Omraam Mikhael Aivanhov – Materia universului : Lumina

“Să fie lumină!” După povestea din Geneză, în momentul în care Dumnezeu a pronunţat aceste cuvinte a început creaţia. Aceasta semnifică că nu a existat lumină înainte? Şi cum a putut crea Cuvântul divin? Şi aici tabloul Arborelui sefirotic, Arborele Vieţii, ne ajută să înţelegem.

Înainte ca Dumnezeu să spună: “Să fie lumină!” această realitate pe care noi o numim lumină nu exista decât sub o formă pe care nu puteam să o concepem: Ain Soph Aur. Şi “cuvântul” lui Dumnezeu, care nu are evident nici o legătură cu ceea ce putem face noi, noi, numindu-l cuvânt, nu e decât un fel de a exprima ideea că, pentru a crea, Dumnezeu a proiectat ceva din El Însuşi. Această proiecţie care era El, dar o nouă formă a Lui, noi o numim lumină. A spune că Dumnezeu a “vorbit” semnifică că El a avut voinţa de a se manifesta. Vă gândiţi că e dificil de înţeles… Nu, să luăm un exemplu din viaţa cotidiană. Aveţi o idee, dar unde este această idee? Unde o situaţi? Putem să o vedem şi să o localizăm într-o anumită parte a creierului vostru? Nu. Şi suntem obligaţi să recunoaştem că nu ştim din ce materie este ea făcută. Dar în momentul în care exprimaţi această idee prin cuvânt, deja începem să-i percepem existenţa. În fine, când acţionaţi conform acestei idei, ea se încarnează în materie, ea devine vizibilă. Cuvântul este un intermediar între planul gândirii pure şi cel a realizării în materie. Aveţi aici o imagine a procesului creaţiei.

Acum, dacă alăturăm fraza din Geneză: “Dumnezeu spuse: Să fie lumină!” şi prima frază din Evanghelia sfântului Ioan: “La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu”, vom înţelege şi mai bine ce raport există între Cuvânt şi lumină. Lumina este substanţa pe care Cuvântul divin, primul născut din Dumnezeu, a făcut să apară pentru a deveni materia creaţiei. Veţi spune că atunci când privim pietrele, plantele, animalele şi chiar oamenii, nu vedem că ei sunt făcuţi din lumină. Da, pentru că această lumină din ei s-a condensat ajungând pe punctul de a deveni opacă. Şi dacă opunem în general materia luminii, e pentru că ignorăm că ceea ce numim materie este în realitate lumină condensată.

Kabbala învaţă că Dumnezeu a creat lumea prin condensări succesive. Pentru a ieşi din această imensitate, din acest abis insondabil, din acest spaţiu fără limite unde El e răspândit, Ain Soph Aur, Absolutul, Necunoscutul şi-a impus limite, apoi revărsându-se peste aceste limite El a format un receptacul pe care L-a umplut cu emanaţiile sale. Acest receptacol e Kether, prima sefiră. Kether e prima manifestare a lui Ain Soph Aur, nemanifestatul. Începând de aici, putem spune că toată creaţia nu e decât o succesiune de ţâşniri şi revărsări ale luminii originale. Kether revărsându-se a format Hohmah: Hohmah e ca un recipient care s-a umplut de apa lui Kether. Revărsându-se, ea s-a deversat în Binah, Binah în Hessed, Hessed în Gebourah, Gebourah în Tiphereth, Tiphereth în Nestah, Nestah în Hod, Hod în Iesod, şi Iesod în Malhouth. Şi pe măsură ce emanaţia divină a coborât pentru a forma noi lumi, ea a devenit din ce în ce mai densă. Dar e aceeaşi chintesenţă care a creat fără încetare noi forţe, noi culori, noi melodii, noi forme… Din emanaţie în emanaţie Dumnezeu a creat toate sefiroturile şi astfel viaţa continuă să curgă din Izvorul infinit.

“La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu… În El era viaţa şi viaţa era în lumina oamenilor.” Pentru ca Kether să facă să ţâşnească viaţa, trebuie să o primească de mai sus. El o primeşte din Ain Soph Aur, Ain Soph Aur din Ain Soph, şi Ain Soph din Ain, absenţa, care aşteaptă momentul de a deveni prezenţă…

Există deci o relaţie neîntreruptă dintre Absolut şi Dumnezeu manifestat, şi astfel se introduce în univers tot timpul ceva nou. Universul e o creaţie continuă şi materia sa creşte şi se transformă fără încetare. Cum se stabileşte acest contact între Absolut şi Dumnezeu manifestat? Nu ştim nimic. Da, şi să mă ierte Dumnezeu de a mă afunda în astfel de probleme, pentru că trebuie să îndrăznim să mărturisim că nimeni nu ştie nimic despre acest subiect.  Atunci, veţi zice, de ce vorbim despre acesta? Pentru că, în măsura în care noi suntem creaţi după imaginea lui Dumnezeu, după imaginea universului, ceva din noi, care scapă conştiinţei noastre poate sesiza câteva fragmente ale acestei realităţi…

Viaţa nu este decât o traversare de energii, de aceea găsim de asemenea în tradiţia kabalistică imaginea unui fluviu al vieţii care tâşneşte din Izvorul divin şi coboară pentru a alimenta toate regiunile universului.

De la Kether la Malhouth, sefiroturile sunt vase sacre care se umplu din sursa inepuizabilă a vieţii. Arborele şi fluviul sunt deci două imagini complementare care arată curgerea şi strălucirea vieţii. Veţi spune: “Dar arborele prinde rădăcini în jos, pe când fluviul izvorăşte de sus.” Da, în lumea noastră materială arborii au rădăcinile lor în pământ, dar arborele cosmic are rădăcinile în înalt (a se vedea cap IX: “Împărăţia lui Dumnezeu e asemănătoare unei seminţe de muştar.”).

Să luăm acum imaginea unui fluviu, păstrând tot timpul în minte că nu e vorba decât de o imagine destinată să traducă un aspect al realităţii. Dar realitatea însăşi e mult mai complexă şi trebuie deci pentru a o înţelege să introducem noi elemente.

Sefiroturile sunt repartizate pe trei coloane, aceasta semnifică deci că fluviul vieţii nu curge în linie dreaptă de jos în sus. Am văzut că de o parte şi de alta al Stâlpului central se află Stâlpul Clemenţei polarizat pozitiv şi cel al Rigorii polarizat negativ. Trecând dintr-o sefiră în alta, emanaţia divină schimbă deci polaritatea. Aceasta explică că succedându-se unele pe altele, sefiroturile par de o natură opusă. Lui Hohmah, de exemplu, care reprezintă armonia, dragostea universală, îi urmează Binah, care reprezintă rigoarea implacabilă a decretelor divine. Acestei intransigenţe a lui Binah îi urmează clemenţa lui Hessed; clemenţei lui Hessed îi urmează îndrăzneala combativă a lui Gebourah, etc. Şi cum fiecare sefiră corespunde unui unui atribut divin, unei virtuţi divine, se explică de ce adjectivele atribuite lui Dumnezeu sunt atât de diferite şi aparent contradictorii: milostiv, teribil, dulce, gelos, fidel, răzbunător… Ele exprimă caracterele opuse ale celor doi stâlpi.

Dacă informațiile găsite aici te-au ajutat, spune "mulțumesc" printr-o donație: