Dr. Henry G. Bieler – Digestia: prima linie de apărare împotriva bolii
Ascultați articolul sub formă de podcast:
Individul rotofei şi pântecos, aşezat la masă într-un restaurant, îşi agravează metodic sarcina şi aşa dificilă: supă de cereale cu smântână, tartine de pâine albă bogat unse cu unt, o farfurie de spaghete peste care a adăugat brânză rasă şi bucăţele de carne, tartă cu mere, cafea însoţită de frişcă. La masa alăturată un bărbat slab şi zvelt şi-a ales meniul: supă de legume, coastă de oaie la grătar, fasole verde, o uriaşă salată asortată fără nici un condiment, măr copt, totul udat cu un pahar de lapte degresat.
Cum putem observa, omul este în acelaşi timp carnivor (mâncător de carne) şi ierbivor (mâncător de plante). Este de asemenea omnivor (mănâncă de toate). Corpul lui, un mecanism chimic, acceptă orice hrană care îi este oferită. I se întâmplă să expulzeze unele lucruri cu violenţă, prin vomă sau diaree. O parte din hrana absorbită se constituie în rezervă sub formă de grăsimi, pentru timpuri mai grele, restul, după o tratare biochimică complexă, întreţine arderea în cuptoarele nenumăratelor celule ale organismului. Dacă energia disponibilizată prin cea mai recentă absorbţie nu este de ajuns, corpul va cere insistent mai mult şi va urma, probabil, o vizită la frigider. Dacă un individ, pierdut în creier de munte, nu-şi poate potoli foamea decât cu zăpadă topită, corpul înfometat îşi utilizează rezervele de grăsime, apoi propriile sale ţesuturi pe post de combustibil. Când întregul carburant a fost epuizat, motorul începe să meargă prost, se opreşte şi urmează moartea. Dereglarea şi moartea intervin şi atunci când motorul este alimentat prea des cu un combustibil care nu-i prieşte.
Sistemul digestiv este într-adevăr o rafinărie care îşi fabrică proprii lui combustibili şi produce energie din materiile prime care îi sunt furnizate: proteine, grăsimi, hidraţi de carbon (disociaţi în făine şi zaharuri), vitamine şi minerale. Procesul complex al digestiei se efectuează în canalul alimentar. La o persoană adultă, acesta din urmă se compune, în mare, dintr-un tub de vreo nouă metri lungime, care începe la gură, unde hrana este mestecată şi impregnată cu salivă, pentru a sfârşi cu anusul, prin care anumite deşeuri sunt eliminate din corp. De-a lungul acestui tub continuu există staţii în care nişte chimişti microscopici transformă alimentele în funcţie de necesităţile corpului disociindu-le, diluîndu-le şi dizolvându-le, adăugând sau eliminând în acelaşi timp anumite substanţe chimice.
Unele alimente absorbite sunt naturale şi utile; altele sunt inutile şi chiar dăunătoare. Foarte des sistemul digestiv trebuie să accepte nu numai condiţiile grele ale vieţii moderne ci şi o cantitate şi o varietate înspăimântătoare de alimente, de băuturi, de alcool, de cafeină şi de nicotină, ca să nu mai vorbim de medicamente, pilule şi prafuri prevăzute în cazul unei proaste funcţionări digestive, reale sau imaginare.
În gură, particulele alimentare vin în contact cu primele enzime – molecule de proteine înalt specializate care acţionează drept catalizatori, activând anumite operaţii. (Metabolismul, ansamblul proceselor prin care carburantul corpului este transformat în energie, depinde foarte strâns de enzime, una dintre cheile de bază ale vieţii. Dacă acţiunea lor normală este împiedicată, motoarele celulare funcţionează prost şi de aici rezultă boala). Secreţiile stomacului, enzimele pancreasului, ale ficatului şi ale glandelor care se găsesc de-a lungul intestinului subţire, acţionează toate asupra particulelor alimentare atunci când acestea tranzitează canalul alimentar.
