David R. Hawkins – Natura Erorii și Realitatea Existenței
|
Getting your Trinity Audio player ready...
|
Răspuns (David R. Hawkins): Ceea ce urmează ar putea părea abstract. Eroarea apare în interiorul conștiinței înainte chiar de a fi implicată vreo „persoană”. Conștiința se poate experimenta pe sine fie ca singularitate, fie ca unicitate. Cu toate acestea, conștiența sa este indusă în eroare prin credința în ideea că nu are decât opțiunea existenței ca singularitate sau non-existenței, ca vid. Eroarea rezidă tocmai în credința că există un opus al adevărului. Acest lucru ar putea părea dificil de înțeles până nu ne întoarcem la înțelegerea fundamentală a faptului că, unicele posibilități reale sunt Adevărul, Totalitatea, Dumnezeu și Existența. Non-existența, nimicul, vidul și falsitatea nu constituie posibilități în Realitate. Acestea nu există decât în calitate de concepte ale minții.
În măsura în care conștiința crede, însă, că acestea constituie posibilități efective, se naște teama de non-existență și de vid. Eroarea constă tocmai în confuzia pe care o face conștiința între Totalitate și vid. Această eroare nu este deloc una abstractă, dimpotrivă, pătrunde în orice gând al omului și constituie însuși fundamentul fricii de moarte. Ea există în limbajul nostru așa cum există și termenii „adevăr versus fals”. O demonstrație foarte bună a acestui fenomen ne-o oferă testarea kinesiologică. Atunci când brațul devine puternic, spunem că răspunsul este „pozitiv”, „da“ sau „adevărat”.
Acum priviți cu atenție acest fapt. Verbalizăm un răspuns slab drept „negativ”, „nu“, respectiv „fals”. Aceasta reprezintă perfect natura erorii. În realitate, amintitul răspuns slab nu provine dintr-o realitate numită „falsitate”, ci reprezintă de fapt un non-răspuns.
Am putea spune, pentru a clarifica problema, că singurul răspuns posibil este cel afirmativ. În acest punct se poate face o analogie cu electricitatea. Într-un cablu, aceasta este fie prezentă, fie nu. Când este prezentă, spunem că lumina este „aprinsă”. Când însă electricitatea nu este prezentă, spunem că lumina este „stinsă”. Am dat aceste exemple pentru a sublinia eroarea fundamentală – nimic de genul negativului, vidului ori nimicniciei nu există!
Este crucial să avem puterea de înțelegere a acestui fapt, deoarece eroarea amintită mai sus stă la baza tuturor iluziilor. Nu există un opus al lui Dumnezeu. Nici un opus al existenței nu are o realitate posibilă. Doar adevărul are capacitatea de a exista. Doar Totalitatea este posibilă. Acest lucru este greu de înțeles, dar odată cuprins, rezolvă toate problemele și erorile.
În completarea înțelegerii acestei erori fundamentale vine ideea conform căreia credința poate crea experiența. Ceea ce este considerat adevărat în interiorul minții este perceput ca având totodată și o existență exterioară, deoarece este proiectat, iar mintea nu este conștientă de mecanismul de proiecție. Această percepție se autoconsolidează. Astfel, imaginația devine atât produsul, cât și sursa erorii.
Permiteți-ne să comparăm acest lucru într-o schemă simplă:
Orice experiență a „realității” din dreapta listei de mai sus provine numai din sistemele de credință lipsite de o existență independentă și efectivă în Realitate. Acestea nu au o existență autonomă și independentă; toate depind doar de imaginație și credință.
Toate aceste artefacte ale imaginației constituie fantezii și produse ale fricii și distorsiunii. Ele nu sunt decât produse ale minții. Mintea include forma, cu toate că, în mod bizar, chiar și vidul este imaginație. Dacă toate atributele reale ale adevărului sunt negate, mintea crede că experimentează vidul.
Vidul constituie o stare creată doar prin credința minții; mintea crede în ea ca într-o posibilitate efectivă. În Realitate, singurele posibilități efective sunt Existența, Totalitatea și Ființarea. Este evident că opozițiile teoretice la acestea ar fi concepute ca non-Dumnezeire și non-Totalitate, fiind conferită calitatea existenței și celor ce nici măcar nu pot fi posibile.
