Jonathan Black – Apollonius, Iisus și Conștiința Divină: O Analiză Comparativă

Într-o zi de la începutul secolului I, în orașul Tyana, situat pe teritoriul Turciei de azi, un copil stătea să se nască. Mama lui era întinsă pe un câmp și niște lebede au venit din susul râului și au format un scut protector în jurul ei, cântând și bătând din aripi.

Au circulat zvonuri despre prunc chiar de la început. Oare Apollonius era mai mult decât o ființă umană? Oare era fiul unui zeu? Poate al lui Apollo?

Băiețelul bun și frumos s-a făcut mare, devenind un tânăr înalt, chipeș, cu o claie de bucle aurii. Veneau oameni de departe numai ca să-i admire frumusețea.

Familia lui era bogată și puternică, una din familiile care întemeiaseră orașul, dar el avea o înclinație naturală spre chestiunile spirituale. Apollonius își purta părul lung, era vegetarian, umbla în picioarele goale și nu refuza să îmbrace straie din materiale de proveniență animalieră, preferând veșminte lungi din pânză albă.

Într-o zi, părinții lui l-au dus la templu, unde preoții au rămas uimiți de înțelepciunea lui. Când avea 14 ani, tatăl său l-a trimis la Tars să-și desăvârșească educația. Învățând cu încântare filosofia matematicianului mistic Pitagora, a hotărât să-și ducă viața într-o castitate desăvârșită. A intrat la o școală de pe lângă templul lui Esculap, fiul divin al lui Apollo. Acolo a învățat că marile daruri spirituale ar trebui dobândite printr-o viață curată și virtuoasă.

Apoi, într-o zi, un mesager i-a adus vestea că tatăl lui murise pe neașteptate. Apollonius a fost distrus. A făcut un jurământ al tăcerii pentru patru ani ca să mediteze asupra marilor taine ale vieții și morții. Dar, cu cât se retrăgea mai mult din viața socială, cu atât mai mult i se răspândea faima și oamenii veneau de la mari distanțe, căutându-l în pustie, deoarece credeau că el îi poate vindeca doar atingându-i, iar el îi atingea cu mâinile.

S-a întors la casa părintească, unde a aflat că fratele lui își luase partea lui din averea familiei. Apollonius l-a iertat și i-a îngăduit să o păstreze.
Apoi a plecat în peregrinările sale singur, pe jos, vizitând Atena, Asiria, Abisinia, Babilonul și Egiptul. „Tot pământul e al meu”, spunea el. „Și mi-e sortit să-l străbat.”

După un timp, l-a însoțit un tânăr tovarăș de drum asirian. Damis avea să-i consemneze faptele și spusele. Apollonius, zicea el, cerea să fie lăsat singur să mediteze în ceasul de dinainte să se reverse zorii, când ființele spirituale și duhurile morților le vorbeau cel mai clar celor ce își limpeziseră mintea în dorința de a le asculta. Damis a consemnat că stăpânul său nu intra niciodată într-un templu fără să spună o rugăciune simplă: „Dă, Doamne, să am puțin și să nu-mi doresc nimic!”

Damis credea că stăpânul lui înțelege limba păsărilor și că își găsește mereu drumul pentru că-l conduc ele. S-a oferit să-i fie tălmaci, dar s-a dovedit că Apollonius știa să vorbească limba tuturor pe care îi întâlnea în orice țară. Damis ajunsese să creadă că el putea să citească gândurile oamenilor.

La granița cu India au dat de un monument din bronz, purtând inscripția că Alexandru cel Mare trecuse pe acolo. După aceea, peisajul a devenit mai straniu. Drumul pe care mergeau parcă dispărea în spatele lor și când înaintau, Munții Himalaya parcă-și schimbau poziția la orizont. Urcau pe panta unui munte, când Apollonius l-a întrebat pe Damis dacă vede mai bine cerul:

• E cerul mai albastru, sunt stelele mai mari și mai strălucitoare și e mai limpede sentimentul că Dumnezeu are grijă de toți oamenii?

Când Damis a mărturisit că da, Apollonius i-a spus că toate acele lucruri ar fi și mai clare dacă s-ar uita la ele cu un suflet curat.

