Maria Szepes – “Barbatul care nu are moarte”

Când împlinii optsprezece ani, din grupul teoreticienilor adică din al doilea grad, am trecut în al treilea, la practicieni. Sub conducerea tatălui meu, munca în laborator mi se păru cu totul nouă şi palpitant de distractivă. In aceste ore de linişte şi adâncă preocupare cunoscui proprietăţile şi adevărata natură a materiei, precum şi marea lege a forţei divine care lucrează dincolo de materie. Burrhus, bietul rătăcitor orb nu făcea decât să se joace cu aceste fenomene, cum se joacă un copil cu explozivele. Homonculus ştia mult mai multe, totuşi infinit mai puţine decât o singură celulă care funcţionează, plină de taine ale vieţii, şi care, ca părticică a unui organism, înfăptuieşte, clipă de clipă, miracolul transmutaţiei.

Ordinul de care aparţin – şi ai cărui membri fuseseră numiţi fie Cavaleri ai Fraternităţii Rosae Cruciş, Templarieni sau Trinoşophi – constituia în esenţă continuarea nemijlocită a unor comunităţi ancestrale, păstrătoare de tradiţii care se ocupau de cele mai profunde dintre cunoştinţe. Şcoala lui Pitagora fusese păstrătoarea acestui sacru Foc Etern în aceeaşi măsură ca şi Ordinul Essenienilor din Iudeea în care Christos s-a pregătit pentru împlinirea menirii sale. Cu bună-ştiinţă nu amintesc aici de Loja Masonică, deşi aceasta, multă vreme, însemnase acelaşi lucru ca şi cele amintite mai sus, dar, mai târziu, şi-a abandonat scopul iniţial şi s-a întors către problemele lumii.

In secolul al XVIII-lea cele două centre al Ordinului erau: Castelul lui Carol von de Hesse şi şcoala mistică din Louisenlund, din provincia Schleswig. Conducătorul ei era contele de St. Germain, rău famat în ochii vulgului, temut, neînţeles şi admirat în cercurile selecte, şi adânc respectat de cei aleşi, prieten al lui Carol de Hesse. „Bărbatul care nu are moarte.” Vrăjitorul misterios. Savantul, artistul şi magul. Martor al mileniilor, omul cel mai plin de mistere dintre trimişii Frăţiei Secrete.

Ordinul, de origine egipteană în privinţa teoremelor sale de bază şi a ritualurilor sale, cuprindea şi mistica lui Christian Rosenkreutz.

Christian Rosenkreutz s-a născut în 1388. Era un nobil german. Fu crescut într-o mănăstire. Cu prilejul unui pelerinaj în Ţara Sfântă, la Damasc, câţiva savanţi arabi îl iniţiară în misterele ştiinţelor tainice. Rămase la Damasc timp de trei ani, apoi plecă în Africa, la Fez. Acolo acumulă noi cunoştinţe de magie şi de ştiinţă a legăturilor dintre macrocosmos şi microcosmos. Străbătând Spania, reveni apoi în Germania. Puse bazele unei comunităţi asemănătoare cu o mănăstire, cu numele de Sanctus Spiritus. Se retrase acolo şi-şi continuă studiile. Mai târziu îi adoptă drept învăţăcei pe mai mulţi dintre călugării mănăstirii în care fusese crescut şi fondă prima societate a Cavalerilor Fraternităţii Rosae Crucis. Aceştia sintetizară în cărţi rezultatele cercetărilor întreprinse care se află şi astăzi în posesia Ordinului.

Mormantul lui Rosenkreutz fu descoperit cu o 120 de ani după moartea sa. Un şir de scări ducea intr-un cavou subteran pe a cărui uşă scria: „Post annos CXX patebo.“

In mormânt ardea o lumină care se stinse în clipa când oamenii au intrat. Cavoul avea şapte laturi, şapte colţuri, şi fiecare dintre laturi avea o lungime de cinci picioare şi o înălţime de opt picioare. Partea de sus simboliza cerul, iar cea de jos pământul. Tavanul era împărţit în triunghiuri, iar laturile în cvadraţi.

