Katarina Stephan – Al treilea ochi: Cum să vezi în absența luminii
Katarina Stephan s-a născut cu vitros primar hiperplazic persistent, o anomalie congenitală a ochiului care a dus în cele din urmă la îndepărtarea chirurgicală a ochiului stâng. Astăzi, ea nu are vedere în acest ochi și poartă o proteză în scopuri cosmetice. În urmă cu doi ani, s-a antrenat la Salzburg Ballet Company, o companie profesionistă de balet din Austria. La scurt timp după aceea, s-a întors în America și a lucrat ca asistentă didactică în chirurgia cardiotoracică la Școala de Medicină a Universității Stanford pentru stagiul de abilități chirurgicale cardiotoracice. În prezent este specializată în Neuroștiințe și Comportament ca studentă premedică la Columbia University din New York. Îi place să-și petreacă timpul liber ca tehnician medical de urgență la Serviciile medicale de urgență ale Universității Columbia (CU-EMS) și să ofere interfață utilizator pentru proteze vizuale care au capacitatea de a restabili vederea orbilor. Katarina visează să devină un chirurg cu un singur ochi. Această discuție a fost susținută la un eveniment TEDx folosind formatul conferinței TED, dar organizat independent de o comunitate locală.
Vezi online cu traducere:
In fiecare clipă, dam la o parte distracţiile, navigam prin pâlcul de stimuli mentali şi externi şi creăm redări exacte, de încredere, ale lumii din afara cutiei noastre craniene. Şi totuşi, problema cu care s-a confruntat creierul robotului primitiv este aceeaşi pe care o întâmpină şi creierul uman la cel mai fundamental nivel de interacţiune cu lumea: trebuie să extragem semnificaţia şi relevanţa din fluxul constant de informaţie senzorială care ne bombardează creierele, în fiecare moment al existenţei noastre.
Ceea ce ne separă de robot, este comunicarea şi interacţiunea aproape instantanee care au loc între diferitele părţi ale creierului uman. Putem vedea limpede aceste procese miraculoase la copii. Când, de exemplu, un copil mic, care are o pisică de culoare portocaliu cu alb, vede un câine mare şi negru, ar putea numi acel câine „pisică”. Nu va numi totuşi perna pufoasă, portocaliu cu alb, de pe pat, „pisică”. Dacă toate informaţiile senzoriale ce ajungeau la creierul lui erau cântărite în mod egal, ca în cazul creierului robotului, ar fi gândit mai degrabă exact contrariul. Şi totuşi, copilul este capabil să facă deosebirea că pisica seamănă mai mult cu câinele decât perna. Aceste percepţii bogate generate de creier sunt produse de zonele care fac asocieri între diferitele date pe care le primim şi analiza asupra lor. Complexele structuri ale creierului creează o redare vie a lumii din jurul nostru şi ne permit să interacţionăm cu mediul înconjurător în mod eficient şi cu încredere.
Aceste zone sunt, într-un sens figurat, ancorele neurologice ale minţii. De asemenea, ele sprijină, unii dintre „operatorii cognitivi”, termen pe care Gene şi eu l-am creat ca să descriem cele mai generale funcţii analitice ale minţii umane.
Operatorii cognitivi nu sunt uşor de descris. In cei mai simpli termeni, ei reprezintă lucrurile pe care o minte eficientă este capabilă şi înclinată să le facă. Nu sunt, în sine, structuri ale creierului; mai exact, operatorii cognitivi se referă la funcţiile colective ale variatelor structuri ale creierului. De exemplu, dacă spunem că operatorul cantitativ (operatorul care tratează cu numere şi noţiuni de matematică şi descâlceşte sensul lor în viaţa noastră cotidiană) ne ajută să rezolvăm o problemă complexă de matematică, spunem că toate structurile şi funcţiile creierului, implicate în rezolvarea problemei, îşi fac meseria.