Intrau oare în altă dimensiune? Mai târziu, Apollonius avea să spună despre cel mai înțelept din înțelepții Indiei: „Am întâlnit pe suprafața pământului oameni care nu trăiesc pe ea.“

La plecare, brahmanii i-au dat lui Apollonius șapte inele, spunându-i că fiecare are piatra uneia din cele șapte planete și că trebuie să-l poarte pe fiecare în ziua corespunzătoare a săptămânii.

Întors acasă, Apollonius a scris o lucrare intitulată Despre sacrificii, susținând renunțarea la obiceiul de a jertfi animale, propovăduind că, în loc să omoare necuvântătoare, el s-ar axa pe purificarea și sacrificarea propriei noastre naturi animalice. De asemenea, a condamnat negustorii care făceau profituri excesive și luptele sângeroase de gladiatori. A exorcizat un om posedat de un demon care îl făcea să atace orice femeie întâlnea.

S-au păstrat consemnări că Apollonius a săvârșit vreo sută de minuni tămăduitoare. Într-o zi s-a întâlnit cu un cortegiu funerar ducând pe catafalc o fată care murise în ziua nunții ei. Apollonius le-a făcut semn să se oprească, spunându-le că va seca lacrimile celor ce o jeleau. Și-a pus mâinile pe trupul rece al fetei și a bolborosit ceva aproape de neauzit. După câteva clipe, ea s-a ridicat de pe catafalc. „Nimic nu moare cu adevărat”, a zis el. „Totul ni se arată din cauza densității materiei din care e alcătuit. Dar esența lucrului a trăit înainte să moară și va trăi și după ce corpul material dispare.”

Era ziua în amiaza mare și Apollonius ținea o prelegere filosofică într-un părculeț din Efes. A șovăit puțin, apoi a continuat câtva timp, înainte să rămână din nou tăcut, cu privirile în pământ. Pe urmă a făcut repede trei pași în față, strigând: „Omorâți-l pe tiran!” A spus publicului că tocmai avusese o viziune a împăratului Domițian, cum că ar fi asasinat chiar în acel moment la Roma.

După câteva zile au venit mesageri cu vestea că împăratul fusese ucis chiar în clipa în care Apollonius avusese viziunea respectivă.

Când a fost arestat, Apollonius a reușit prin nu se știe ce mijloace să șteargă ce era scris în actul de acuzație. Altă dată, acuzat de complot împotriva împăratului Domițian, a ieșit pur și simplu din lanțurile care îl încătușau, de parcă ar fi vrut să arate că nu putea fi reținut astfel. Spunea că nu ascultă decât de propria voință. Când a fost adus în fața unui alt tribunal, a spus „Nu vă puteți atinge de mine” și a dispărut sub ochii a sute de oameni.

Unii afirmă că s-ar fi înălțat direct în Rai, alții că s-ar fi retras din viața publică și ar fi trăit în liniște și singurătate până la o vârstă foarte avansată. După moarte, li s-ar fi arătat discipolilor săi.

Viața lui Apollonius seamănă puțin cu viața lui Iisus, doar că totul a mers mai ușor pentru primul. Faima lui a fost mai mare decât a lui Iisus în epoca sa, minunile prin care a vindecat oameni fiind mai cunoscute și mai bine atestate. A fost o celebritate a lumii antice, un personaj foarte popular, îndrăgit de oamenii de rând și consultat de regi și împărați.

A avut influență în politică, criticându-i cu îndrăzneală pe Nero și Domițian. A fost un gânditor original, considerat o autoritate în școlile înființate de Pitagora, Socrate și Platon. A propovăduit o religie universală progresistă la vremea aceea, drept care i s-a atribuit ameliorarea gândirii ultimilor împărați romani în așa fel încât, mai târziu, aceștia să ajute creștinismul să supraviețuiască. Împăratul Hadrian i-a colecționat operele și a fost privit cu admirație de marele împărat-filosof Marc-Aureliu. Filosofia pitagoreică în interpretarea sa a influențat neoplatonicismul, care, la rândul său, a exercitat multă influență asupra curentului mistic din teologia creștină. „Cum se face”, s-a plâns părintele bisericii, Iustin Martirul, „că talismanele lui Apollonius au puterea de a dejuca furia valurilor, violența vânturilor și atacurile fiarelor și că, pe când minunile săvârșite de Domnul nostru sunt reținute doar de tradiție, minunile lui Apollonius sunt cele mai numeroase și evidente dintre faptele actuale?”