Orice hrană care a fost supusă acţiunii enzimelor şi a fermenţilor în gură şi în stomac se găseşte întinsă ca pe un covor imens, reprezentat de suprafaţa intestinului subţire, lung de 8-9 metri şi acoperit de milioane de perişori care seamănă cu nişte degete animate de o mişcare de du-te vino. Aşa cum şănţuleţele de pe un disc LP pot avea mai mult de un kilometru lungime, tot aşa milioanele de perişori măresc suprafaţa de absorbţie a intestinului subţire. Pe acest “covor” sunt întinse zahăr natural, sub formă de glucoză, minerale şi proteine.
Atunci când travaliul chimic este anormal, ca urmare a absorbţiei de hrană care fermentează sau putrezeşte, produşii care rezultă exercită o acţiune iritantă asupra peretelui delicat al intestinului. Acesta încearcă fie să se debaraseze rapid de aceste produse, ceea ce provoacă diaree, fie să oprească avansarea lor printr-o contracţie spasmodică, ceea ce provoacă staza de constipaţie.
Astfel încât intestinul subţire, cu bogata sa garnitură de celule extrem de delicate şi sensibile, poate fi considerat ca prima linie de apărare a corpului – combătând neajunsurile cauzate de elementele nutritive nenaturale şi nocive. O absorbţie repetată a acestor elemente dăunătoare va determina întotdeauna inflamarea şi distrugerea unei cantităţi importante de celule. Acesta este momentul în care materiile toxice se acumulează în cantitate atât de mare încât intră în fluxul sanguin.
Atunci când materia alimentară digerată este pe punctul de a fi absorbită, se pun două probleme importante: cea a cantităţii şi cea a calităţii.
Dacă a fost înghiţită o cantitate prea mare de hrană înseamnă că va fi asimilată prea multă materie digerată; şi asta pentru că intestinul nu dispune de un mecanism de reglare care să-i indice cât trebuie să absoarbă. Rezultatul? Individul devine fie obez, fie bolnav.
Boala poate fi acută sau cronică, în funcţie de reacţia glandelor cu secreţie internă. Încă din vremea Romei antice se cunoşteau pericolele supraalimentării. Romanii erau fini cunoscători într-ale mâncării şi ştiau că era necesar să vomite o bună parte din ceea ce mâncau în timpul banchetelor dacă voiau să-şi păstreze sănătatea şi să fie în măsură să se bucure în continuare de plăcerile lor epicuriene. De aceea existau servitoare care circulau printre convivi purtând recipientele în care strângeau… ceea ce aceştia vomitau. Poate că se gândeau la aforismul lui Hipocrate conform căruia cei graşi mor mai devreme decât cei slabi.
În ceea ce priveşte calitatea hranei, s-a observat de multă vreme că “mono-dieta”, sau regimul cu hrană unică la fiecare masă, uşurează considerabil digestia, în special în cazul persoanelor slăbite sau bolnave. Deşi în zilele noastre se discută mult despre virtuţile unui meniu variat, mono-dieta a fost practicată dintotdeauna cu bune rezulatete. Hipocrate recomanda numai lapte celor ce sufereau de tuberculoză.
Un singur fel sau mâncăruri savant dozate, hrana intră în canalul digestiv de trei ori pe zi, şi uneori chiar mai des. Mucoasa intestinală nu poate face altceva decât să absoarbă particulele de alimente digerate pe măsură ce acestea se prezintă. Proteinele, hidraţii de carbon, grăsimile şi mineralele pătrund în sânge şi în limfă. S-a scria mult despre proteine şi despre amino-acizii lor, numiţi pietrele de construcţie ale corpului. Ne vom opri asupra lor în capitolele următoare.
Cred că unele celule, numite limfocite, transportă hrana necesară creşterii şi reproducţiei ţesuturilor corpului uman. Această hrană este proteina naturală care, pentru a fi asimilată, trebuie să fie impregnată cu aport de iod produs de glanda tiroidă. Procesul se produce într-un mod foarte spectaculos şi poate fi observat urmărind una dintre aceste limfocite în cursa ei prin corp.
Fiecare perişor intestinal conţine două feluri de vase: vasele sanguine şi vasele limfatice. Acestea din urmă constituie drumul normal al limfocitelor şi al celorlalte celule cu sânge alb. Ele nu conţin decât rar celule cu sânge roşu, deşi prezenţa celulelor cu sânge alb poate fi constatată în vasele sanguine.