Gene şi eu am identificat operatorii cognitivi punând o întrebare simplă: ce gen de abilităţi ar cere mintea ca să ne facă capabili să gândim, şi să simţim, şi să experimentăm lumea într-o manieră pe care noi o definim specific umană ? Operatorii cognitivi, este răspunsul la întrebare.
Aceşti operatori ne modelează toate gândurile şi sentimentele, dar nu sunt în ei înşişi idei. Sunt, în schimb, principiile organizatoare ale minţii. Se referă la funcţia generală a minţii şi îndrumă multe structuri-cheie ale minţii să facă aceasta. Operatorii cognitivi sunt abilitatea noastră general umană de a gândi, simţi, interpreta şi analiza lumea. Ne dau, de asemenea, amprenta intelectuală individuală — ne fac gândurile şi emoţiile unice, proprii.
Pot exista şi alţi operatori cognitivi, dar noi am numit opt, care sunt cei mai relevanţi pentru discuţia noastră referitoare la experienţa religioasă. De dragul discuţiei, vom analiza fiecare dintre aceste funcţii ca proces individual. Totuşi, în cele mai multe cazuri, operatorii lucrează în armonie complexă, pentru a ne face fiinţele gânditoare, simţitoare şi conştiente care suntem.
A vedea pădurea în copaci: operatorul holistic
In forma sa de bază, operatorul holistic ne îngăduie să vedem lumea ca întreg. Graţie funcţiei sale mentale, ne putem uita la un ansamblu de părţi componente — de exemplu, scoarţă, frunze şi ramuri — şi instantaneu, fără efort, să percepem un copac. Operatorul holistic apare, cel mai probabil, din activitatea zonei parietale din emisfera dreaptă a creierului.
A vedea copacii în pădure: operatorul reducţionist
Apărând, în primul rând, din acţiunea emisferei stângi a creierului cu înclinaţie analitică, operatorul simplificator lucrează într-un mod care este antiteza funcţiei holiste. El permite minţii să vadă întregul desfăcut în părţile sale componente. Aceasta este funcţia mentală care, de exemplu, ne ajută să vedem microclimatele, ce există în mediul înconjurător pe global, ca întreg.
Clasificatorul minţii: operatorul capabil de abstractizare
Operatorul capabil de abstractizare, care cel mai probabil rezultă din operaţiile lobului parietal din emisfera stângă a creierului, permite formarea conceptelor generale din perceperea datelor individuale. De exemplu, ne dă abilitatea de a recunoaşte un câine baset, un dalmaţian, un câine-lup irlandez, ca membri ai aceleiaşi categorii conceptuale. Odată ce s-a format o astfel de categorie, alte părţi ale creierului pot da un nume acelei categorii — în acest caz, „canină”. Fără funcţia abstractizării, numirea lingvistică a categoriilor şi toate celelalte concepte generale şi idei care stau la baza limbajului ar fi imposibile.
Intr-o funcţie chiar mai complexă, operatorul ce abstractizează îngăduie minţii să găsească legături între două fapte separate. Orice idee care este bazată pe dovezi factuale, dar nu este cunoscută ca fiind factuală în ea însăşi, este generată de operatorul capabil de abstractizare. Prin urmare, funcţia de abstractizare este capabilă să genereze teorii ştiinţifice, presupuneri filosofice, credinţe religioase şi ideologii politice.
Mintea matematica: operatorul cantitativ
Funcţia cantitativă ne permite abstragerea cantităţii din perceperea variatelor elemente. Operatorul cantitativ este evident legat de abilitatea minţii de a efectua operaţii matematice, dar, de asemenea, efectuează funcţii de supravieţuire mai elementare, cum ar fi estimarea timpului şi a distanţei, nevoia de a fi conştient de cantităţi (în termeni de hrană disponibilă sau numărul de inamici care se apropie), şi nevoia de a ordona obiecte sau secvenţe de evenimente prin intermediul unui sistem numeric. Cercetările sugerează că funcţia cantitativă ne-ar putea fi dată genetic şi că până şi bebeluşii sub vârsta de un an pot înţelege conceptele fundamentale de matematică, cum ar fi adunarea şi scăderea.
