Jonathan Black – Impulsul Ezoteric: Dragoste, Inițiere și Renaștere
|
Getting your Trinity Audio player ready...
|
Ascultați articolul sub formă de podcast:
În anul 1274, la Florența, tânărul Dante a zărit-o pentru întâia oară pe frumoasa Beatrice. A fost dragoste la prima vedere. Și a fost de asemenea întâia dată când cineva s-a îndrăgostit la prima vedere.
În analele societăților secrete, acesta este un important adevăr istoric. Conform adepților istoriei convenționale, oamenii s-au îndrăgostit și au iubit din cele mai vechi timpuri, dragostea fiind parte integrantă din însăși alcătuirea noastră biologică, susțin ei; odele lui Pindar și ale poetei Sappho sunt expresii ale iubirii de tip romantic.
Dar în viziunea istoriei secrete, aceste ode din Grecia antică sunt interpretate ca având o palidă conotație sexuală. Ele nu amintesc de durerea sfâșietoare a despărțirii, de încântarea extatică resimțită la apariția ființei iubite și de privirile visătoare ce caracterizează astăzi dragostea romantică.
Iată ce scria Dante despre dragostea sa la prima vedere: „Ea purta o minunată rochie stacojie, delicată, prinsă cu o cingătoare și în clipa în care am zărit-o, mărturisesc cu adevărat că spiritul ce iubește în ascunzișurile cele mai adânci ale inimii mele a început să tremure atât de tare, încât mi-a cuprins toată ființa […] începutul și sfârșitul fericirii mele în viață mi-au fost dezvăluite.“ Apoi adaugă că a fost pe deplin absorbit de dragostea din ochii ei. Mai târziu avea să scrie că, atunci când a văzut-o pentru prima dată, a crezut că, printr-un miracol, un înger se materializase pe Pământ. Nimic din toate acestea nu ar trebui citit în termenii convențiilor poetice.
În Divina Commedia, Dante descrie senzația de a fi pe deplin absorbit în privirile ei și adaugă că descărcarea erotică pe care ele i-au transmis-o l-a dus în Paradis. Repetăm, nu avem de-a face aici cu simple închipuiri poetice; elementele erotice și cele mistice se întrepătrundeau într-un mod cu totul nou în Occident.
Dante și Beatrice s-au căsătorit, fiecare cu altcineva, iar ea a murit la o vârstă tânără. Ceea ce considerăm noi astăzi a fi dragoste de tip romantic, cu acel sentiment al predestinării – că așa trebuia să fie — derivă din fermentul mistic adus de islam. Așa cum ideea caracteristic creştină de iubire liber consimțită a aproapelui poate fi percepută ca derivând din conceptul de îndurare al profeților iudei, în mod similar noțiunea modernă de sacru a fost reliefată de stările de conștiință alterată atinse de misticii șufiți precum Ibn Arabi. Revoluționara sa interpretare a dorului exprima dragostea sexuală în termenii iubirii divine. Sufiții au dat astfel glas unui sentiment ce nu mai fusese niciodată încercat anterior, creând astfel condițiile pentru ca toți ceilalți să-i poată simți.
Vreme de mai bine de o mie de ani, instinctul erotic fusese sugrumat, energiile sexuale fiind canalizate spre dezvoltarea intelectului uman. Deja în vremea lui Toma d’Aquino și Roger Bacon, această dezvoltare era încheiată. Concepută în timpul nopților petrecute în genunchi, în fața altarului, Summa Theologica se constituie într-o culegere de silogisme, în peste două milioane de cuvinte, mărturie a unei capacități de concentrare intelectuală pe care cei mai de seamă filozofi ai zilelor noastre ar egala-o cu greu.
Îmboldiți de un impuls venit din Arabia, oamenii începeau să privească lumea materială cu o nouă încântare, derivând plăceri senzuale din luminozitatea, coloritul și senzația tactilă oferite de diversele obiecte. Vârful de lance al evoluției conștiinței umane se deplasase din chiliile pustnicilor în grădina deliciilor. O vie sclipire sexuală începuse să radieze pretutindeni.
Ocupația musulmană în Europa a rezistat cel mai mult în Spania. Apoi, pe măsură ce strălucita civilizație maură s-a întins spre nord, noul fel de a fi s-a răspândit în lumea întreagă, începând cu sudul Franței.