În timpul digestiei, o mare cantitate de limfocite pătrund în vasele limfatice. Pentru a se asigura de o aprovizionare convenabilă cu astfel de celule, Natura a aşezat cel mai important organ pentru fabricarea limfocitelor foarte aproape de intestinul subţire. Acest organ este splina, a cărei funcţie este să trimită armate de limfocite în intestin după fiecare absorbţie de hrană. În cursa lor prin canalele limfatice, aceste limfocite se umplu de aminoacizi, produşi din digerarea proteinelor. Ele sunt apoi îndreptate spre circuitul toracic care ajunge la vena cavă inferioară exact în locul în care secreţia glandei tiroide se varsă în aceeaşi venă, pentru a impregna limfocitele şi a le furniza iodul care permite dezvoltarea şi reproducerea celulelor.
Apoi limfocitele circulă prin vasele limfatice sau prin vasele sanguine unde, atunci când împrejurările o cer, trec prin ţesuturi pentru a se îndrepta către un punct unde prezenţa lor este necesară. După ce au aprovizionat celulele (pentru dezvoltarea şi reproducerea lor), limfocitele se întorc în splină unde sunt fie dezintegrate, fie trimise din nou spre intestin pentru un nou ciclu.
Dacă această explicaţie poate apărea ciudată cititorilor mei – şi mai ales prietenilor mei medici – permiteţi-mi să precizez că am expus prima dată această idee într-un articol publicat în decembrie 1928 în revista “Journal of Laboratory and Chimical Medecine”. Doctorul Warren T.Vaughan, redactor şef al revistei, a prezentat articolul meu însoţit de următorul comentariu: “Ipoteza doctorului Bieler este seducătoare. Se spune că nu există nimic nou sub soare, dar această ipoteză nu fusese nicăieri expusă înainte să o facă el.” Cred că această ipoteză este o realitate, confirmată de numeroase cazuri tratate după aceea cu mult succes.
Există două etape în viaţa corpului în care prezenţa limfocitelor este necesară în cantitate mult mai mare decât cea normală: etapa de creştere şi etapele de convalescenţă, în timpul creşterii rapide din copilărie şi până la sfârşitul adolescenţei, se produce ceeg ce se numeşte “limfocitoză infantilă”. Pentru durata acestei perioade, natura a prevăzut un centru suplimentar de fabricare a limfocitelor, timusul, care se atrofiază după adolescenţă.
O altă funcţie interesantă a limfocitelor este aptitudinea lor pentru o acţiune de apărare vizând repararea stricăciunilor suferite. În termeni patologici, asta se numeşte “infiltrarea micilor celule rotunde”, pe care o putem constata oriunde s-a produs o inflamaţie sau o distrugere a ţesuturilor. Este interesant de observat faptul că celulele afectate sunt reparate mult mai repede decât sunt hrănite celulele normale. După ce reparaţia a fost efectuată, dezvoltarea se continuă normal.
Cred că reparaţiile sunt controlate prin impulsuri ale “creierului abdominal”, sau plexul solar, ale cărui ordine sunt transmise prin nervii sistemului simpatic – totul făcând parte dintr-un proces automat de auto-apărare. Numeroase experienţe şi observaţii ştiinţifice coroborează această ipoteză. Un animal tânăr, căruia i s-a extirpat timusul, este foarte întârziat în creşterea sa. Acest lucru este şi mai evident atunci când tiroida este extirpată ca urmare a unei afecţiuni a guşei. Unele medicamente pot provoca o degenerescenţă a limfocitelor, determinând o stare de sub-alimentare şi de încetinire a creşterii şi a reparării ţesuturilor. Alte medicamente, cum ar fi Thalidomida de tristă amintire, pot împiedica în aşa măsură secreţia tiroidiană încât împiedică dezvoltarea celulelor fetale şi copilul se naşte fără braţe, fără picioare sau cu multe alte infirmităţi. Ipoteza contrară, cea a unei suprasaturări a limfocitelor cu aminoacizi şi iodină, ar putea, cred, declanşa cancerul, o înmulţire anormală a celulelor în zona interesată, care se traduce printr-un neoplasm, sau excrescenţă malignă.
