Maria Szepes – St. Germain, Rosicrucienii și Inițierea

Getting your Trinity Audio player ready...

Când împlinii optsprezece ani, din grupul teoreticienilor, adică din al doilea grad, am trecut în al treilea, la practicieni. Sub conducerea tatălui meu, munca în laborator mi se păru cu totul nouă și palpitant de distractivă. În aceste ore de liniște și adâncă preocupare, cunoscui proprietățile și adevărata natură a materiei, precum și marea lege a forței divine care lucrează dincolo de materie. Burrhus, bietul rătăcitor orb, nu făcea decât să se joace cu aceste fenomene, cum se joacă un copil cu explozivele. Homonculus știa mult mai multe, totuși infinit mai puține decât o singură celulă care funcționează, plină de taine ale vieții, și care, ca părticică a unui organism, înfăptuiește, clipă de clipă, miracolul transmutației.

Ordinul de care aparțin – și ai cărui membri fuseseră numiți fie Cavaleri ai Fraternității Rosae Cruciș, Templarieni sau Trinoșophi – constituia în esență continuarea nemijlocită a unor comunități ancestrale, păstrătoare de tradiții care se ocupau de cele mai profunde dintre cunoștințe. Școala lui Pitagora fusese păstrătoarea acestui sacru Foc Etern în aceeași măsură ca și Ordinul Essenienilor din Iudeea în care Christos s-a pregătit pentru împlinirea menirii sale. Cu bună-știință nu amintesc aici de Loja Masonică, deși aceasta, multă vreme, însemnase același lucru ca și cele amintite mai sus, dar, mai târziu, și-a abandonat scopul inițial și s-a întors către problemele lumii.

În secolul al XVIII-lea, cele două centre ale Ordinului erau: Castelul lui Carol von de Hesse și școala mistică din Louisenlund, din provincia Schleswig. Conducătorul ei era contele de St. Germain, rău famat în ochii vulgului, temut, neînțeles și admirat în cercurile selecte, și adânc respectat de cei aleși, prieten al lui Carol de Hesse. „Bărbatul care nu are moarte.” Vrăjitorul misterios. Savantul, artistul și magul. Martor al mileniilor, omul cel mai plin de mistere dintre trimișii Frăției Secrete.

Ordinul, de origine egipteană în privința teoremelor sale de bază și a ritualurilor sale, cuprindea și mistica lui Christian Rosenkreutz.

Christian Rosenkreutz s-a născut în 1388. Era un nobil german. Fu crescut într-o mănăstire. Cu prilejul unui pelerinaj în Țara Sfântă, la Damasc, câțiva savanți arabi îl inițiară în misterele științelor tainice. Rămase la Damasc timp de trei ani, apoi plecă în Africa, la Fez. Acolo acumulă noi cunoștințe de magie și de știință a legăturilor dintre macrocosmos și microcosmos. Străbătând Spania, reveni apoi în Germania. Pune bazele unei comunități asemănătoare cu o mănăstire, cu numele de Sanctus Spiritus. Se retrase acolo și-și continuă studiile. Mai târziu îi adoptă drept învățăcei pe mai mulți dintre călugării mănăstirii în care fusese crescut și fondă prima societate a Cavalerilor Fraternității Rosae Crucis. Aceștia sintetizară în cărți rezultatele cercetărilor întreprinse care se află și astăzi în posesia Ordinului.

Mormântul lui Rosenkreutz fu descoperit cu vreo 120 de ani după moartea sa. Un șir de scări ducea într-un cavou subteran pe a cărui ușă scria: „Post annos CXX patebo.”

În mormânt ardea o lumină care se stinse în clipa când oamenii au intrat. Cavoul avea șapte laturi, șapte colțuri, și fiecare dintre laturi avea o lungime de cinci picioare și o înălțime de opt picioare. Partea de sus simboliza cerul, iar cea de jos pământul. Tavanul era împărțit în triunghiuri, iar laturile în cvadrați.

