența, și anume că actul Creației și Creatorul sunt identice. În nondulitate nu există o delimitare între creator și creația sa. Pe măsură ce înlăturăm limitările, universul se dovedește a nu fi deloc diferit de Divinitate. Când Sinele este înțeles, divinitatea întregii Creații, în toate expresiile acesteia, iese la iveală cu o remarcabilă putere și siguranță. Ea apare și se evidențiază de la sine, fiind identică sieși și completă, într-o unitate și identitate absolută.

Absolutul este exact acest lucru. Prezența infinită a tuturor lucrurilor este dincolo de orice timp și spațiu, este întotdeauna completă, perfectă și totală. Toate punctele de observație dispar și se manifestă omniprezența aceluia care Cunoaște Totul pentru că Este Tot ceea ce Există.

Întrucât Realitatea strălucește într-o uimitoare evidență de sine și pace infinită, se pare că piedica din calea înțelegerii era mintea însăși, nediferită de eu; ele sunt unul și același lucru.

Starea de conștiență constituie nivelul „non-minții”, ceea ce nu este totuna cu „vidul” sau „nimicul”. Acești termeni se referă la formă. Domeniul suprem este tărâmul non-formei, al nelimitării și al nelocalizării și, deci, al eternei prezențe a totalității Absolute.

Există doar Existența. Existența nu necesită nicio cauză și însăși acțiunea de a gândi aceasta presupune elaborarea unui sofism logic. Când spunem Existența, înțelegem ceva perceptibil prin observație, fapt care implică o schimbare ipotetică a condițiilor, de la non-existent la existent. Oricum, ceea ce există a fost dintotdeauna în totalitatea sa, dincolo de orice timp.

Căutarea unei cauze primordiale este un artefact al gândirii, care apare odată cu conceptele de timp și spațiu. Dincolo de timp și spațiu nu există nici evenimente, nici Începuturi sau sfârșituri.

Cartile lui David R. Hawkins se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

Susține acest website

Afișări pagină: 125