In centru se afla un altar. Pe o placă de alamă fixată pe altar fuseseră gravate literele A.C.R.C. şi cuvintele „Hoc Universi Compendium vivus mihi Sepulchrum feci“. Altarul era înconjurat de patru figuri. Fiecare purta o inscripţie: Nequam Vacuum, Legis Jugum, Libertas Evangelii, Dei Gloria Intacta.

Sub altar fu găsit cadavrul lui Rosenkreutz care nu prezenta nici o urmă de descompunere. In mână ţinea un sul de pergament, pe a cărui latură strălucea în aur litera „T“.

Membrii Ordinului Rosicruciaţilor depuneau un jurământ, care conţinea în primul rând datoria păstrării secretului.

Rosenkreutz îndeplinise de fapt o misiune şi se conformase instrucţiunilor Maeştrilor îndepărtaţi, care consideraseră că a sosit timpul înfiinţării unor „Consulate Spirituale”. Istoricul exterior al Fraternităţii „Rosae Cruciş” este astăzi destul de cunoscut pentru a nu mă mai referi la el în acest loc. Persoana lui St. Germain însă este ţinta unor presupuneri cu atât mai neelucidate. Viaţa sa, relevată în Public, era atât de surprinzătoare, personalitatea îi era atât de neobişnuită, uimitoare şi fermecătoare, încât nu putea fi nici categorisită şi nici înţeleasă de către intelectul omenesc comun. Călătoriile sale, abilităţile sale universale, bogăţia sa de origine necunoscută, inteligenţa-i pătrunzătoare ce recunoştea pe loc esenţa oricărui lucru, spiritul său vioi, creau nelinişte, angoasă, suspiciuni. Cei predispuşi să lipească etichete pe orice lucru, pentru a trăi liniştiţi printre dimensiunile lor înguste, îl numeau aventurier şi şarlatan, deşi nimeni care-l cunoştea nu-l surprinsese cu nici o înşelăciune. Neîndoielnic era însă şi faptul că suverani, filozofi, savanţi şi artiştii il considerau prietenul şi sfătuitorul lor respectat.

Aveam douăzeci de ani când l-am cunoscut. Vizita inopinat castelul Grotte. Auzisem deja multe despre el. Primisem şi îngăduinţa de a frecventa biblioteca secretă unde erau păstrate în mare parte manuscrisele rare şi valoroase precum şi biblioteca ocultă renumită şi uimitor de completă a lui St. Germain. Prietenii săi laici care ştiau de existenţa acestor comori, căutară zadarnic urma lor după aparenta sa moarte fizică. Ii cunoşteam şi picturile, executate în culori atât de strălucitoare, fabricate de el însuşi, încât luau ochii privitorilor. Se ştia că Vanloo, pictorul francez, îl implorase să-i împărtăşească taina culorilor sale, însă St. Germain il refuzase. La Versailles el dădu concerte la vioară, dirija concerte simfonice, compusese lieduri şi opere.

Frederic cel Mare, Madame de Pompadour, Rousseau, Chathan şi Walpole, toţi care îl cunoşteau, se întreceau mânaţi de curiozitatea, să-i descopere originea. In general, era considerat fiul principelui transilvan Râkoczi, ulterior, Theozofia îl credea a fi fost însuşi Francisc de Râkoczi, în locul căruia, cu ocazia aparentului său deces, ar fi fost înmormântată o altă persoană. Erau unii care afirmau că el apărea în diferite ţări sub alte şi alte nume, astfel la Veneţia se numise Marguis de Montferrat, Comte Bellamare sau Avmar, la Pisa Chevalier Schvening, la Milano şi la Lipsea Chevalier Weldon, la Geneva şi la Leghom Comte Soltikoff, la Schwalbach şi la Triesdorf – Graf Tragory, la Dresda Râkoczi, la Paris, Haga şi St. Petersburg St. Germain. Câţiva dintre scriitorii mistici făcură legătura între el şi persoana misteriosului conte Gabalais, care apăruse în faţa abatelui Villiers, predându-i câteva eseuri despre spiritele submundane. Alţii afirmau că era identic cu renumitul Signor Gualdi care îl îndemnase pe Hargrave Jennings să scrie despre el în cartea sa „Cavalerii Rosae Cruciş, ritualurile şi misterele lor“. De asemenea, se bănuia identitatea sa cu Count Hompesch, ultimul mare maestru al Ordinului Cavalerilor Maltezi. Această multitudine de personalităţi presupuse era de natură să încurce cu adevărat judecata oamenilor, deşi era evident că nu se ascundea tot el în spatele atâtor nume. Pe atunci lumea era încă imensă şi depărtările erau foarte mari. Figura celebră, scânteietoare a contelui St. Germain aprinsese imaginaţia multor aventurieri care apoi, în depărtarea altor ţări, abuzară din plin de nimbul marii personalităţi. Acelaşi lucra se întâmplă şi în cazul lui Cagliostro, un alt iniţiat, a cărei figură, respectabilă în ceea ce priveşte năzuinţele pe care le urmărea, fu confundată de istorie cu persoana lui Joseph Balsamo, şarlatanul de rând, deşi chiar eu m-am convins că Balsamo şi Cagliostro nu erau una şi aceeaşi, ci două persoane distincte, ba mai mult, nişte personalităţi cu totul diferite.