În secolul al XII-lea, regiunile Provence și Languedoc au devenit cele mai civilizate din Europa. Poeții provensali, trubadurii, au adaptat formele poetice mauro-andaluziene, inspirați fiind de strălucirea lor erotică. Deși Helen Waddel nu era o adeptă a ezoterismului, lucrarea ei Cărturarii rătăcitori rămâne până astăzi o relatare clasică din această perioadă de tranziție. Ea redă povestea unui abate care călătorește alături de un tânăr călugăr căruia i s-a permis, pentru prima dată, să iasă din mănăstire. Cei doi întâlnesc în drum câteva femei. „Sunt demoni!“ spune abatele. „Mie mi se pare, răspunde tânărul monah, că sunt cele mai frumoase creaturi pe care le-am văzut vreodată.“
Cel dintâi trubadur care și-a lăsat amprenta asupra istoriei exoterice a fost Guillaume, conte de Poitiers și duce de Aquitania, care a început să compună cântece de dragoste suave, încărcate de dorință, când s-a întors din cruciade. Deși și-a făcut debutul la curte, noua orientare a cuprins întreaga societate. Printre trubaduri s-au aflat Bernart de Ventadorn, fiu de brutar, și Pierre Vidai, băiatul unui blănar. Poate ca rezultat al influenței exercitate de asemenea oameni, poezia a început să se refere și la elemente banale: broaște, iepuri, mașinării agricole, crâșme, porumbei, spini frânți și obraji odihnindu-se pe un braț.
Trubadurul Arnaud Daniel, pe care Dante îl numea il miglio fabbro, se lăuda că „vânează iepuri cu un bou, adună vânturile și înoată împotriva fluxului“. De fapt, vorbea în modul invers, cu susul în jos, al adepților ezoterismului, despre puterile pe care i le conferise inițierea.
Pe lângă faptul că au trecut de barierele de clasă, trubadurii au inversat tradiționala supunere a femeii în fața bărbatului. În poezia lor, bărbații devin de bunăvoie sclavii doamnelor. Instituția căsătoriei acționase ca un agent de control social, dar acum trubadurii încurajau o nouă formă de iubire spontană, ce se putea manifesta între indivizi aparținând unor clase sociale diferite.
Dragostea devenise subversivă, la fel ca și societățile secrete. Fiind astfel îndrăgostiți, oamenii se simțeau mai vii.
Era o nouă și intensă formă de conștiință. În poezia de dragoste a trubadurilor, acest nou mod de a fi poate fi atins dacă știi să-ți croiești calea printr-o serie de încercări, găsirea drumului printr-un labirint, trecerea prin apă și prin iad, lupta și uciderea fiarelor sălbatice. De asemenea, sunt enigme de rezolvat și o raclă anume de ales.
Deja palid și frământat de îndoieli, îndrăgostitul tremură când este în sfârșit acceptat în prezența adoratei sale. Alături de ea, el atinge o stare de conștiință alterată, care-i conferă puteri supranaturale. Toți cei care iubesc cu adevărat știu că, atunci când privesc adânc în ochii celuilalt, sufletele lor se ating.
Cu alte cuvinte, pe lângă faptul că inițiații au introdus în fluxul conștiinței umane experiența îndrăgostirii, acesteia din urmă i-a fost conferită structura profundă a procesului de inițiere.
Simbolismul inițierii se regăsește din plin în literatura trubadurilor. Cel mai frecvent întâlnit simbol al trubadurilor, roza, a derivat probabil din sufism, unde reprezenta, printre altele, intrarea în lumea spiritelor, fiind o aluzie evidentă la chakre. În celebra poveste Privighetoarea și trandafirul, pasărea simbolizează năzuința către divin a spiritului uman. Există însă și un neîndoielnic nivel sexual al semnificației, legat de caracteristicile carnale, senzuale, ale rozei. Prezența permanentă a trandafirului în poezia de dragoste a trubadurilor ar trebui să ne atragă atenția asupra tehnicilor ezoterice, poate chiar alchimice, după părerea lui Ezra Pound, de extaz sexual. Guillaume de Poitiers scria: „Vreau să rămân cu doamna mea pentru a-mi înviora atât de bine inima, încât să nu mai pot îmbătrâni. Cel ce izbutește să trăiască bucuria dragostei sale va trăi o sută de ani.“
La originile lui, impulsul care a stat la baza Renașterii a fost unul de natură sexuală. Nu dorim să existe dubii cu privire la afirmația extraordinară pe care o vom face aici — aceea că întreaga conștiință umană a fost transformată și a trecut la un alt nivel de evoluție deoarece câțiva oameni au ales un nou mod de a face sex. Pentru prima dată, au făcut dragoste.
Când atingem acea stare de conștiință alterată care este orgasmul, mai putem oare gândi, sau orgasmul și gândirea se exclud? Putem și trebuie să punem aceeași întrebare din perspectiva extazului mistic.
Societățile secrete și grupările eretice precum catarii, templierii și trubadurii cunoșteau tehnici de atingere a extazului mistic. Dar greu câştigata facultate de a gândi, ce avea să fie suficient de puternică pentru a supraviețui momentelor de extaz?
În Divina Commedia, Dante a dus la un alt nivel impulsul erotico-spiritual al trubadurilor, extinzându-și dragostea pentru Beatrice pentru a cuprinde întregul univers.