În centru se afla un altar. Pe o placă de alamă fixată pe altar fuseseră gravate literele A.C.R.C. și cuvintele „Hoc Universi Compendium vivus mihi Sepulchrum feci”. Altarul era înconjurat de patru figuri. Fiecare purta o inscripție: Nequam Vacuum, Legis Jugum, Libertas Evangelii, Dei Gloria Intacta.

Sub altar fu găsit cadavrul lui Rosenkreutz care nu prezenta nici o urmă de descompunere. În mână ținea un sul de pergament, pe a cărui latură strălucea în aur litera „T”.

Membrii Ordinului Rosicruciaților depuneau un jurământ, care conținea în primul rând datoria păstrării secretului.

Rosenkreutz îndeplinise de fapt o misiune și se conformase instrucțiunilor Maeștrilor îndepărtați, care consideraseră că a sosit timpul înființării unor „Consulate Spirituale”. Istoricul exterior al Fraternității „Rosae Cruciș” este astăzi destul de cunoscut pentru a nu mă mai referi la el în acest loc. Persoana lui St. Germain însă este ținta unor presupuneri cu atât mai neelucidate. Viața sa, relevată în Public, era atât de surprinzătoare, personalitatea îi era atât de neobișnuită, uimitoare și fermecătoare, încât nu putea fi nici categorisită și nici înțeleasă de către intelectul omenesc comun. Călătoriile sale, abilitățile sale universale, bogăția sa de origine necunoscută, inteligența-i pătrunzătoare ce recunoștea pe loc esența oricărui lucru, spiritul său vioi, creau neliniște, angoasă, suspiciuni. Cei predispuși să lipească etichete pe orice lucru, pentru a trăi liniștiți printre dimensiunile lor înguste, îl numeau aventurier și șarlatan, deși nimeni care-l cunoștea nu-l surprinsese cu nici o înșelăciune. Neîndoielnic era însă și faptul că suverani, filozofi, savanți și artiștii îl considerau prietenul și sfătuitorul lor respectat.

Aveam douăzeci de ani când l-am cunoscut. Vizita inopinat castelul Grotte. Auzisem deja multe despre el. Primisem și îngăduința de a frecventa biblioteca secretă unde erau păstrate în mare parte manuscrisele rare și valoroase precum și biblioteca ocultă renumită și uimitor de completă a lui St. Germain. Prietenii săi laici care știau de existența acestor comori, căutară zadarnic urma lor după aparenta sa moarte fizică. Îi cunoșteam și picturile, executate în culori atât de strălucitoare, fabricate de el însuși, încât luau ochii privitorilor. Se știa că Vanloo, pictorul francez, îl implorase să-i împărtășească taina culorilor sale, însă St. Germain îl refuzase. La Versailles el dădu concerte la vioară, dirija concerte simfonice, compusese lieduri și opere.

Frederic cel Mare, Madame de Pompadour, Rousseau, Chathan și Walpole, toți care îl cunoșteau, se întreceau, mânați de curiozitate, să-i descopere originea. În general, era considerat fiul principelui transilvan Râkoczi, ulterior, Teozofia îl credea a fi fost însuși Francisc de Râkoczi, în locul căruia, cu ocazia aparentului său deces, ar fi fost înmormântată o altă persoană. Erau unii care afirmau că el apărea în diferite țări sub alte și alte nume, astfel la Veneția se numise Marguis de Montferrat, Comte Bellamare sau Avmar, la Pisa Chevalier Schvening, la Milano și la Lipsea Chevalier Weldon, la Geneva și la Leghom Comte Soltikoff, la Schwalbach și la Triesdorf – Graf Tragory, la Dresda Râkoczi, la Paris, Haga și St. Petersburg St. Germain. Câțiva dintre scriitorii mistici făcură legătura între el și persoana misteriosului conte Gabalais, care apăruse în fața abatelui Villiers, predându-i câteva eseuri despre spiritele submundane. Alții afirmau că era identic cu renumitul Signor Gualdi care îl îndemnase pe Hargrave Jennings să scrie despre el în cartea sa „Cavalerii Rosae Cruciș, ritualurile și misterele lor“. De asemenea, se bănuia identitatea sa cu Count Hompesch, ultimul mare maestru al Ordinului Cavalerilor Maltezi. Această multitudine de personalități presupuse era de natură să încurce cu adevărat judecata oamenilor, deși era evident că nu se ascundea tot el în spatele atâtor nume. Pe atunci lumea era încă imensă și depărtările erau foarte mari. Figura celebră, scânteietoare a contelui St. Germain aprinsese imaginația multor aventurieri care apoi, în depărtarea altor țări, abuzară din plin de nimbul marii personalități. Același lucru se întâmplă și în cazul lui Cagliostro, un alt inițiat, a cărei figură, respectabilă în ceea ce privește năzuințele pe care le urmărea, fu confundată de istorie cu persoana lui Joseph Balsamo, șarlatanul de rând, deși chiar eu m-am convins că Balsamo și Cagliostro nu erau una și aceeași, ci două persoane distincte, ba mai mult, niște personalități cu totul diferite.