Cel care ar fi crezut că multiplele forme de apariţie ale contelui St. Germain ascund un singur scop meschin şi anume dobândirea unor avantaje materiale, s-ar fi înşelat profund. Colecţia lui de picturi şi cea de pietre preţioasa erau unice în lume. Conform mărturiei scrise a doamnei de Pompadour, el îmbogăţise pinacoteca regală cu picturi de Murillo şi de Velasquez, iar marchizei îi dăruise pietre preţioase dintre cele mai nobile, de valoare inestimabilă. St Germaiu a fost mereu un protector şi nicicând un protejat. Nu abuza nici în cea mai mică măsură de încrederea ce i se acorda. Orice încercare de a determina originea şi mărimea bogăţiei sale a rămas infructuoasă. Nu avea legături cu bănci sau cu bancheri, totuşi avea aerul unui om cu credit nelimitat. Legătura sa cu Ludovic al XV-lea era amicală. Ştiinţa sa în chimie uimea pe toată lumea. La cererea lui Ludovic al XV-lea, îndepărta pete din diamante şi smaralde. Obţinu rezultate surprinzătoare în colorarea pietrelor preţioase amestecând culorile inventate de el însuşi cu praf de mărgăritar. Regele îl înconjura cu recunoştinţă şi admiraţiei. El dăduse peste cap întreaga viaţă a curţii regale. Induse în formalismul rigid al aristocraţiei un ton nou, vioi, un curent de aer proaspăt, cu tentă mistică. Peste tot erau aşteptate minuni, se discuta despre alchimie, despre premoniţii, despre misivele şi afirmaţiile ciudate ale lui St. Germain. Contele cunoştea evenimentele cu precizie retroactivă pentru mai multe milenii. Vorbea despre viaţa de la curtea lui Francisc I ca unul care fusese prezent, descrise aspectul regelui, îi imită vocea, manierele – dar făcea comunicări la fel de amănunţite şi despre viaţa din Babilon, de pe vremea lui Cyrus cel Mare. Oamenii rămâneau stupefiaţi. Erau unii care-l considerau un mitoman bolnăvicios, alţii îl numeau şarlatan dornic de a ieşi în evidenţă, deşi erau nevoiţi să recunoască naturaleţea spontană a comunicărilor sale şi exactitatea datelor cuprinse in acestea inclinandu-se involuntar în faţa cunoştinţelor lui uimitor de vaste şi a puterii sale de convingere.

Geniul îi era caracterizat şi de marea sa capacitate de a analiza situaţia din Europa şi de abilitatea desăvârşită cu care para atacurile adversarilor săi politici. Dispunea oricând de scrisori de recomandare care îi deschideau uşile spre cele mai selecte cercuri din Europa. In timpul domniei lui Petru cel Mare se aflase în Rusia, iar între 1737 şi 1743 fusese oaspetele preţuit al curţii şahului Persiei. Din Persia până în Rusia, de la Calcutta până la Roma, el era cunoscut şi respectat. Era un poliglot incredibil, aproape suprauman. Vorbea atât de corect germana, engleza, italiana, portugheza, spaniola, franceza cu accent piemontez, greaca, latina, sanscrita, araba şi chineza, încât în fiecare ţară pe care o vizita era primit ca un adevărat compatriot. Işi folosea ambele mâini cu aceeaşi dexteritate şi era în stare să pună pe hârtie un text în acelaşi timp cu ambele mâini. Când apoi cele două coli de hârtie erau suprapuse şi ţinute în dreptul luminii, rândurile şi literele din cele două manuscrise se suprapuneau perfect. Era în stare să scrie cu cele două mâini şi texte diferite, de pildă cu dreapta un sonet, iar cu stânga versuri mistice.