La începutul Commediei, el descrie cum, pe la mijlocul vieții sale, s-a pomenit rătăcit într-o pădure întunecată, unde a fost întâmpinat de Virgiliu, unul dintre marii inițiați ai lumii antice. Împreună cu acesta, Dante trece printr-un portal deasupra căruia sunt scrise cuvintele „Renunțați la orice speranță voi, cei ce intrați aici.“ Virgiliu îl conduce într-o lume asemănătoare cu cea descrisă în Eneida, populată de personaje pe care le-am întâlnit și noi deja în cadrul istoriei noastre. Cei doi traversează râul Aheron și pătrund pe tărâmul umbrelor, unde îl întâlnesc pe judecătorul morților, Minos, și pe Cerber, câinele cu trei capete. Când intră în cetatea Dis, le ies în cale cele trei Furii și Minotaurul. Apoi merg pe malul Lacului de Sânge, în care sunt cufundați cei violenți, inclusiv Attila, străbat Pădurea Harpiilor și o câmpie arzândă de nisip. Mai departe se întâlnesc cu un celebru vrăjitor scoțian, Michael Scott, cu Nimrod și în final, în cel mai adânc cotlon al iadului, Dante vede ceva ce i se pare la început a fi o moară de vânt. De fapt, erau aripile lui Lucifer.
Contemporanii lui Dante nu s-ar fi îndoit nici o clipă că această primă parte a poemului descrie o călătorie reală în lumea subpământeană — altfel spus, că Dante participase la o inițiere subterană. Probabil că trecuse printr-o serie de încercări și ceremonii precum cea la care fusese supus cavalerul Owen în Donegal.
Este foarte posibil ca „Virgiliu“ să fi fost de fapt masca persoanei care l-a inițiat pe Dante în viața reală, un înțelept pe nume Brunetto Latini. Ca ambasador în Spania, acesta întâlnise acolo savanți aparținând atât tradiției iudaice, cât și celei arabe. Opera sa principală, Cartea Comorii, cuprinde învățături oculte despre caracteristicile planetare ale pietrelor prețioase. Neinițiații nu pot aprecia caracterul inițiatic al modului în care Dante descrie universul și faptul că treptele ce coboară spiralând spre străfundurile iadului au trăsături planetare. Poemul lui Dante este astfel scris încât să poată fi citit pe mai multe niveluri: astrologic, cosmologic, moral și chiar, după unele păreri, alchimic. La fel ca Fotuhat și ca un model anterior, Cartea egipteană a morților, Divina Commedia este, la un anumit nivel, un ghid către lumea de după moarte, la un alt nivel un manual de inițiere și, la un al treilea, o descriere a modului în care viața în lumea materială, aidoma celei de după moarte, este influențată de stele și planete.
Dante arată că, atunci când facem fapte rele în această viață, ne construim deja un purgatoriu sau un iad într-o altă dimensiune, care se intersectează cu cea a vieții acesteia, de zi cu zi. Dacă nu aspirăm să urcăm pe spirala ierarhiilor cerești, dacă ne limităm la plăcerile și reușitele exclusiv pământești, înseamnă că ne aflăm deja în purgatoriu.
Romanul lui Oscar Wilde Portretul lui Dorian Gray a intrat în conștiința publicului; știm cu toții că frumosul și frivolul Dorian are în mansarda sa o pictură ce putrezește și devine monstruoasă pe măsură ce el se cufundă într-o viață de desfrâu, în vreme ce el însuși rămâne perfect. La sfârșitul romanului, putreziciunea din portret îl afectează și pe Dorian, dintr-odată și copleșitor. În conformitate cu Dante, suntem cu toții niște Dorian Gray, creându-ne euri monstruoase și imaginând pedepse de asemenea monstruoase pentru noi înșine. Dar viziunea lui Dante este incomparabil mai amplă decât cea a lui Wilde, din două motive: pe de o parte, demonstrează că fiecare dintre noi creează în propria ființă atât iadul, cât și raiul, și pe de alta arată ce efect au faptele noastre rele asupra structurii lumii și a țesăturii sale. El întoarce lumea pe dos pentru a da la iveală efectele hidoase ale celor mai intime gânduri ale noastre și ale faptelor pe care ne străduim să le păstrăm secrete. În conformitate cu Dante, tot ceea ce facem și ce gândim are un efect material asupra universului. Umberto Eco numea Divina Commedia „apoteoza lumii virtuale“.
În anul 1439, un misterios necunoscut pe nume Gemistos Plethon se strecura la curtea lui Cosimo de Medici din Florența. Plethon ducea cu el textele pierdute ale lui Platon, în limba greacă, și totodată diverse lucrări ale neoplatonicienilor, câteva imnuri orfice și — cel mai interesant — unele materiale ezoterice care proveneau, aparent, din Egiptul epocii piramidelor.