Cel care ar fi crezut că multiplele forme de apariție ale contelui St. Germain ascund un singur scop meschin și anume dobândirea unor avantaje materiale, s-ar fi înșelat profund. Colecția lui de picturi și cea de pietre prețioase erau unice în lume. Conform mărturiei scrise a doamnei de Pompadour, el îmbogățise pinacoteca regală cu picturi de Murillo și de Velasquez, iar marchizei îi dăruise pietre prețioase dintre cele mai nobile, de valoare inestimabilă. St. Germain a fost mereu un protector și nicicând un protejat. Nu abuza nici în cea mai mică măsură de încrederea ce i se acorda. Orice încercare de a determina originea și mărimea bogăției sale a rămas infructuoasă. Nu avea legături cu bănci sau cu bancheri, totuși avea aerul unui om cu credit nelimitat. Legătura sa cu Ludovic al XV-lea era amicală. Știința sa în chimie uimea pe toată lumea. La cererea lui Ludovic al XV-lea, îndepărta pete din diamante și smaralde. Obținu rezultate surprinzătoare în colorarea pietrelor prețioase amestecând culorile inventate de el însuși cu praf de mărgăritar. Regele îl înconjura cu recunoștință și admirație. El dăduse peste cap întreaga viață a curții regale. Induse în formalismul rigid al aristocrației un ton nou, vioi, un curent de aer proaspăt, cu tentă mistică. Peste tot erau așteptate minuni, se discuta despre alchimie, despre premoniții, despre misivele și afirmațiile ciudate ale lui St. Germain. Contele cunoștea evenimentele cu precizie retroactivă pentru mai multe milenii. Vorbea despre viața de la curtea lui Francisc I ca unul care fusese prezent, descria aspectul regelui, îi imita vocea, manierele – dar făcea comunicări la fel de amănunțite și despre viața din Babilon, de pe vremea lui Cyrus cel Mare. Oamenii rămâneau stupefiați. Erau unii care-l considerau un mitoman bolnăvicios, alții îl numeau șarlatan dornic de a ieși în evidență, deși erau nevoiți să recunoască naturalețea spontană a comunicărilor sale și exactitatea datelor cuprinse în acestea, înclinându-se involuntar în fața cunoștințelor lui uimitor de vaste și a puterii sale de convingere.

Geniul îi era caracterizat și de marea sa capacitate de a analiza situația din Europa și de abilitatea desăvârșită cu care para atacurile adversarilor săi politici. Dispunea oricând de scrisori de recomandare care îi deschideau ușile spre cele mai selecte cercuri din Europa. În timpul domniei lui Petru cel Mare se aflase în Rusia, iar între 1737 și 1743 fusese oaspetele prețuit al curții șahului Persiei. Din Persia până în Rusia, de la Calcutta până la Roma, el era cunoscut și respectat. Era un poliglot incredibil, aproape suprauman. Vorbea atât de corect germana, engleza, italiana, portugheza, spaniola, franceza cu accent piemontez, greaca, latina, sanscrita, araba și chineza, încât în fiecare țară pe care o vizita era primit ca un adevărat compatriot. Își folosea ambele mâini cu aceeași dexteritate și era în stare să pună pe hârtie un text în același timp cu ambele mâini. Când apoi cele două coli de hârtie erau suprapuse și ținute în dreptul luminii, rândurile și literele din cele două manuscrise se suprapuneau perfect. Era în stare să scrie cu cele două mâini și texte diferite, de pildă cu dreapta un sonet, iar cu stânga versuri mistice.