Efectuase de două ori transmutaţia, de faţă cu martori. Oriunde apărea, lumea se dădea în vânt după elixirele şi leacurile sale cu efect de înfrumuseţare şi întinerire.

Sincer să fiu, pe mine cele auzite despre el m-au tulburat. Nu-i puneam la îndoială capacităţile extraordinare. Fiind un mag şi un iniţiat veritabil, trebuia să fi practicat fără greş aceste ştiinţe multiple. Mă uimise şi mă contrariase faptul ca îşi demonstra abilităţile aproape ostentativ, în cadrul strălucitor al unei averi fabuloase, în faţa unor prostănaci ce îl admirau, îl contestau sau îşi băteau joc de el. Ce nevoie avea un Adept de doi majordomi şi de patru lachei îmbrăcaţi în uniforme de culoarea tutunului, cu fireturi de aur? Pentru ce călătorea el ducând cu sine o garderobă atât de mare şi de pompoasă ca a unei curtezane? Pentru ce îşi schimba săptămânal bijuteriile şi anual numele?

I-am vorbit tatălui meu despre aceste îndoieli. El surâse:

– St. Germain nu are nevoie de acest cadru, la fel cum nici eu sau tu nu avem nevoie. Singura sa dorinţă în această viaţă nu e decât un locaş de sihastru în inima Himalayei, de unde a venit, de unde forţe superioare lui l-au trimis pentru a împlini o anumită misiune bine determinată, şi unde se va întoarce după împlinirea acestei misiuni. Trebuie să ştii că el nu se atinge de nici un fel de mâncare nici măcar la cele mai bogate recepţii şi consumă numai bucate fară carne, fără grăsime, preparate după propriile sale reţete, îşi execută în fiecare zori de zi exerciţiile de concentrare şi meditaţie, conforme cu principiile de bază ale ezoteriei răsăritene şi trăieşte într-un strict celibat. Fiind în posesia ştiinţei de transformare a pietrelor obişnuite în pietre preţioase şi de fabricare a aurului, pentru el nu este o problemă să-şi procure deghizarea în care este mai uşor acceptat în lume, şi prin care i se dă mai multă atenţie decât dacă ar apărea sub aspectul unui călugăr tibetan cu capul ras şi îmbrăcat în portocaliu. Multele sale abilităţi care iau ochii vulgului nu sunt altceva decât manevrele dibace ale unui medic care ştie să capteze imaginaţia copiilor bolnavi pentru a-i examina, a-i face să înghită leacuri amare, eventual a-i opera de vreun abces periculos. Această lume bolnavă, aflată în fermentaţie şi total ruptă de izvorul sănătăţii sale spirituale, nu l-ar înţelege pe Mag în simplitatea lui măreaţă. Ea se lasă târâtă către o mare criză, făcând nazuri, complicându-se şi dând curs unor idei fixe. St. Germain, ca orice trimis, a pornit în lume într-un crepuscul mohorât, pe vin teren cutremurat, pentru a pune bazele unor puncte de refugiu.

Insă cel care are menirea de a atrage atenţia unor nefericiţi orbiţi şi lipsiţi de auz, aflaţi în robia materiei care îi umple de o maladivă suspiciune, este nevoit să bată gonguri, să tragă clopote, să demonstreze culori şi fenomene niciodată văzute. El trebuie să fie un rege printre regi, un Cresus printre îmbuibaţi şi un mag printre filozofi. Trebuie să vorbească limbile oricui, să vadă prin ochii oricui, trebuie să perceapă cu auzul sunetele tainice care şuşotesc dincolo de evenimentele vizibile, trebuie să audă chemarea prin depărtări şi împărăţii şi trebuie să treacă şi prin ziduri.

– Dar cine este de fapt el? De când trăieşte în acelaşi corp? întrebai eu curios.