Și totuși, Iisus Hristos a schimbat lumea, dar Apollonius nu.

Sfântul Ilie, Buddha, Socrate și Apollonius au adus în lume conștiința spirituală și înțelegerea faptului că suntem cu toții legați între noi, că ar trebui să arătăm compasiune oricărei făpturi și să ne jucăm rolul în evoluția lumii. Ei toți au știut, într-o oarecare măsură, ce se întâmpla și ce trebuia să se întâmple, dar Iisus Hristos a fost cel care a avut puterea să înfăptuiască nenumărate lucrări. A dat peste cap mersul istoriei. Ilie, Buddha și Pitagora au adus speranța și credința, dar Iisus Hristos a adus iubirea.

Când a fost ispitit de Satana în mijlocul naturii, necedându-i, Iisus se despărțea de magie, deoarece magia însemna să lucrezi cu spirite inferioare. Iisus colabora cu îngerii.

Așa cum am văzut, îngerii apăreau în momente cruciale ale istoriei, așa cum se spune în Vechiul Testament, dar pe vremea lui Iisus îngerii au ieșit din umbră. Noul Testament e plin de îngeri: unul îi vestește soției lui Zaharia că va avea un fiu, altul o vestește pe Maria că va da naștere pruncului sfânt, alții le dau păstorilor vestea nașterii lui Iisus, îi spun lui Iosif să o ia de soție pe Maria, iar apoi să-și ia soția și fiul și să fugă în Egipt, au grijă de Iisus după ce e ispitit de Satana, stau de vorbă cu el în Grădina Ghetsimani, îi dau putere când e răstignit pe cruce, dau deoparte lespedea de pe mormântul Mântuitorului și li se arată Măriei Magdalena și ucenicilor să le vorbească despre înviere.

Mai târziu, îngerii îi arată lui Filip drumul spre sudul Etiopiei și îl duc pe centurionul Cornelius să-l ia pe Petru. Un înger îi apare lui Pavel noaptea, cerându-i să propovăduiască Evanghelia în Europa.

În primele capitole ale acestei cărți se spune povestea creării universului, comună tuturor religiilor. Materia a fost condensată de marea Minte Cosmică, care ulterior a dat naștere formelor de viață vegetală, ele formând apoi un fel de leagăn pentru viața și conștiința animalelor.

Imaginea șarpelui încolăcit de copac este, așa cum am văzut, cea mai limpede ilustrare posibilă a originilor conștiinței animale, care a pregătit terenul pentru cea umană. Apoi povestea continuă, materia devine mai densă și se întărește în jurul conștiinței umane. Oamenii s-au separat din ce în ce mai mult de Mintea Cosmică. Lideri spirituali ca Zarathustra, Krișna, Moise, Socrate și Buddha au ajutat omenirea în ceea ce privește slăbirea conștiinței spirituale.

Dar, în vremea Imperiului Roman, ființele umane se despărțiseră aproape complet și nu numai de dimensiunea spirituală, ci și una de cealaltă. Sistemul juridic, care urma să fie cea mai importantă contribuție a romanilor la civilizație, de-abia a reușit să țină în frâu o cultură cumplită, crudă și sângeroasă. Viziunea spirituală a fost umbrită în așa măsură, încât a devenit posibil să te îndoiești de realitatea ei, ceea ce a dus la apariția atomismului și ateismului lui Democrit și Lucrețiu.

Acum, când Căderea atinsese punctul cel mai adânc și cel mai întunecat, răstignirea și învierea lui Iisus Hristos au reprezentat începutul înălțării. Exact cum conștiința animală fusese țintuită de copacul din Grădina Edenului, conștiința divină era acum țintuită de crucea materiei. Așa cum conștiința animală fusese absorbită în viața vegetală și înglobată în materie pentru a crea ființele umane, și conștiința divină avea să fie absorbită în materie. Dar conștiința divină avea să fie absorbită, și ea, de materie.

Conștiința divină va începe procesul de disoluție a materiei spre a o spiritualiza.

În povestea Măriei Magdalena găsim indicii că întreaga structură a universului se modifica.