Efectuase de două ori transmutația, de față cu martori. Oriunde apărea, lumea se dădea în vânt după elixirele și leacurile sale cu efect de înfrumusețare și întinerire.

Sincer să fiu, pe mine cele auzite despre el m-au tulburat. Nu-i puneam la îndoială capacitățile extraordinare. Fiind un mag și un inițiat veritabil, trebuia să fi practicat fără greș aceste științe multiple. Mă uimise și mă contrariase faptul că își demonstra abilitățile aproape ostentativ, în cadrul strălucitor al unei averi fabuloase, în fața unor prostănaci ce îl admirau, îl contestau sau își băteau joc de el. Ce nevoie avea un Adept de doi majordomi și de patru lachei îmbrăcați în uniforme de culoarea tutunului, cu fireturi de aur? Pentru ce călătorea el ducând cu sine o garderobă atât de mare și de pompoasă ca a unei curtezane? Pentru ce își schimba săptămânal bijuteriile și anual numele?

I-am vorbit tatălui meu despre aceste îndoieli. El surâse:

• St. Germain nu are nevoie de acest cadru, la fel cum nici eu sau tu nu avem nevoie. Singura sa dorință în această viață nu e decât un locaș de sihastru în inima Himalayei, de unde a venit, de unde forțe superioare lui l-au trimis pentru a împlini o anumită misiune bine determinată, și unde se va întoarce după împlinirea acestei misiuni. Trebuie să știi că el nu se atinge de nici un fel de mâncare, nici măcar la cele mai bogate recepții și consumă numai bucate fără carne, fără grăsime, preparate după propriile sale rețete, își execută în fiecare zori de zi exercițiile de concentrare și meditație, conforme cu principiile de bază ale ezoteriei răsăritene și trăiește într-un strict celibat. Fiind în posesia științei de transformare a pietrelor obișnuite în pietre prețioase și de fabricare a aurului, pentru el nu este o problemă să-și procure deghizarea în care este mai ușor acceptat în lume, și prin care i se dă mai multă atenție decât dacă ar apărea sub aspectul unui călugăr tibetan cu capul ras și îmbrăcat în portocaliu. Multele sale abilități care iau ochii vulgului nu sunt altceva decât manevrele dibace ale unui medic care știe să capteze imaginația copiilor bolnavi pentru a-i examina, a-i face să înghită leacuri amare, eventual a-i opera de vreun abces periculos. Această lume bolnavă, aflată în fermentație și total ruptă de izvorul sănătății sale spirituale, nu l-ar înțelege pe Mag în simplitatea lui măreață. Ea se lasă târâtă către o mare criză, făcând nazuri, complicându-se și dând curs unor idei fixe. St. Germain, ca orice trimis, a pornit în lume într-un crepuscul mohorât, pe un teren cutremurat, pentru a pune bazele unor puncte de refugiu.

Însă cel care are menirea de a atrage atenția unor nefericiți orbiți și lipsiți de auz, aflați în robia materiei care îi umple de o maladivă suspiciune, este nevoit să bată gonguri, să tragă clopote, să demonstreze culori și fenomene niciodată văzute. El trebuie să fie un rege printre regi, un Cresus printre îmbuibați și un mag printre filozofi. Trebuie să vorbească limbile oricui, să vadă prin ochii oricui, trebuie să perceapă cu auzul sunetele tainice care șușotesc dincolo de evenimentele vizibile, trebuie să audă chemarea prin depărtări și împărății și trebuie să treacă și prin ziduri.