Privirea inteligentă, înţelegătoare a tatălui meu se opri cu blândeţe asupra mea.

– Acelaşi lucru l-am întrebat şi eu, chiar pe el personal, cu mulţi ani în urmă. Pe atunci făceam şi eu parte din grupul practicienilor, ca şi tine.

– Şi ce ţi-a răspuns? întrebai eu avid.

– Că tatăl său e Ştiinţa Tainică, iar mama Misterele.

– Şi te-ai mulţumit cu acest răspuns? am întrebat decepţionat.

– Atunci, pe loc, nu. Mai târziu am înţeles că răspunsul său cuprindea tot ceea ce un Adept adevărat ar fi putut spune despre sine însuşi.

Se însera când urcai din parc în cabinetul tatălui meu. Până când amurgul îşi ţesu plasa peste formele şi culorile vizibile, îmi executasem în parc exerciţiile de observare a naturii şi de dezlegare a simbolurilor. Adunasem pietricele şlefuite, cu forme ciudate, din albia parâului ce clipocea pe sub arborii bătrâni, pietricele al căror corp delicat, translucid, era străbătut de linii de forţă fine, aidoma unor hieroglife, aducând mesajele lui Lilith, mama naturii. Din liniile mute, dacă ştiai să le dezlegi, răzbăteau strigăte chinuite, pline de dor şi de înflăcărare. Observasem sub un platan care îşi crampona în pământ rădăcinile, pe trunchiul şi pe frunzele sale, un furnicar cât o metropolă în robia instinctului comunitar, adâncit într-o activitate silitoare. Privind acest furnicar, mi-am desluşit eşecul etern al încercării de a organiza umanitatea sub formă de colectivitate, promiţând fata morgana a eliberării şi închizând individul în ţarcul circular al celei mai aspre robii. Această idee susţine şi slujeşte o formă de viaţă care nu conduce nicăieri, de parcă ar treiera paie goale, ar depune eforturi imense fără conţinut, dar care îşi perfecţionează mecanismul până la gradul unei capodopere lipsită de sens, până ce conştiinţă comunitară demonică, dezmembrată în milioane de fragmente, nu se smulge din infernul neliniştit al acestei societăţi celulare, geniale şi îngrozitoare, pentru a renaşte ca individualitate unică, conştientă de sine.

In fiecare seară îi relatam tatălui meu ceea ce observasem. Şi atunci – era o zi frumoasă, caldă de septembrie – îmi depusei captura pe masa lui de lucru. Tocmai terminase de scris, şi mă aştepta. Mă ascultă cu atenţie. Adăugă spuselor mele observaţiile sale calme, care, de multe ori, puneau în lumină adevărate complexe de idei, îmbărbătându-mă şi inspirându-mă. După terminarea raportului meu, îl salutai şi pornii ca să mă pregătesc de cină. El mă reţinu.

– Mai stai. Vom avea un vizitator.

– Vizitator?

Mă miram. După câte ştiam, nu ne sosise nici un curier, nici o scrisoare.

– Pe cine?

Odaia era deja cuprinsă de umbre. Simţii deodată că, în afara noastră, se mai afla cineva în încăpere… cineva care, cu câteva clipe în urmă, nu fusese acolo. Tatăl meu simţise fenomenul în acelaşi timp cu mine. Se ridică. Urmând direcţia privirii sale, mă întorsei şi eu. Noul sosit stătea în patrulaterul cenuşiu-mătăsos al ferestrei şi făcu un pas înainte.

– Poate că e timpul să aprindem o lampă, Cornelius, spuse el, cu voce foarte plăcută, şi cu o pronunţie şlefuită şi muzicală.

– Bine-ai venit! îi strânse mâna cu bucurie adâncă tatăl meu.

Atunci ştiam deja cine este vizitatorul şi mă străbătu o emoţie puternică care mă ţintui locului, in timp ce tatăl meu  era ocupat cu aprinderea lămpii cu spirt. In lumina alb-albăstrie, St. Germain păşi spre mine. Imi întinse mâna şi ii mă privi scrutător.

– El este, deci! spuse către tatăl meu, cu un zâmbet prietenos. Strângerea palmei sale puternice şi uscate, care îmi transmitea un flux pozitiv, mă linişti.