Plethon venea din Bizanț, unde tradiția ezoterică neoplatonică încă persista din epoca primilor Părinți ai Bisericii, ca Origene și Clement, o tradiție pe care Roma o reprimase. El a izbutit să stârnească entuziasmul lui Cosimo la ideea unei tradiții străvechi, universale, dar secrete, ce îi predata pe acești primi creștini, avându-și rădăcinile în gândirea lui Platon, Orfeu, Hermes și în oracolele chaldeene. I-a vorbit de asemenea despre o filozofie perenă a reîncarnării și a întâlnirilor de ordin personal cu divinitățile, posibile grație ceremoniilor și a intonării rituale a Imnurilor lui Orfeu.
Acest apel la experiența de ordin personal a fost cel care a inspirat evoluția renascentistă. Cosimo de Medici I-a angajat pe Marsilio Ficino să traducă documentele aduse de Plethon, începând cu textele lui Platon, dar când a aflat despre materialele egiptene, i-a cerut să le lucreze mai întâi pe acestea din urmă. Spiritul pe care Plethon l-a adus în Italia odată cu traducerea textelor ermetice s-a răspândit rapid în rândurile elitei culturale. Apetitul pentru noi experiențe împreună cu o nouă și vitală relație cu lumea spirituală au fost consemnate în scris de magul italian Giordano Bruno. Acesta scria despre o dragoste care provoacă „asudare excesivă, țipete ce surzesc și stelele, vaiete ce răsună în grotele iadului, chinuri ce duc spiritul viu într-o stare de încremenire, suspine ce fac zeii să leșine de compasiune, și toate astea pentru acei ochi, pentru acea albeață, acele buze, acel păr, acea modestie, acel surâs mic, acea ironie, acel Soare eclipsat, acel dezgust, acea vătămare și schimonosire a naturii, o umbră, o fantasmă, un vis, un farmec de Circe în serviciul generării.“
O notă complet nouă în literatură.
Putem spune că literatura Renașterii este iluminată de stele și planete. Marii scriitori ai Italiei renascentiste au invocat această energie prin utilizarea activă și inteligentă a imaginației. La fel ca Helen Waddell, Frances Yates nu făcea parte din cercurile ezoterice sau, dacă făcea, din scrierile ei nu reiese nimic în acest sens, dar grație meticuloaselor sale cercetări și analizelor strălucite, și datorită specialiștilor de la Institutul Warburg care i-au pășit pe urme, dispunem astăzi de o cunoaștere detaliată a descoperirilor ezoterice din vremea Renașterii și a modalităților în care ele au inspirat opere de artă și literatură. Textele ermetice traduse de Marsilio Ficino se refereau la crearea imaginilor în termeni ezoterici: „Dacă s-a concentrat pe lucrare și pe stele prin imaginație și emoție, spiritul nostru se unește cu însuși spiritul lumii și cu razele stelelor prin care acționează lumea spiritelor.“ Altfel spus, dacă vă imaginați cât mai viu și mai detaliat spiritele planetelor și divinitățile stelare, ca rezultat al acestui act imaginativ, puterea acelor spirite ar putea curge prin ființa dumneavoastră.”
Am văzut în capitolul anterior că Evul Mediu a fost epoca magiei. Atunci au început gânditorii ezoteriști și ocultisti să construiască în mintea lor imagini pe care zeii și spiritele le puteau însufleți și aduce la viață, așa cum odinioară constructorii templelor și ai școlilor misterelor din lumea antică făuriseră obiecte — de pildă statui — pe care spiritele neîntrupate să le poată folosi ca trup. În Italia Renașterii, artiștii cu convingeri ezoterice au început să reproducă, în piatră sau pe pânză, imaginile magice din mintea lor.
În Evul Mediu, circulația manualelor de magie, așa-numitele grimoires, fusese o activitate subculturală, ascunsă. Acum însă, literatura ermetică renascentistă, publicată fără opreliști, oferea indicații privind modul de confecționare a talismanelor menite să atragă influențe din lumile spirituale, indicații urmate de artizanii epocii. Literatura ermetică sugera că influențele oculte devin mai puternice dacă talismanele sunt făurite din metalul corespunzător spiritului invocat: aur pentru zeul Soarelui, de pildă, argint pentru zeul Lunii. De asemenea, preciza că diferite culori, forme, hieroglife și alte tipuri de sigilii aveau afinitate pentru anumite ființe neîntrupate.
Un critic de artă amintea despre „predilecția pentru tonuri minore“ și pentru culori deschise a lui Sandro Botticelli, ceea ce sugerează o calitate eterică, firavă, ca și când ar fi reprezentat în picturile sale ființe de pe un alt tărâm, încă incomplet materializate. Putem observa influența lui Ficino asupra lucrării Primavera a lui Botticelli, care ilustrează procesul de creare a materiei în termenii emanării succesive a sferelor planetare din mintea universală. Primavera însăși a demonstrat, de atunci încoace, o remarcabilă tendință de a trăi în mintea celor care au văzut pictura.