• Dar cine este de fapt el? De când trăiește în același corp? întrebai eu curios.

Privirea inteligentă, înțelegătoare a tatălui meu se opri cu blândețe asupra mea.

• Același lucru l-am întrebat și eu, chiar pe el personal, cu mulți ani în urmă. Pe atunci făceam și eu parte din grupul practicienilor, ca și tine.

• Și ce ți-a răspuns? întrebai eu avid.

• Că tatăl său e Știința Tainică, iar mama Misterele.

• Și te-ai mulțumit cu acest răspuns? am întrebat decepționat.

• Atunci, pe loc, nu. Mai târziu am înțeles că răspunsul său cuprindea tot ceea ce un Adept adevărat ar fi putut spune despre sine însuși.

Se însera când urcai din parc în cabinetul tatălui meu. Până când amurgul își țesu plasa peste formele și culorile vizibile, îmi executasem în parc exercițiile de observare a naturii și de dezlegare a simbolurilor. Adunasem pietricele șlefuite, cu forme ciudate, din albia pârâului ce clipocea pe sub arborii bătrâni, pietricele al căror corp delicat, translucid, era străbătut de linii de forță fine, aidoma unor hieroglife, aducând mesajele lui Lilith, mama naturii. Din liniile mute, dacă știai să le dezlegi, răzbăteau strigăte chinuite, pline de dor și de înflăcărare. Observasem sub un platan care își crampona în pământ rădăcinile, pe trunchiul și pe frunzele sale, un furnicar cât o metropolă în robia instinctului comunitar, adâncit într-o activitate silitoare. Privind acest furnicar, mi-am deslușit eșecul etern al încercării de a organiza umanitatea sub formă de colectivitate, promițând fata morgana a eliberării și închizând individul în țarcul circular al celei mai aspre robii. Această idee susține și slujește o formă de viață care nu conduce nicăieri, de parcă ar treiera paie goale, ar depune eforturi imense fără conținut, dar care își perfecționează mecanismul până la gradul unei capodopere lipsită de sens, până ce conștiința comunitară demonică, dezmembrată în milioane de fragmente, nu se smulge din infernul neliniștit al acestei societăți celulare, geniale și îngrozitoare, pentru a renaște ca individualitate unică, conștientă de sine.

În fiecare seară îi relatam tatălui meu ceea ce observasem. Și atunci – era o zi frumoasă, caldă de septembrie – îmi depusei captura pe masa lui de lucru. Tocmai terminase de scris și mă aștepta. Mă ascultă cu atenție. Adăugă spuselor mele observațiile sale calme, care, de multe ori, puneau în lumină adevărate complexe de idei, îmbărbătându-mă și inspirându-mă. După terminarea raportului meu, îl salutai și pornii ca să mă pregătesc de cină. El mă reținu.

• Mai stai. Vom avea un vizitator.

• Vizitator?

Mă miram. După câte știam, nu ne sosise nici un curier, nici o scrisoare.

• Pe cine?

Odaia era deja cuprinsă de umbre. Simții deodată că, în afara noastră, se mai afla cineva în încăpere… cineva care, cu câteva clipe în urmă, nu fusese acolo. Tatăl meu simțise fenomenul în același timp cu mine. Se ridică. Urmând direcția privirii sale, mă întorsei și eu. Noul sosit stătea în patrulaterul cenușiu-mătăsos al ferestrei și făcu un pas înainte.

• Poate că e timpul să aprindem o lampă, Cornelius, spuse el, cu voce foarte plăcută și cu o pronunție șlefuită și muzicală.

• Bine-ai venit! îi strânse mâna cu bucurie adâncă tatăl meu.

Atunci știam deja cine este vizitatorul și mă străbătu o emoție puternică, ce mă țintui locului, în timp ce tatăl meu era ocupat cu aprinderea lămpii cu spirt. În lumina alb-albăstrie, St. Germain păși spre mine. Îmi întinse mâna și îmi privi scrutător.