Ea apare pentru prima dată în Biblie ca una din femeile care se îngrijeau de Iisus. Poate că fusese bogată. Este înfățișată adesea într-o rochie galbenă, largă și cu părul lung, de multe ori roșcat. Parcă strălucește de la lumina ei interioară, mistică. Are ceva înduioșător și puțin trist.

Este adesea înfățișată cu un vas de alabastru. Se întâmplă astfel pentru că, în tradiția catolică, Maria Magdalena e identificată cu Maria, sora Martei. Povestea respectivă se află în Evanghelia după Luca.

Surorile se întrețineau cu Iisus la ele acasă. Marta se enervase pentru că, în timp ce ea alerga de colo-colo și făcea tot ce trebuia făcut, sora ei stătea la picioarele lui Iisus, ascultând ce îi spunea el și savurând împreună cu el o clipă de intimitate.

Când Maria a luat ulei parfumat, scump, dintr-un vas de alabastru și i-a uns picioarele lui Iisus, unul dintre ucenici a sugerat că e o risipă de bani. A spus că acei bani ar fi trebuit dați săracilor, dar Iisus i-a replicat așa: „Las-o în pace. A vrut întotdeauna să folosească uleiul ăsta pentru mine și să păstreze o parte pentru înmormântarea mea.“

Povestea continuă până la moartea lui Iisus, la care Maria Magdalena avea să fie în prim-plan.

Nu știm sigur dacă ea și sora Martei sunt una și aceeași, dar amândouă se îngrijeau de Iisus și aveau cu el o relație ce pare foarte personală. Când a spus că Maria făcuse bine că îl unsese cu uleiul scump, Iisus n-a fost egoist. Spunea ceva despre univers, așa cum îl înțeleg creștinii. Zicea că Dumnezeul creștinismului e un zeu personal și că fiecare trăiește într-un univers personal. Universul a fost creat pentru a ne da calitățile care fac din noi oameni și, mai presus de toate, pentru a oferi fiecăruia dintre noi percepția sa personală asupra universului, cu încercări, dileme, mistere, conflicte și binecuvântări, adaptate după puterile și slăbiciunile fiecăruia. Individualitatea fiecăruia, cu toate defectele lui, este încoronarea creației și ar trebui să o îndrăgim și să o cultivăm.

Maria Magdalena era una din cele trei femei care stăteau lângă cruce și au fost martore la răstignire, iar ea a fost martoră și la îngroparea trupului de către Iosif din Arimateea. A fost și prima persoană care l-a văzut pe Hristos înviat. În Evanghelia după Ioan, Maria s-a dus la mormânt, dimineața devreme, când era încă întuneric. A văzut dat deoparte bolovanul care bloca intrarea, așa că a dat fuga să le spună lui Petru și Ioan. Cei trei s-au întors și au văzut acolo giulgiul în care fusese învelit trupul neînsuflețit – dar nici urmă de corp. Au crezut că trupul fusese furat. Petru și Ioan au plecat. Maria a rămas la intrarea în mormânt, plângând fără zgomot, când, printre lacrimi, s-a uitat înăuntru și a văzut doi îngeri în alb, unul stând pe locul unde fusese capul lui Hristos, celălalt unde îi fuseseră picioarele.

• Femeie, de ce plângi?

• Pentru că l-au luat de aici pe domnul meu. Nu știu unde l-au dus.

Apoi a văzut o siluetă în grădina de lângă mormânt și a presupus că era grădinarul, care i-a vorbit acum:

• Femeie, de ce plângi?

Ea i-a zis că, dacă a luat el trupul, îl roagă să-i arate unde l-a dus. Dar, apoi, când l-a auzit spunându-i „Maria”, l-a recunoscut după bătăile puternice ale inimii ei îndrăgostite.

A vrut să-l îmbrățișeze, dar el a oprit-o.

• Nu mă atinge, pentru că nu m-am înălțat încă.

A rugat-o să se întoarcă la discipoli și să le spună ce văzuse.

Trupul înviat și transformat al lui Iisus, care este primul din trupurile preschimbate ce vor transforma întreaga dimensiune materială a universului, arăta altfel decât cel anterior, din carne și oase. Ni se dă de înțeles același lucru și în povestea străinului care i-a însoțit pe doi din discipoli pe drumul spre Emaus. Nici ei nu-l vor recunoaște pe Hristos înviat.