Artiștii neoplatonicieni ai Renașterii credeau că redescoperă secrete antice. La fel ca Platon, considerau că orice proces de învățare este de fapt unul de reamintire, de readucere în memorie. Mintea umană este o prelungire a infinitei minți cosmice în lumea materială. Tot ceea ce a fost gândit sau trăit în istorie rămâne în băncile de memorie ale minții universale – sau mai corect spus, continuă să trăiască într-un fel de prezent veșnic.
Dacă Platon avea dreptate, cartea aceasta se află deja în dumneavoastră!
Odată cu apogeul Renașterii ajungem la noțiunea de geniu universal: Botticelli, dar și Leonardo da Vinci, Rafael, Michelangelo. Geniul este acea persoană pe care claritatea și măreția viziunilor sale o diferențiază net de restul semenilor și nu este probabil întâmplător faptul că această evoluție s-a produs în Italia, deoarece a constituit o continuare a tradiției marcate de viziunile extatice ale lui Joachim și ale Sfântului Francisc.
La fel ca sfinții, marii artiști se afirmau uneori ca purtători de cuvânt ai ființelor spirituale superioare. În conformitate cu tradiția ezoterică, pictorul Rafael a fost inspirat în mod direct de arhanghelul cu același nume: mâna care a pictat atâtea capodopere era îndrumată divin.
Dar există în acest sens o idee mai ciudată și mai misterioasă, aceea că ființa încarnată ca Rafael se încarnase anterior în trupul lui Ioan Botezătorul. După părerea lui Rudolf Steiner, acest lucru explică de ce nu există picturi de Rafael care să înfățișeze evenimente ce au avut loc după moartea lui Ioan Botezătorul. Marile sale capodopere reprezentând Madona cu Pruncul, care emană un aer straniu și irezistibil, au fost de fapt pictate din memorie.
Mulți magi trăiau în Italia renascentistă, în vremea lui Leonardo da Vinci. Adesea lucrau în cadrul strâns unit al atelierului unui artist, unde pictorul și progresul spiritual evoluau împreună și puteau fi îndrumați concomitent. Spre exemplu, matematicianul și filozoful ermetist Pacioli, primul care a scris în mod deschis despre formulele secrete aflate la baza pentaclului venusian, a fost unul dintre maeștrii lui da Vinci în privința „numărului divin“.
Un alt mag despre care știm că și-a exercitat influența asupra lui Leonardo (fiindcă artistul avea câteva dintre cărțile lui și i-a menționat numele în însemnările sale) a fost un arhitect dintr-o generație anterioară. Leon Battista Alberti a conceput proiectul palatului Rucellai din Florența, unele dintre primele construcții clasice din Italia renascentistă, și pe cel al fațadei bisericii Santa Maria Novella, tot din Florența. De asemenea, este autorul uneia dintre cele mai bizare cărți în limba italiană: Hypnerotomachia Poliphili, povestea protosuprarealistă a lui Poliphilo. (Titlul s-ar traduce, aproximativ, prin „cel ce iubește multe lucruri în strădania sa pentru dragoste într-un vis“.)
Eroul se trezește în dimineața în care urmează a porni într-o aventură, dar cade imediat într-un vis; își urmărește iubita pe un tărâm straniu, populat de dragoni și alți monștri, pe un traseu labirintic care îl duce în numeroase clădiri splendide, pe jumătate din piatră, pe jumătate ființe vii. Interiorul unui templu, spre exemplu, pare a-i fi totodată măruntaie. Alberti era obsedat de natură și de formele naturale, pe care le-a inclus în lucrările sale în cele mai neobișnuite moduri. Dacă privim, de pildă, cele două versiuni ale tabloului Madona între stânci, aceeași obsesie devine evidentă, un exemplu clar al influenței exercitate de Alberti asupra lui Leonardo da Vinci.
Povestea continuă, având logica unui vis. La un anumit nivel, Hypnerotomachia este un manifest arhitectural. În ea, Alberti afirma că noua arhitectură a Renașterii, la a cărei consolidare contribuia, trebuie să aibă logica unui vis. În loc să urmeze inhibați și supuși modelele anterioare, arhitecții ar trebui să lucreze într-o stare de spirit nouă, liberă, în care nimic nu este interzis și în care să se lase inspirați de combinația de forme pe care ar putea-o sugera noile stări alterate de conștiință. Astfel, Alberti recomanda un fel de experiment mental controlat, pentru a facilita un nou mod de a gândi, însă nu doar în domeniul arhitecturii.
Faptul că este implicată și canalizarea energiilor sexuale devine limpede la finalul poveștii, când eroul este în sfârșit unit cu iubita sa într-o serie de ritualuri mistice, în Templul lui Venus. Preoteasa îi cere iubitei să agite lichidul dintr-un bazin cu o torță aprinsă. Din acest motiv, Poliphilo cade într-o stare de transă. Apoi bazinului în formă de scoică, plin cu spermă de balenă, mosc, ulei de camfor, ulei de migdale și alte substanțe, i se dă foc, turturele sunt sacrificate și nimfe dansează în jurul altarului. Când iubitei i se cere să frece solul de la baza altarului, întreaga clădire începe să se zbată ca într-un cutremur și un copac țâșnește prin partea de sus a altarului. Poliphilo și iubita lui gustă din roadele acestui copac și sunt transpuși într-o stare de conștiință și mai înaltă. Pulberea vulcanică a libidoului a fost canalizată de preoteasa-adept astfel încât toate regulile restrictive de comportament, de moralitate și de creativitate, ba chiar și legile naturii, au fost întoarse cu susul în jos.
Cea mai misterioasă, probabil, dintre capodoperele Renașterii italiene este Mona Lisa. Cine îi poate explica puterea? Marele critic de artă și ezoterist din secolul al XIX-lea Walter Pater scria despre ea: „Al ei este capul asupra căruia toate «sfârșiturile lumii au venit», iar pleoapele îi sunt puțin obosite. Este o frumusețe făurită din interior asupra cărnii, depunerea înceată, celulă cu celulă, a unor gânduri stranii și fantastice reverii și sublime pasiuni. […] Este mai bătrână decât stâncile printre care șade […] a fost de multe ori moartă și a învățat secretele mormântului și s-a cufundat în mările adânci și păstrează asupra ei ziua decăzută.“
Pater face trimitere, poate, la ceea ce știe. Mona Lisa este, într-adevăr, mai bătrână decât zeii.
Am văzut anterior cum Luna s-a separat de Pământ pentru a reflecta lumina Soarelui spre el și a face astfel posibilă reflecția umană. Am văzut și cum, în 13000 î.C., Isis s-a retras de pe Pământ pe Lună pentru a deveni stăpâna acestui proces de reflecție.
Acum, la începutul secolului al XV-lea, după ce cosmosul petrecuse o veșnicie creând condițiile necesare pentru a face posibilă reflecția în sensul în care o înțelegem astăzi, lucrul așteptat s-a petrecut în sfârșit. Capodopera lui Leonardo da Vinci este un jalon al istoriei umane fiindcă a capturat în sine clipa în care a avut loc acest pas în evoluția conștiinței. Pe chipul Monei Lisa vedem pentru prima dată profunda bucurie a celui care își explorează viața interioară. Ea este liberă să se detașeze de lumea simțurilor care o încorsetează și o frământă. Ea are ceea ce J. R. R. Tolkien numea într-un alt context „o privire interioară nestânjenită, mobilă, detașată“.
Prin urmare, Mona Lisa făurește un spațiu magic în care spiritul lui Isis poate sălășlui. Firește că, în zilele noastre, este aproape imposibil să rămâi singur în sala de muzeu cu ea, dar la fel ca Lohan de la British Muséum, Mona Lisa a fost astfel creată încât, dacă intri în comuniune cu ea, îți va vorbi.
Departe de strălucirea și grandoarea curților italiene ale Renașterii, în prea puțin sofisticata regiune de nord a Europei, un alt spirit se făcea simțit. La vârsta de doisprezece sau treisprezece ani, o fetiță care locuia într-o casă țărănească simplă, în împădurita vale a Loarei din Franța, a început să audă voci și să aibă viziuni. Arhanghelul Mihail i-a apărut și i-a spus că va avea îndrumători spirituali. Ioana s-a arătat reticentă și a răspuns că ar prefera să rămână și să toarcă alături de mama ei. Dar vocile au devenit din ce în ce mai insistente și i-au vorbit despre misiunea ei. Când armata engleză invadatoare părea pe punctul de a cuceri orașul Orléans, vocile i-au cerut să se ducă la Chinon, o localitate învecinată, unde îl va găsi pe moștenitorul tronului francez, Delfinul, pe care trebuie să-i conducă spre încoronare, în catedrala din Reims.
Ioana era încă un copil când a ajuns la curtea Delfinului. Acesta a încercat să-i joace un renghi, lăsând un curtean să se așeze pe tron și să pozeze în viitorul rege, dar Ioana și-a dat seama și i s-a adresat direct suveranului. Convins, Delfinul i-a dăruit fetei un cal alb și o armură completă de aceeași culoare, pe care ea a purtat-o, călare, vreme de șase zile și șase nopți fără încetare.
Apoi Ioana a avut o viziune în care i s-a arătat o sabie ascunsă într-o biserică. Arma pe care a descris-o — și care avea trei cruci distinctive — a fost descoperită în spatele altarului, într-o biserică din apropiere, St Catherine de Fierbois.
Așa cum se întâmplă uneori în istorie, când ființe superioare din lumile spirituale își revarsă puterile asupra unui individ anume, Ioana n-a putut fi contrazisă. Nimic n-a oprit-o, nici măcar atunci când sorții împotriva ei păreau a fi copleșitori.