• El este, deci! spuse către tatăl meu, cu un zâmbet prietenos. Strângerea palmei sale puternice și uscate, care îmi transmitea un flux pozitiv, mă liniști.

• În sfârșit, după multă vreme, dar nu pentru prima oară… bună seara! rosti el încet, ancorându-și privirea în ochii mei.

• Bună seara, i-am răspuns, eliberat și uitând de mine, pierzându-mă în imaginea acestor trăsături bărbătești. Și eu aveam impresia că nu-l întâlneam pentru întâia oară.

Amintirea sa era adormită undeva foarte adânc în memoria mea. „După multă vreme, dar nu pentru prima oară… în sfârșit…” Da. El știa unde, în ce perspectivă amețitoare a trecutului ne întâlniserăm, pe când în mine se trezi doar o umbră a amintirii. Avea ochi întunecați, tainici, blânzi, scăpărând de umor, pătrunzători, scrutători și, în același timp, atoateînțelegători. Fața îi era prelungă, nasul fin, subțire, puțin coroiat, în colțurile gurii sale persista surâsul înțelept și captivant din ochii săi. Când râdea, fața i se înfrumuseța nu numai prin dantura perfectă, ci și prin expresia de sănătate și de veselie curată, nespus de atrăgătoare. Avea un ten apropiat de măsliniu, iar părul îi era negru. Purta pe silueta-i, nu prea înaltă, bine proporționată, un costum de culoare închisă, simplu, dar dintr-o stofă foarte fină. Gambele bine formate și musculoase îi erau strânse de ciorapi de mătase. Nu reușeam să-i determin vârsta.

Numele său nu fu rostit între noi. Era ceva neobișnuit că mi se permisese să-l cunosc, căci cei din gradele inferioare ale Ordinului nu aveau dreptul să-i cunoască pe cei din gradele superioare, ci doar pe cei situați cu un grad deasupra lor. Eu eram într-o situație de excepție prin nașterea mea. Pe atunci, tatăl meu aparținea deja celui de-al optulea grad, deci penultimul. Era Magister. După el nu mai urma decât Magul. El îmi îndrumase primele exerciții și-mi devenise maestru. Pe St. Germain, chiar când apărea pe neașteptate în Rotenburg, la întrunirile Ordinului, nu-l chema nimeni pe numele său laic, precum fiecare membru al Ordinului avea un alt nume în comunitate, diferit de cel folosit în lume. Numele lui St. Germain în comunitate era „Tempo aperto“ (templu deschis). Dar atunci când conducea ritualurile secrete de inițiere, el era numit Hierophant. Ordinul avea deci nouă trepte. Juniores, Teoreticieni, Practicieni, Philosophi, Minores, Majores, Adepți exempți, Magisteri, iar, în final, grupul Magilor constituia ierarhia ocultă destul de numeroasă la treptele inferioare, și tot mai puțin numeroasă mai sus, al cărei pol final, după magicul număr nouă, era Dumnezeu:

1. Adică dualitatea lui 1: Dumnezeu și 0: lumea.

Aceste posibilități de excepție nu erau niște haruri ce-mi picau pe nemeritate. Slujisem cândva pentru a le obține. Treptat, în liniștea tot mai adâncă a inițierii, amintirile mi se eliberau. Înainte de a fi decăzut, timp de multe sute de ani, în calitate de membru al Comunității, ajunsesem până în pragul ultimelor încercări.

Eram talentat, inteligent și disciplinat, dar numai în măsură omenească. În criza crâncenă a morții conștiente și a renașterii, am fost biruit de slăbiciuni, de teama cauzată de știința incompletă, de curiozitatea datorată unor lacune în experiența trăită, de pasiunile unui sentimentalism neconsumat. Totuși, idealurile mele erau niște idealuri înalte și, teoretic, înțelesesem multe dintre simbolurile tainice ale existenței. Revenirea mea îi bucura profund și intim pe confrații mei din Ordin, precum și pe Magul, care nu încetase să mă țină în evidență ca pe un membru al Ordinului. Această decădere în timp – în ciuda întregii mizerii pe care am suferit-o individual – constituise o încercare practică a unei teoreme ce făcea parte din spațiul interior al inițierii mistice, și pe care trebuia să mi-o însușesc temeinic, înțelegând-o și transformând-o în ceva veșnic viu, prin confruntarea cu exteriorul, printre neadevărurile materiale întrețesute, tulburi și pline de contradicții.