Iisus i-a spus Măriei să nu-l atingă pentru că trupul său înviat era într-un tainic proces de trecere ce se va fi încheiat atunci când Toma este invitat să atingă rănile de pe el.

Cum au reacționat ucenicii când le-a spus Maria că maestrul lor a înviat din morți? Bănuiala că unii dintre ei au fost geloși pe Magdalena, că i-au purtat resentimente pentru intimitatea ei cu Hristos, revine în textele creștine scrise cam în aceeași perioadă cu cele patru evanghelii.

În Evanghelia după Toma, Petru îl roagă pe Iisus s-o alunge pe Maria, deoarece „femeile sunt nevrednice”, dar Iisus refuză și spune: „O voi face pe Maria un spirit viu.”

În Evanghelia după Filip se spune că „Iisus o iubea mai mult decât pe toți discipolii săi și o săruta adesea pe gură”. Ucenicii se plâng că o iubește mai mult decât pe ei toți și el nu neagă. Respectivul pasaj a dus la speculația că Iisus și Maria erau căsătoriți, dar, așa cum vom vedea mai târziu, autorul se referă aici la o experiență de intens extaz mistic, la o „căsătorie mistică”.

Fragmentele din Evanghelia după Maria Magdalena care ne-au parvenit descriu evenimentele de după înviere – poate la scurt timp după ce Iisus i-a spus Măriei să se ducă și să-i zică lui Petru și celorlalți că tocmai îl văzuse în forma lui reînviată. Petru îi cere Măriei să le dezvăluie ce o învățase Iisus la ultima lor întâlnire. Atunci Maria descrie stadiile succesive prin care spiritul trebuie să se elibereze de legăturile cu pământul înainte să se înalțe din nou la Dumnezeu. Le vorbește despre o viziune pe care Iisus îi permisese s-o aibă, în care spiritul se înalță prin șapte tărâmuri și este examinat în fiecare. Mai spune și cum spiritul este pus la încercare de către cele șapte puteri – puterile întunericului, poftei trupești, ignoranței, dorinței de moarte, robiei cărnii, înțelepciunii lumești și furiei. Maria prezintă o concepție asupra lumii în care spiritul uman este aservit materiei. Ea afirmă că spiritul uman are nevoie de puterea supranaturală pe care Iisus i-o poate aduce pentru a se elibera din lanțurile materiei.

Isis l-a iubit pe zeul Soarelui, Osiris. L-a ajutat să treacă în altă lume, unde avea să fie rege. Acum înțelepciunea lui Isis se transmitea Măriei Magdalena.

Există o tradiție păstrată până în zilele noastre conform căreia Maria Magdalena a călătorit pe mare într-o barcă până în sudul Franței, împreună cu fratele ei Lazăr, și a trăit acolo tot restul vieții. Este semnificativ și faptul că această regiune e asociată cu Sfântul Graal. Vom examina mai târziu adevărata semnificație a Sfântului Graal.

Așa cum spune însăși Maria în evanghelia ei, „Unde este minte, e și o comoară”.

Iisus Hristos și-a purtat crucea pe Golgota. În cealaltă parte a lumii, un om bogat și puternic era scos cu forța din refugiul său. Intrarea în peștera lui era cioplită și pictată astfel încât să înfățișeze gura unui șarpe. Oamenilor le fusese frică să intre acolo, dar acum soldații ieșeau, regele-zeu fiindu-le prizonier.

Datorită lui, grâul crescuse atât de mare, că un singur spic era aproape prea greu să-l care doar un om. Se spune că le vorbea plantelor și ele creșteau imediat și dădeau roade. Grație lui nu mai exista foamete. Animalele domestice creșteau și se înmulțeau cu o rapiditate uimitoare, iar cele sălbatice se îmblânzeau în prezența lui și îi făceau pe plac. Mulțimi de păsări cântătoare, minunate – unele din specii care nu fuseseră văzute înainte – se strângeau în cetăți și le cântau oamenilor.

Oare împăratul avea cu adevărat putere asupra forțelor creșterii și reproducerii? Femeile frumoase din împărăție i-au purtat mulți prunci frumoși cu părul de aur, poate o nouă rasă – iar oamenii erau neliniștiți. Ce avea să se întâmple cu propriii lor copii?