În timpul digestiei, hidraţii de carbon şi zaharurile complexe sunt reduse în glucoză simplă care este absorbită de vasele mucoasei intestinale şi arse direct în muşchi. Corpul îşi procură astfel căldură şi energie. Grăsimile sunt şi ele combustibile, dar ele ard, în general, cel mai bine într-un mediu carbo-hidratat. Grăsimile superflue sunt depozitate ca rezervă în anumite părţi ale corpului – fenomen fiziologic care întristează atâtea persoane care se plâng de un excedent de greutate. Grăsimile, ca şi mineralele şi vitaminele, sunt de o importanţă capitală pentru menţinerea vieţii.
Felul în care vă simţiţi, faptul că aveţi chef să cântaţi sau să suspinaţi – acestea depind de modul în care se realizează carburaţia dumneavoastră. “Nu puteţi să nu ţineţi seama de importanţa unei bune digestii, a spus Joseph Conrad. Bucuria de a trăi depinde de un stomac solid, în timp ce o digestie proastă conduce la scepticism, la idei negre şi la gânduri sumbre”. Medicii cunosc bine aceste “idei negre” exprimate de cei care suferă de tulburări digestive. Când corpul lor a fost eliberat de încărcătura toxică pe care o plimba cu sine, o schimbare aproape magică s-a operat la bolanvii pe care i-am tratat.
Mecanismul digestiei este atât de complex încât nu-l putem descrie aici decât în linii mari. Am încercat, aici, să insist asupra rolului important al mucoasei intestinale. Vitalitatea ei asigură o stare bună de sănătate şi nu poate fi menţinută decât printr-o dozare grijulie a cantităţii şi a calităţii hranei. Şi deoarece corpul este, mai mult sau mai puţin, produsul alimentaţiei sale, modificarea echilibrului său chimic printr-un regim este nu numai posibilă dar chiar necesară în cazul unei stări maladive. Acceptând materia nutritivă bună şi respingând substanţele iritante (prin vomă sau diaree), intestinul subţire serveşte de prima linie de apărare a corpului împotriva alimentelor nocive şi a otrăvurilor. Erorile de regim, atunci când nu sunt grave, nu au în mod obligatoriu efecte imediate, Când sunt însă grave, sunt imediat sancţionate. În arhivele mele am numeroase dosare care ilustrează modul în care corpul se debarasează de hrana care nu-i convine. Aleg la întâmplare unul, cel ai unui bărbat de 42 de ani. Luase parte la un prânz cu specialităţi mexicane, puternic condimentate. În timpul nopţii a intervenit o diaree violentă. Asta însemna că organismul lui folosea prima lui linie de apărare – o eliminare rapidă a elementelor nocive. Când l-am examinat, intestinul era inflamat din cauza excesului de regim. I-am recomandat repaus la pat şi, ca singură hrană timp de 48 de ore, lapte diluat şi drojdie. Nici nu dorea o altă hrană şi nici nu avea nevoie de ea. Medicamentele, cred, ar fi complicat natura tulburărilor sale. Vindecarea a fost rapidă şi completă. “Am provocat acest atac prin propria mea nebunie, spuse el; n-o să se mai întâmple.”
Fabricanţii de medicamente şi specialiştii literaturii publicitare par să fie obsedaţi de sistemul digestiv. Rafturile farmaciilor sunt înţesate cu remedii patentate, cu pilule şi prafuri destinate să remedieze o proastă funcţionare digestivă; milioane sunt irosite pentru aceste produse. Dacă ar cunoaşte câtuşi de puţin chimia corpului, utilizatorii acestor medicamente ar recurge la medicina dietetică, şi nu la pilule, pentru a-şi vindeca tulburările digestive. De ce să absorbi o pilulă pe bază de substanţe chimice anorganice atunci când aceleaşi substanţe chimice pot fi obţinute organic, plecând de la produse alimentare naturale. Tubul digestiv, lung de circa nouă metri, are în ficat un aliat preţios în lupta sa continuă pentru protejarea corpului împotriva răului.