– In sfârşit, după multă vreme, dar nu pentru prima oară… bună seara! rosti el încet, ancorându-şi privirea în ochii mei.

– Bună seara, i-am răspuns, eliberat şi uitând de mine, pierzându-mă în imaginea acestor trăsături bărbăteşti. Şi eu aveam impresia că nu-l întâlneam pentru întâia oară.

Amintirea sa era adormită undeva foarte adânc în memoria mea. „După multă vreme, dar nu pentru prima oară… în sfârşit…” Da. El ştia unde, în ce perspectivă ameţitoare a trecutului ne întâlniserăm, pe când in mine se trezi doar o umbră a amintirii. Avea ochi întunecaţi, tainici, blânzi scăpărând de umor, pătrunzători, scrutători şi, în acelaşi timp atoateînţelegători. Faţa îi era prelungă, nasul fin, subţire, puţin coroiat, în colţurile gurii sale persista surâsul înţelept şi captivant din ochii săi. Când râdea, faţa i se înfrumuseţa nu numai prin dantura perfectă, ci şi prin expresia de sănătate şi de veselie curată, nespus de atrăgătoare. Avea un ten apropiat de măsliniu, iar părul îi era negru. Purta pe silueta-i, nu prea înaltă, bine proporţionată, un costum de culoare închisă, simplu, dar dintr-o stofa foarte fină. Gambele bine formate şi muschuloase îi erau strânse de ciorapi de mătase. Nu reuşeam să-i determin vârsta.

Numele său nu fu rostit între noi. Era ceva neobişnuit că mi se permisese să-l cunosc, căci cei din gradele inferioare ale Ordinului nu aveau dreptul să-i cunoască pe cei din gradele superioare, ci doar pe cei situaţi cu un grad deasupra lor. Eu eram într-o situaţie de excepţie prin naşterea mea. Pe atunci, tatăl meu aparţinea deja celui de-al optulea grad, deci penultimul. Era Magister. După el nu mai urma decât Magul. El îmi îndrumase primele exerciţii şi-mi devenise maestru. Pe St. Germain, chiar când apărea pe neaşteptate în Rotenburg, la întrunirile Ordinului, nu-l chema nimeni pe numele său laic, precum fiecare membru al Ordinului avea un alt nume în comunitate, diferit de cel folosit în lume. Numele lui St. Germain în comunitate era „Tempo aperto“ (templu deschis). Dar atunci când conducea ritualurile secrete de iniţiere, el era numit Hierophant. Ordinul avea deci nouă trepte. Juniores, Theoreticieni, Practicieni, Philosophi, Minores, Majores, Adepţi exempţi, Magisteri, iar, în final, grupul Magilor constituia ierarhia ocultă destul de numeroasă la treptele inferioare, şi tot mai puţin numeroasă mai sus, al cărei pol final, după magicul număr nouă, era Dumnezeu:

10. Adică dualitatea lui 1: Dumnezeu şi 0: lumea.

Aceste posibilităţi de excepţie nu erau nişte haruri ce-mi picau pe nemeritate. Slujisem cândva pentru a le obţine. Treptat, în liniştea tot mai adâncă a iniţierii amintirile mi se eliberau. Inainte de a fi decăzut, timp de multe sute de ani, în calitate de membru al Comunităţii, ajunsesem până în pragul ultimelor încercări.

Eram talentat, inteligent şi disciplinat, dar numai în măsură omenească. In criza crâncenă a morţii conştiente şi a renaşterii, am fost biruit de slăbiciuni, de teama cauzată de ştiinţa incompletă, de curiozitatea datorată unor lacune în experienţa trăită, de pasiunile unui sentimentalism neconsumat. Totuşi, idealurile mele erau nişte idealuri înalte şi, teoretic, înţelesesem multe dintre simbolurile tainice ale existenţei. Revenirea mea îi bucura profund şi intim pe confraţii mei din Ordin precum şi pe Magul, care nu încetase să mă ţină în evidenţă ca pe un membru al Ordinului. Această decădere în timp – în ciuda întregii mizerii pe care am suferit-o individual – constituise o încercare practică a unei teoreme ce făcea parte din spaţiul interior al iniţierii mistice, şi pe care trebuia să mi-o însuşesc temeinic, înţelegând-o şi transformând-o în ceva veşnic viu, prin confruntarea cu exteriorul, printre neadevărurile materiale întreţesute, tulburi şi pline de contradicţii.

