Omraam Mikhael Aivanhov – Lumina și Tenebrele: Căutarea Absolutului
Atunci când deschidem geamul dimineața și zărim soarele, suntem fericiți să vedem lumina sa, să simțim căldura sa și ne lăsăm penetrați de viața pe care o răspândește în univers. Dar dacă am putea părăsi pământul pentru a ne apropia de soare, am descoperi ceva negru, obscur, care nu ne va mai bucura de loc. Iată un mister cu care ne-am mai întâlnit și înainte, pentru că o experiență analoagă au și toți cei care au mers foarte departe pe calea luminii. Și mulți dintre ei nu s-au mai întors, pentru că ridicându-se la acele înălțimi, nu s-au mai putut întoarce pe pământ. Fluturele se arde de flacăra lămpii care îl atrage. Cei care au vrut să atingă Absolutul au dispărut, topiți de puterea vibrațiilor sale. De aceea e spus că Kether, cea mai înaltă sefiră, absoarbe și pulverizează pe cei care o ating.
Acesta e sensul pe care trebuie să-l dăm povestirilor Vechiului Testament privind dispariția lui Enoh care: “mergea cu Dumnezeu; apoi n-a mai fost, pentru că Dumnezeu l-a luat: el a fost ridicat la cer pentru a nu mai vedea moartea…” și a lui Ilie care a fost luat de: “un car de foc cu cai de foc… și s-a ridicat la cer într-un vârtej.”
Focul devorează obiectele și le transformă în flăcări și e la fel și cu lumina. Acestea vă par terifiante? Nu, pentru Inițiați, a fi absorbit de lumină, a se topi în acel spațiu despre care nu se mai știe dacă e lumină sau tenebre, e experiența cea mai dorită.
În Egiptul antic, atunci când discipolul atingea ultimul grad de Inițiere, marele preot însuși îi spunea la ureche: “Osiris e un zeu negru… Osiris e tenebre, de trei ori tenebre.” Cum putea fi negru Osiris, Zeul luminii și al soarelui? Discipolul era tulburat, pentru că negrul e simbolul răului și al necunoscutului. Să cauți lumina, să parcurgi un întreg drum pentru a descoperi la sfârșit tenebre!
Realitatea e că Osiris e atât de luminos, că pare obscur. Osiris e lumina de deasupra luminii. De ce se vorbește de “lumină orbitoare”?
Aparent e o contradicție, dar în realitate, nu este. Chiar și noi, în planul fizic, nu numim lumină decât ceea ce ochii noștri pot să vadă. Ceea ce ei nu pot să vadă, numim umbră, noapte, și toate acestea sunt relative, în comparație cu unele animale care văd clar noaptea. Dacă nimic nu v-a pregătit să înțelegeți gândirea unui mare filozof, unui mare savant, oricare ar fi lumina pe care el o proiectează asupra anumitor probleme, totul rămâne obscur pentru voi, și cu cât gândirea lui e mai luminoasă, cu atât e mai obscură pentru cei ce nu o pot sesiza.
Cuvintele “tenebre”, “obscuritate” nu sunt utilizate pentru a defini obiectiv o realitate, ci pentru a exprima incapacitatea noastră de a o percepe. Și ceea ce noi numim lumină corespunde unei realități care se găsește la dispoziția noastră. De aceea putem spune că lumina iese totdeauna din tenebre.
Noi nu vom ști niciodată dacă tenebrele sunt adevărate tenebre sau ele ne apar așa din cauza incapacității noastre de a le vedea. Cum putem ști dacă tenebrele sunt sau nu sunt o realitate?
Pentru a facilita înțelegerea, Inițiații, care au vrut să instruiască oamenii asupra misterelor lui Dumnezeu și ale creației, învață că lumina iese din tenebre. La începutul cărții Genezei, de exemplu, e scris: “Pământul era inform și gol. Erau tenebre la suprafața abisului și Spiritul lui Dumnezeu se plimba deasupra apelor.
Dumnezeu spuse: Să fie lumină! Și a fost lumină.” Lumea celor zece sefiroturi pe care noi o studiem e cea a manifestării, din momentul de când Dumnezeu a spus: “Să fie lumină!”
Dar aceasta nu înseamnă că înainte guvernau tenebrele, din contră. De aceea în Arborele sefirotic kabaliștii au numit spațiul de deasupra lui Kether: Ain Soph Aur: lumina fără de sfârșit. Acest spațiu e ca un văl întins pe care nu îl putem penetra. E Absolutul, Nemanifestatul, despre care nu avem nicio noțiune, și de unde Kether, Dumnezeu Tatăl, e o emanație.
Divinitatea pe care o înțeleg kabaliștii este deasupra luminii și tenebrelor, deasupra lumilor create. Și pentru a exprima mai bine acest mister al Divinității, deasupra lui Ain Soph Aur kabaliștii au conceput o regiune pe care au numit-o Ain Soph: fără sfârșit, și încă deasupra lui Ain Soph, Ain: fără. La originea universului este deci o negație. Dar “fără”, care semnifică absența, lipsa, nu semnifică implicit non-existența. Ain nu e neantul absolut cum își imaginează unii Nirvana hindușilor. De fapt, e exact invers. Ain Soph Aur, ca și Nirvana, nu e o non-existență, o neantizare, ci e o viață deasupra creației, a manifestării, și numai de aici seamănă cu o non-existență.
Ain, Ain Soph, Ain Soph Aur… Astfel au încercat kabaliștii să exprime realități care scapă înțelegerii noastre. Absolutul, nu putem vorbi de el, dar păstrați noțiunea și mulțumiți lui Dumnezeu, Tatăl vostru Ceresc care vă iubește, care vă ajută să creșteți și care lucrează în inima voastră, căci cuvintele sunt numai o manieră de a vă prezenta această realitate. Cereți Cerului să vă dea lumina pentru a penetra aceste Mistere spre care eu nu pot decât să vă orientez.
Cartile lui Omraam Mikhael Aivanhov se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