Cum şi de ce: operatorul cauzal
Operatorul cauzal face ca mintea să fie capabilă sa interpreteze realitatea ca pe o secvenţă de cauze şi efecte specifice. El ne dă abilitatea de a identifica şi anticipa cauze, precum şi de a recunoaşte posibilitatea existenţei chiar a cauzelor. Relaţia dintre cauze şi efecte ar putea părea simplistă şi evidentă de la sine, dar nimic nu este evident de la sine pentru minte, dacă nu este mai întâi procesat prin maşinăria neurologică a creierului. In fapt, cercetările au arătat că oamenii care suferă afecţiuni în părţile creierului în care se află fundamentul neurologic al funcţiei cauzale, îşi pierd abilitatea de a determina cu uşurinţă cauzele celor mai simple evenimente. O astfel de persoană ar putea fi uimită de sunetul soneriei, de exemplu, deoarece structurile neurale care sugerau în mod normal minţii că un vizitator aşteaptă la uşa de la intrare au fost distruse.
Operatorul cauzal este foarte probabil instigatorul aproape al întregii curiozităţi umane. Ne determină să găsim cauzele lucrurilor care ne interesează sau ne preocupă şi este, se pare, impulsul din spatele tuturor încercărilor ştiinţei, filosofiei şi mai ales ale religiei de a explica misterele universului.
Acesta versus acela: operatorul binar
Operatorul binar dă minţii una dintre cele mai puternice unelte pentru organizarea realităţii şi ne permite să ne mişcăm cu încredere şi eficienţă prin lumea fizică. El face mintea capabilă să extragă sensul fundamental al lucrurilor, reducând cele mai complicate relaţii de spaţiu şi timp la perechi simple de opuşi — sus versus jos, înăuntru versus în afară, stânga versus dreapta, înainte versus după şi aşa mai departe.
Existenţa relaţiilor de opoziţie, ca şi existenţa cauzelor, poate părea observatorului practic o concluzie cunoscută dinainte. Dar aşa cum mintea nu ar înţelege posibilitatea cauzelor fără activitatea operatorului cauzal, tot aşa, abilitatea minţii de a defini lucrurile în termeni de ceea ce nu sunt ar fi imposibilă fără prezenţa funcţiei binare. De fapt, oamenii cu afecţiuni serioase în zona lobului parietal inferior, care face operaţiile neurologice din care apare operatorul binar, îşi pierd abilitatea de a numi opusul oricărui obiect sau cuvânt prezentat lor. In mod similar, acelaşi individ ar fi incapabil să compare un obiect cu altul şi să le descrie în orice fel de grad relaţional. Ar fi pus în încurcătură dacă i s-ar cere să descrie diferenţa dintre, să zicem, o minge de bowling şi un joc cu bile pentru copii, deoarece concepte ca „mai mare ca“ şi „mai mic ca se află dincolo de puterea lui mentală. Operatorul binar ajută mintea să facă distincţii semnificative în lumea fizică şi ideologică.
Fără ieşire: operatorul existenţial
Operatorul existenţial este funcţia minţii care atribuie un sens al existenţei sau al realităţii informaţiei senzoriale procesate de creier. In termeni simpli, acest operator ne dă simţul care ne dă sentimentul că este real ceea ce ne arată creierul.
Prezenţa unui operator existenţial este sugerată de rezultatele câtorva studii recente. Intr-un astfel de studiu, bebeluşii priveau o minge rostogolindu-se de la stânga la dreapta, pe suprafaţa unei mese, apoi dispărând în spatele unui ecran. Când ecranul era ridicat, bebeluşii vedeau mingea oprită lângă un perete, la dreapta lor. Experimentul a fost repetat, iar când ecranul a fost ridicat, copiii vedeau mingea oprită lângă partea stâng a unei cutii solide. Mingea a fost după aceea rostogolită a treia oară, dar de data aceasta, când ecranul a fost ridicat, copiii au văzut mingea oprită în partea dreaptă a cutiei. Observaţiile au arătat că bebeluşii petreceau mult mai mult timp uitându-se la mingea care părea să se fi rostogolit prin cutie.