Pe 28 aprilie 1429, Ioana a ajuns la zidurile orașului Orléans, acum ocupat de dușmani; trupele engleze s-au retras în fața ei și a grupului restrâns care o însoțea. Cei cinci sute de francezi au înfrânt armata engleză de mii de oameni, într-un mod pe care chiar și căpitanii ei l-au numit miraculos.
La insistențele ei, Delfinul a fost încoronat ca rege al Franței la Reims. Misiunea Ioanei fusese îndeplinită în mai puțin de trei luni.
Este dificil să găsim un exemplu mai elocvent al influenței exercitate de lumile spirituale asupra cursului istoriei. George Bernard Shaw, profund interesat de filozofia ezoterică, avea să scrie că „în spatele evenimentelor se află forțe evolutive ce transcend nevoile noastre obișnuite și care se folosesc de indivizi în scopuri ce depășesc cu mult menținerea acestora în viață, prosperi, respectabili, fericiți și în siguranță“.
Trădată de ai săi, Ioana d’Arc a fost vândută englezilor. Interogată intens cu privire la vocile pe care le auzea, a spus că erau uneori însoțite de viziuni și de lumini strălucitoare, că o sfătuiau, o avertizau și îi dădeau instrucțiuni detaliate, adesea de mai multe ori pe zi. Ea le putea cere de asemenea sfaturi și primea răspunsuri amănunțite. Această familiaritate, această capacitate de comunicare deschisă cu lumea spirituală dincolo de egida Bisericii a fost considerată vrăjitorie și, pe 30 mai 1430, Ioana d’Arc a fost arsă pe rug în piața orașului Rouen din nordul Franței. În momentele acelea, un soldat englez s-a întors spre camaradul său și a spus: „Am ars o sfântă.“
Totul se întâmplase ca și cum marile forțe spirituale care o făcuseră înainte invincibilă o părăsiseră complet și, dintr-odată, puterile rivale năvăliseră asupra ei, pentru a o copleși.
Englezii au considerat-o dușmanul lor, dar, în conformitate cu perspectiva istoriei secrete, Anglia a avut cele mai mari beneficii de pe urma acțiunilor divin inspirate ale Ioanei d’Arc. De sute de ani, Franța și Anglia se aflau în conflict și, cu toate că, la momentul respectiv, aceasta din urmă deținea supremația militară, din punct de vedere cultural, ca limbă și literatură, era dominată de francezi. Fără intervenția Ioanei, una dintre cele mai importante contribuții engleze la istoria mondială — realismul psihologic al lui Shakespeare și filozofia detașată și tolerantă a lui Francis Bacon – nu ar fi fost posibilă.
Pictorul Albrecht Dürer se întorcea în Germania după o călătorie în Italia, unde fusese inițiat în tradiția ezoterică a ghildei pictorilor. Bizare viziuni apocaliptice aveau să-i inspire după acest moment xilogravurile. De asemenea, artistul s-a reprezentat într-un autoportret ca un inițiat, ținând în mână un tirs înflorit, scânteind de rouă, sudoarea stelelor, un semn că organele viziunii spirituale i se deschideau asupra unor noi zori.
În drum, s-a oprit la un moment dat să picteze un mănunchi de iarbă. Această acuarelă a fost prima natură moartă pictată vreodată. Nimic în istoria artei n-o prevestea, înainte de Dürer, nimeni nu a privit o piatră și un mănunchi de iarbă așa cum o facem noi astăzi în mod obișnuit și de la sine înțeles.
Călătoria lui Dürer trebuie considerată totodată un semn că impulsul către evoluția conștiinței umane se deplasa spre nordul Europei. Nordicii nu se aflau pe aceeași lungime de undă cu țările ultracatolicice din sud. Noile evoluții politice au dus la afirmarea unor puternice state nordice, care aveau să devină vehicule ale noilor forme de conștiință.
François Rabelais, născut spre sfârșitul secolului al XV-lea, colinda străzile din Chinon la vreo cincizeci sau șaizeci de ani după ce pașii Ioanei d’Arc s-au stins. Viața și opera sa au fost animate de spiritul trubadurilor. În vreme ce Dante, omul Sudului, scria năzuind la înălțimile spirituale, la prima vedere Rabelais pare a-și găsi sursa tuturor încântărilor în lumea materială. Romanul său, Gargantua și Pantagruel povestește despre uriași ce cutreieră lumea stârnind haos din cauza apetitului lor nestăvilit. Bucuria provocată de obiectele banale, de zi cu zi, caracteristică trubadurilor, a căpătat la Rabelais o tușă umoristică. În Gargantua se regăsesc o listă lungă de obiecte potrivite pentru șters la fund, printre care masca de catifea a unei doamne, boneta unui paj, decorată cu pene în stil elvețian, o pisică, rămurele de salvie sau de fenicul, frunze de spanac, cearșafuri, perdele, un pui de găină, un cormoran și o vidră.