Apoi au venit furtunile și au nimicit holdele. Stolurile de păsări au devenit mai îndrăznețe și furau mâncare ori chiar atacau copiii. Umblau zvonuri că fuseseră văzuți mutanți ieșind din peșteră și fugind în pădure în timpul nopții. Într-o zi a sosit un profet care le-a spus oamenilor că împăratul lor făcea magie neagră. A arătat înspre dansul lui Venus și Mercur, aproape de Soare, când ascuns, când din nou la vedere. Ca și împăratul, profetul avea putere de convingere, iar acum oamenii îl credeau pe profetul care îi îndemna să-și răstignească împăratul.

Așa că l-au târât pe acesta din urmă, cu trupul său lung ca de șarpe, acoperit cu pene verzi, prin dumbrăvile sacre în care rădăcinile copacilor erau cioplite să arate ca niște năpârci. L-au dus pe Dealul Tigvelor, iar acolo a fost răstignit pe o cruce între doi răufăcători. De o parte și de alta a lui, cei doi tâlhari își băteau joc de el și îl insultau.

Pe vremea aceea se obișnuia ca oamenii să fie răstigniți spre a fi uciși și să se tragă cu săgeți în ei. Corpul lui fusese pictat peste tot cu sori, ca o batjocură la adresa afirmației lui că el ar fi trimisul Soarelui.

Un mic grup de femei stăteau pe dealul presărat cu oase și tigve și urmăreau execuția. Una din ele era Femeia-Păianjen, care se bucura pentru că acum copiii ei aveau să fie salvați și marea ruptură din univers se va repara.

Odată cu viața lui Iisus, istoria intră în sala oglinzilor. Viața Mântuitorului seamănă cu aceea a lui Apollonius, fiind totuși opusul ei, dar și cu răstignirea din America. Lumea în care trăim e un loc paradoxal, dar apariția lui Iisus a dat naștere la nenumărate paradoxuri și mai mari.

În lumea spirituală, legile naturii nu se aplică sau sunt inversate. Paradoxurile se înmulțesc când lumea spiritelor se ivește în cea materială.

Paradoxul este și trăsătura specifică a vorbirii lui Iisus Hristos, căreia îi conferă forță retorică:

Cine caută să-și salveze viața și-o va pierde.

Cei blajini vor moșteni pământul.

Cine e lângă Mine e aproape de foc.

Lumea este, așadar, un loc al paradoxurilor schimbătoare. Tocmai când ne simțim mai siguri, ne apare în cale contrariul a ce ne așteptam. Înțeleptul chinez Lao Tzu, care a trăit la puțin timp după Iisus Hristos, spunea astfel:

„Când ochiul poate zări vârful unui fir de păr, omul e pe cale de a orbi. Când urechea poate desluși fâlfâitul aripilor unui țânțar, e pe cale să surzească. Când limba poate deosebi gustul apei dintr-un râu de cel al apei din altul, e pe cale să-și piardă simțul gustului. Când nasul poate deosebi mirosul mătăsii arse de cel al pânzei arse, e pe cale să-și piardă simțul mirosului. Când trupului îi place enorm să alerge, picioarele îi sunt pe cale să paralizeze. Când mintea deslușește limpede binele de rău, e pe cale să facă o greșeală.”

Dacă n-ar exista oamenii să-l cerceteze, universul nu ar fi frumos, bogat ori ciudat. Nu ar fi păcat când universul s-ar prăbuși, când întinderea lui vastă, modelele lui schimbătoare, complexitatea lui nu vor mai exista, ele fiind expresiile valorii și, fără minte, totul este lipsit de valoare și de sens.

Viața lui Iisus Hristos ilustrează imensa mișcare de convergență a tuturor forțelor și ființelor spirituale. Viața lui a fost atât de misterioasă, atât de spectaculoasă, încât și azi ne străduim s-o înțelegem în toate dimensiunile ei cosmice, dar unul din aspectele sale este acesta: există o lege specială care acționează ca legile termodinamicii. Dacă încercăm să facem o faptă cu adevărat bună, atunci, din cauza influenței saturniene în lume, o forță a răului, egală și opusă, ni se va împotrivi. Dar mai există o lege, una mai presus de altele: dacă încercăm să facem ceva din iubire curată, puterea iubirii din noi va crește.

 

---

Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

---