Acesta a fost interpretat ca un semn că bebeluşii înţelegeau întrucâtva imposibilitatea a ceea ce vedeau — că un lucru real, solid, nu poate trece prin altul — fapt care, în schimb, implică faptul că până şi copiii înţeleg în mod natural concreteţea realităţii.
Operatorul existenţial rezidă, cel mai probabil, cel puţin parţial, în sistemul limbic, de vreme ce emoţia este o parte atât de importantă a tuturor experienţelor reale. Dar simţul care ne spune nouă că lucrurile sunt reale cere, de asemenea, elemente senzoriale — trebuie să atingem, să auzim, să mirosim, să gustăm şi, desigur, să vedem lucrurile înainte să le judecăm ca fiind reale — deci este probabil că operatorul existenţial derivă unele dintre funcţiile sale din zonele de asociere senzorială.
Sentimentul a ceea ce se întâmplă: operatorul valorii emoţionale
Toţi operatorii cognitivi menţionaţi până acum lucrează pentru a ne asigura o modalitate de interpretare a lumii întru totul umană şi sofisticată. Ei ne îngăduie să deducem cauza, cantitatea, ordinea şi unitatea în elementele cuprinse în lumea din jurul nostru, sau să le schiţăm acele elemente ca opuse, sau să le descompunem în părţi mai mici. Fiecare dintre aceste funcţii au limpede valoare pentru supravieţuire, dar toate sunt interpretări mentale ale percepţiilor noastre. Nu ne permit să evaluăm lucrurile pe care creierul le percepe emoţional.
Operatorul valorii emoţionale există pentru a desemna o valenţă emoţională tuturor elementelor percepţiei şi cogniţiei. Fără funcţia valorii emoţionale, ne-am mişca prin lume ca nişte roboţi foarte inteligenţi. Celelalte funcţii mentale ne-ar permite să înţelegem şi să analizăm eficient mediul, dar fără impulsul motivaţional care derivă din simţirea fricii, sau a bucuriei, sau a dorinţei de supravieţuire, poate că nu am fi devenit specia de succes care suntem.
Dovada importanţei acestui operator apare parţial din ipoteza indicatorului somatic subliniat de Antonio Damasio în cartea sa The Feeling of What Happens. El sugerează că emoţiile sunt critice pentru raţionamentul uman şi gândirea raţională. Fără activitatea operatorului valorii emoţionale, nu am simţi impulsul de a căuta compania celorlalţi, nu ne-am dori un partener şi nu ne-am îngriji copiii. Investind aceste comportamente importante cu valoare emoţională, creierul se asigură că vom supravieţui cu intensitate şi pasiune.
Văzând creierul în acţiune
Studiile privind activarea creierului, folosind PET, fMRI şi SPECT, ne-au oferit o imagine destul de detaliată a funcţiilor specifice ale structurilor individuale ale creierului. Putem determina care regiuni ale creierului sunt asociate cu fiecare dintre cele cinci simţuri, care regiuni sunt activate de comportamentele motorii, de la mişcările corpului ca întreg, până la cea a degetului mic. Putem privi cum părţi diferite ale creierului se pornesc şi se opresc în timp ce subiecţii fac o adunare sau o scădere, scriu o scrisoare, simt o durere sau privesc chipul unui prieten.
Concluzia care se trage din cantitatea crescândă de cunoştinţe este că fiecare eveniment care ni se întâmplă sau fiecare acţiune pe care o întreprindem poate fi asociată cu o activitate în una sau mai multe regiuni specifice ale creierului. Aceasta include, în mod necesar, toate experienţele religioase şi spirituale. Evidenţa ne determină, mai departe, să credem că, dacă Dumnezeu există într-adevăr, singurul loc în care îşi poate manifesta existenţa ar fi în încâlceala de reţele neuronale şi în structurile fiziologice ale creierului.