Misteml iniţierii se efectuează întotdeauna de două ori. O dată când fiinţa coborâtă în sfera pământeană, aflându-se încă dincoace de experienţă, păstrând încă neestompată conştiinţa celeilalte lumi, păşeşte în Templul Misterelor. Incercările prin care ea trece arzând solitar, în timpul condensat şi în linistea unui spaţiu îngustat, i se gravează în suflet, concentrate sub forma câtorva linii marcante, ca o schiţă de neşters, căci aceste încercări ascund în sine simbolurile tuturor ispitelor de mai târziu, ale tuturor şanselor, primejdiilor şi înţelesurilor reale ale existenţei. Schiţa este păstrată de suflet. Liniile ei transpar chiar şi prin trupul ce se densifică tot mai mult, chiar dacă cheia dezlegării a fost pierdută de memoria slăbită. Aceasta este luminiscenţa dureros-arzătoare, care străbate neliniştit visuri de trezire şi ne goneşte din trăire în trăire, printre baricadele lumii diurne. Această veşnică nemulţumire, această năzuinţă inconştientă, care tinde după scopuri de o clipă, în Timp, dincolo de care ne îmbie mereu această himeră, această sfântă flăcăruie a ielelor, îndemnându-ne mai departe; dincolo de pasiuni, ambiţii, cunoştinţe omeneşti, dincolo de moarte, de naştere, de alte şi alte noi forme de viaţă, tot mai departe, şi totuşi pe un traseu dinainte determinat, conform hărţii, până înapoi, în punctul de pornire. Aici are loc a doua iniţiere. Cea finală. La capătul drumului. După stingerea focurilor, după experienţele trăite aievea. In cutremurarea dată de transformarea în viaţă a teoriei. Poarta templului primului mister se deschide spre înăuntru, poarta celui de-al doilea mister se deschide spre afară. Cel care a păşit o dată prin poartă nu mai poate găsi ieşirea până ce nu a străbătut imensul arc de cerc al drumului de la o poartă la altă poartă.

Apariţia lui St. Germain la Grotte aduse mari transformări în viaţa mea. Tatăl meu mă înştiinţă că voi pleca la Paris împreună cu contele. Simţeam atenţia încordată cu care el îmi urmărea reacţia la această veste. Cu bucurie?

Cu unduiri suspecte de nelinişte? Cu angoasă neclară? M-am privit cu sinceritate şi nu m-am sfiit să-i dezvălui liniştea de cenuşă, locul unui fost incendiu, ce caracteriza această porţiune din mine. Ştiam că dacă sunt trimis, n-am decât să merg, eram conştient că orice eveniment pe care îl întâmpinam, sau care îmi era pus în cale cu bună-ştiinţă, era o parte a datoriei mele care mă privea personal. Mă înclinai ascultător în faţa hotărârii.

– Ce trebuie să fac la Paris?

– Vei fi secretarul şi asistentul contelui. Vei observa şi vei învăţa să te supui dispoziţiilor lui.

– Cât timp va trebui să rămân departe? se aprinse în mine tandreţea dureroasă a dorului de părinţi, de bătrânul parc, de zilele cufundate într-o activitate paşnică.

– Până ce misiunea ta se va sfârşi, îmi răspunse tata cu fermitate şi mie mi se făcu ruşine de imaturitatea curioasă şi avidă de care dădusem dovadă.

Mama stătea alături de el. De pe faţa ei îngustă şi palidă citeam atâta încurajare, încât o îmbrăţişai.

– Depărtarea nu opreşte spiritul, îmi şopti ea la ureche, înaintea unor examene importante trebuie să răsfoieşti materia deja învăţată, şi să te convingi că nu există nici o lacună în cunoştinţele tale. Du-te liniştit, Cornelius…

 

 

---

Cartile lui Maria Szepes se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

---

 

---

Sustine traducerea audio a mai multor articole: Doneaza!

(Doriti un anumit articol sa fie tradus din text in voce audio, trimite-ti un mesaj de cerere traducere)

Dacă informatiile găsite aici ti-au fost de folos, spune "mulțumesc" printr-o donație de sustinere:

---