Îndelungata luptă de conștientizare a lumii materiale, care începuse odată cu Noe, era în sfârșit încheiată, iar rezultatul ei, pură încântare. Dragostea pentru lumină și pentru râs, pentru mâncare și băutură, lupte și iubire carnală infuzează proza vârtoasă, comică. În paginile lui Rabelais, lumea nu este locul teribil pe care îl înfățișează Biserica, iar filozofia ascetică pe care ea o susține e demonstrată ca fiind nesănătoasă. „Râzi și privește-n față cu-ndrăzneală tot ce-ți apare-n cale“, îndeamnă Rabelais. Râsul, bucuria și buna dispoziție sunt tămăduitoare pentru minte și trup deopotrivă, căci ambele pot fi transformate.
Rabelais iubește lumea, iar în scrierile sale, dragostea pentru obiecte și cea pentru cuvinte merg mână-n mână. O sumedenie de cuvinte născocite de el se revarsă din paginile sale. Dar pentru cei care vor să-i caute, dedesubtul lor se simte un abil curent inițiatic Rabelais este un mistic, dar nu în stilul lumilor de dincolo, caracteristic Evului Mediu.
Trubadurii aminteau despre nebunia de a fi îndrăgostit, unii scriind chiar despre ei înșiși ca fiind nebuni și zevzeci. Prin aceasta voiau să spună însă că au găsit noi modalități de pătrundere în lumile spirituale și că, la întoarcere, au văzut lumea cu susul în jos și cu dosul pe afară.
Prin urmare, pentru trubaduri realitatea de zi cu zi arătase cu totul altfel, iar acum Rabelais transforma acest nou mod de percepție într-o narațiune, creând un stil umoristic subversiv ce avea să devină tipic pentru scriitori inițiatici precum Jonathan Swift, Voltaire, Lewis Carroll și André Breton. După ce constată că poate cutreiera lumile spirituale cu o nou descoperită libertate, când revine în lumea materială, Rabelais nu mai poate lua în serios opiniile celorlalți despre ele, convențiile și moralitatea lor. Eroii săi găsesc abația Thelema, deasupra porții căreia stă scris: „Fă ce-ți dorești!“ Rabelais avea în minte un grup de inițiați a căror conștiință este atât de transformată, încât îi duce dincolo de bine și de rău.
La sfârșitul romanului Gargantua și Pantagruel, după multe călătorii de explorare pe mări numeroase, în cursul cărora au văzut sumedenie de minuni, s-au luptat cu oamenii-pisici cu armate de cârnați și uriași mâncători de mori de vânt, eroii ajung pe o insulă misterioasă. Fulcanelli, alchimistul din secolul XX, afirma că prin aceasta Rabelais voia să spună că eroii săi intră în Matrice.
Acolo sunt conduși într-o sală de inițiere, într-un templu subpământean. Istoriile despre călătorii subterane trebuie să ne atragă întotdeauna atenția asupra faptului că se face referire în realitate la fiziologia ocultă. Călătoria în subteran este o călătorie în interiorul corpului.
În centru și totodată în cea mai adâncă parte a templului se află o fântână sacră a vieții. Fulcanelli sublinia că preocuparea lui Rabelais pentru ezoterism și arhitectură se întrevede în descrierea acestei fântâni, cu cele șapte coloane ale sale dedicate celor șapte planete. Fiecare zeu planetar poartă simbolurile alchimice, metalele și pietrele prețioase corespunzătoare. O siluetă a lui Saturn se vede deasupra unei coloane, având la picioare o seceră și o gruie. Mai sugestiv chiar, Mercur este descris ca fiind „fix, ferm și maleabil“, altfel spus, semisolidificat în procesul transmutației alchimice.
Vin este ceea ce curge din această fântână, vin pe care îl beau pelerinii, fiindcă ne dăm seama acum că așa trebuie să-i numim. „Obiceiul de a bea este caracteristica distinctivă a omului, scria Rabelais, și mă refer la vinul rece, delicios, fiindcă trebuie să știți, dragii mei, că prin vin devenim divini, fiindcă stă în puterea lui să ne umple spiritul cu adevăr, învățătură și filozofie.“ Uneori, în fiziologia ocultă orientală, vinul este utilizat ca simbol al secrețiilor de la nivelul creierului, care pătrund în conștiință în timpul stărilor extatice. În secolul XX, câțiva cercetători indieni au mers până acolo încât au sugerat că în textele vedice, termenul „vin“ se referă la ceea ce numim astăzi dimetil-triptamină, enzima secretată de regiunile superioare ale cerebelului la care ne-am referit în relație cu șamanismul. Swami Yogananda vorbea de altfel despre secrețiile neurofiziologice pe care le numea amrita exaltantă, nectarul pulsatil al imortalității ce aduce cu el clipe de conștiință superioară și ne permite să percepem în mod direct marile idei care conturează lumea materială.
„Oh, Doamne, scria maestrul sufit Sheikh Abdullah Ansari, îmbată-mă cu vinul iubirii Tale!
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