Dilema acestei aparente posibilități de a opta între existența sub forma unui corp versus iluzia non-existenței este considerată a fi o posibilitate. De fapt, am experimentat-o puternic în această viață, la vârsta de trei ani. Dintr-o dată, din inconștiență, am ajuns la conștiență și la experimentarea prezenței unui „eu“ sub forma unui corp ce stă într-un mic vagon. Înaintea acestui moment a existat doar uitare. Odată cu conștientizarea faptului că „Eu exist“ a apărut imediat teama de non-existență; iar în mintea mea s-a născut ideea că „s-ar fi putut întâmpla să nu mă fi născut”. Nu era vorba de o teamă de moarte, ci de posibilitatea (pentru imaginație) de a nu fi deloc, de vid.
Mintea a început apoi să se teamă cu adevărat de posibilitatea (așa cum o vedea ea) ca vidul să fie o realitate. Teama de non-existență, ca opus al existenței se afla în spatele experienței reale. Nu era vorba de teama de a nu avea un corp, ci de aceea de a nu trăi experiența unui „Eu”.
Prin urmare, existența este experimentată ca sens al „Eului”, a lui „eu sunt”. Bineînțeles, dacă nu ar fi existat deja un „Eu”, acest fapt ar fi rămas necunoscut, deoarece n-ar fi fost nimeni care să-l cunoască! La vârsta de trei ani, oricum, acest lucru nu era evident.
Starea anterioară conștientizării existenței a fost de fapt una a uitării. Prin urmare, uitarea ar fi o existență lipsită de conștiență acelei existențe. În viața obișnuită, numim această stare „inconștiență” sau „somn”. În somn „suntem”, dar nu suntem conștienți că suntem. Se pare totuși că în această stare de uitare nu este posibilă vreo suferință. De fapt, în fiecare seară așteptăm să ne cufundăm în ea, iar dacă pe timpul nopții uitarea nu este deplină, ne plângem că n-am dormit bine și că nu ne-am odihnit.
Conștiința pare fericită în perioadele în care nu-și amintește nimic și este pace. Posibilitatea de a suferi nu se naște decât după revenirea identificării cu singularitatea (eu, corpul). Astfel, la baza tuturor suferințelor stă credința în separare și singularitate, în starea de Totalitate, nici o suferință nu este posibilă.
Astfel, reîncarnarea înseamnă renașterea sentimentului de a fi “Eu” (ca singularitate separată). Aceasta este o recurență total independentă de a avea sau nu un corp fizic. În experiențele de decorporalizare și de moarte clinică, singurul lucru care persistă este acest sentiment de a fi “Eu”, nu și necesitatea unui corp fizic. Sentimentul vieții, al ființării, precum și conștiența existenței sunt fenomene care apar în interiorul conștiinței. Acest lucru este evident și în stările meditative, în care dispare conștiența corpului și individul se dizolvă în conștiință, fără a încerca nici o senzație a locației, timpului, spațiului, dimensiunii sau duratei.
Iluminarea devine starea de înțelegere subiectivă a existenței conștiinței, fără identificări limitative. Subiectivitatea pură se autoîndeplinește, totală și completă, fiind absolut identică cu o cunoaștere a Totalității existenței de dincolo de timp și spațiu. Este netulburată, permanentă, independentă, omniprezentă, omniscientă și omnipotentă, complet îndeplinită și fără nici o opoziție. Ea împlinește în absolut totalitatea tuturor posibilităților și epuizează toate potențialitățile posibile, până la cea ultimă.
Sinele este conștiința, sursa sa, desăvârșirea sa, împlinirea sa, totalitatea și esența sa. Este Realitatea Realității, Unicitatea și Totalitatea Identității. Este „Eu“-ul suprem al conștiinței, în calitate de manifestare a nemanifestatului. Numai astfel poate fi descris indescriptibilul.
Cartile lui David R. Hawkins se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