Misterul inițierii se efectuează întotdeauna de două ori. O dată când ființa coborâtă în sfera pământeană, aflându-se încă dincoace de experiență, păstrând încă neestompată conștiința celeilalte lumi, pășește în Templul Misterelor. Încercările prin care ea trece arzând solitar, în timpul condensat și în liniștea unui spațiu îngustat, i se gravează în suflet, concentrate sub forma câtorva linii marcante, ca o schiță de neșters, căci aceste încercări ascund în sine simbolurile tuturor ispitelor de mai târziu, ale tuturor șanselor, primejdiilor și înțelesurilor reale ale existenței. Schița este păstrată de suflet. Liniile ei transpar chiar și prin trupul ce se densifică tot mai mult, chiar dacă cheia dezlegării a fost pierdută de memoria slăbită. Aceasta este luminiscența dureros-arzătoare, care străbate neliniștit visuri de trezire și ne gonește din trăire în trăire, printre baricadele lumii diurne. Această veșnică nemulțumire, această năzuință inconștientă, care tinde după scopuri de o clipă, în Timp, dincolo de care ne îmbie mereu această himeră, această sfântă flăcăruie a ielelor, îndemnându-ne mai departe; dincolo de pasiuni, ambiții, cunoștințe omenești, dincolo de moarte, de naștere, de alte și alte noi forme de viață, tot mai departe, și totuși pe un traseu dinainte determinat, conform hărții, până înapoi, în punctul de pornire. Aici are loc a doua inițiere. Cea finală. La capătul drumului. După stingerea focurilor, după experiențele trăite aievea. În cutremurarea dată de transformarea în viață a teoriei. Poarta templului primului mister se deschide spre înăuntru, poarta celui de-al doilea mister se deschide spre afară. Cel care a pășit o dată prin poartă nu mai poate găsi ieșirea până ce nu a străbătut imensul arc de cerc al drumului de la o poartă la altă poartă.

Apariția lui St. Germain la Grotte aduse mari transformări în viața mea. Tatăl meu mă înștiință că voi pleca la Paris împreună cu contele. Simțeam atenția încordată cu care el îmi urmărea reacția la această veste. Cu bucurie?

Cu unduiri suspecte de neliniște? Cu angoasă neclară? M-am privit cu sinceritate și nu m-am sfiit să-i dezvălui liniștea de cenușă, locul unui fost incendiu, ce caracteriza această porțiune din mine. Știam că dacă sunt trimis, n-am decât să merg, eram conștient că orice eveniment pe care îl întâmpinam, sau care îmi era pus în cale cu bună-știință, era o parte a datoriei mele care mă privea personal. Mă înclinai ascultător în fața hotărârii.

• Ce trebuie să fac la Paris?

• Vei fi secretarul și asistentul contelui. Vei observa și vei învăța să te supui dispozițiilor lui.

• Cât timp va trebui să rămân departe? se aprinse în mine tandrețea dureroasă a dorului de părinți, de bătrânul parc, de zilele cufundate într-o activitate pașnică.

• Până ce misiunea ta se va sfârși, îmi răspunse tata cu fermitate și mie mi se făcu rușine de imaturitatea curioasă și avidă de care dădusem dovadă.

Mama stătea alături de el. De pe fața ei îngustă și palidă citeam atâta încurajare, încât o îmbrățișai.

• Depărtarea nu oprește spiritul, îmi șopti ea la ureche, înaintea unor examene importante trebuie să răsfoiești materia deja învățată și să te convingi că nu există nici o lacună în cunoștințele tale. Du-te liniștit, Cornelius.

 

---

Cartile lui Maria Szepes se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

---